Alocuţiune la întâlnirea cu membrii Asociaţiei Generale a Inginerilor din România, Bucureşti, 1994 

 

Performanţele şi avatarurile vieţii de inginer

Sunt convins că profesia care a resimţit cel mai exact inepţia “epocii de aur”, a industrializării forţate dincolo de limita necesarului sau a minimei eficienţe, a fost cea a inginerilor. Nimic nu poate fi mai ridicol decât interferenţa dintre ştiinţă şi ideologie, dintre tehnică şi propagandă, iar atunci, când această interferenţă există, consecinţele în timp se dovedesc dezastruoase. Celebrele vizite de lucru pe şantierele patriei, discursurile şi mai ales “indicaţiile preţioase” au avut deseori accente comice, dar, în fapt, ascundeau toată tragedia unei naţii.

Ştiu că multă lume a invidiat o vreme inginerii. Lefuri mai mari, ceva independenţă de mişcare, acces la materii prime greu de procurat... Dar cine n-a cunoscut viaţa de şantier şi de uzină, cine n-a dat telefoane disperat după materiale fără de care nu se putea face planul, cine nu s-a luptat cu indisciplina şi indolenţa personalului necalificat, cine n-a îndurat răcnetele vreunui activist speriat că lucrarea nu se termină în timp record, cine n-a petrecut sâmbetele şi duminicile în barăcile de carton sau de metal, cine n-a trebuit să falsifice situaţiile de lucrări, astfel încât oamenii să-şi poată lua salariul, cine n-a trecut prin aceste experienţe despre care nu se învaţă nimic în facultate şi de care se izbeşte orice stagiar, nu ştie ce a însemnat, de fapt, să fii inginer în România comunistă.

Nu trebuie uitat că succesele cu care se lăuda regimul comunist şi cu care îşi împodobesc astăzi blazonul diverşi urmaşi politici ai dictatorului nu sunt rezultatul gândirii geniale a Cabinetului 1, ci al efortului inginerilor şi muncitorilor români care au realizat Casa Republicii, Metroul sau amenajarea Dâmboviţei. Nu este momentul să discutăm acum dacă aceste construcţii erau atunci cele mai utile, ca şi toate celelalte “ctitorii”, de altfel; nu este momentul să ne întrebăm dacă efortul material pe care l-au presupus a fost justificat... Tot ce se poate afirma este că aceste extrem de complicate obiective au fost realizate datorită priceperii inginerilor, fie ei proiectanţi, constructori sau tehnologi.

 

Un spirit pozitiv, dinamic, practic

După decembrie 1989, valuri de ingineri şi-au schimbat ocupaţia orientându-se spre noi locuri de muncă, astfel încât pretutindeni găseşti ingineri: în presă, la conducerea unor firme particulare prospere, în comerţ, în marile tranzacţii financiare, în politică..., uneori şi pe şantiere. Antrenaţi să găsească rezolvări în situaţii complicate, având ştiinţa lucrului cu oamenii şi fiind dotaţi cu un obligatoriu simţ practic şi al finalităţii, inginerii au cucerit România post-decembristă. Avem ingineri miniştri, primari, lideri de partide. Dar, din nefericire, am şi pierdut o mulţime de ingineri care au plecat definitiv din ţară.

Considerând că industria românească nu este nici grămada de fier vechi pe care o văd detractorii ei, nici megaindustria pe care o declamă nostalgicii unei perioade apuse, cred că inginerii rămaşi în meserie pot sprijini eforturile forţelor politice responsabile în direcţia dezvoltării coerente a acelor ramuri industriale adaptabile mileniului trei.

Mai mult decât orice pregătire profesională, ingineria este expresia unui spirit, a unui spirit pozitiv, dinamic şi practic, atât de necesar economiei româneşti, înţepenite încă în pasivitate şi nostalgii, în dubitaţii şi nevroze existenţiale.