Alocuţiune la
întâlnirea cu membrii Asociaţiei Generale a Inginerilor din România,
Bucureşti, 1994
Performanţele şi
avatarurile vieţii de inginer
Sunt convins că
profesia care a resimţit cel mai exact inepţia “epocii de aur”, a
industrializării forţate dincolo de limita necesarului sau a minimei
eficienţe, a fost cea a inginerilor. Nimic nu poate fi mai ridicol decât
interferenţa dintre ştiinţă şi ideologie, dintre tehnică şi propagandă,
iar atunci, când această interferenţă există, consecinţele în timp se
dovedesc dezastruoase. Celebrele vizite de lucru pe şantierele patriei,
discursurile şi mai ales “indicaţiile preţioase” au avut deseori accente
comice, dar, în fapt, ascundeau toată tragedia unei naţii.
Ştiu că multă lume a
invidiat o vreme inginerii. Lefuri mai mari, ceva independenţă de
mişcare, acces la materii prime greu de procurat... Dar cine n-a
cunoscut viaţa de şantier şi de uzină, cine n-a dat telefoane disperat
după materiale fără de care nu se putea face planul, cine nu s-a luptat
cu indisciplina şi indolenţa personalului necalificat, cine n-a îndurat
răcnetele vreunui activist speriat că lucrarea nu se termină în timp
record, cine n-a petrecut sâmbetele şi duminicile în barăcile de carton
sau de metal, cine n-a trebuit să falsifice situaţiile de lucrări,
astfel încât oamenii să-şi poată lua salariul, cine n-a trecut prin
aceste experienţe despre care nu se învaţă nimic în facultate şi de care
se izbeşte orice stagiar, nu ştie ce a însemnat, de fapt, să fii inginer
în România comunistă.
Nu trebuie uitat că
succesele cu care se lăuda regimul comunist şi cu care îşi împodobesc
astăzi blazonul diverşi urmaşi politici ai dictatorului nu sunt
rezultatul gândirii geniale a Cabinetului 1, ci al efortului inginerilor
şi muncitorilor români care au realizat Casa Republicii, Metroul sau
amenajarea Dâmboviţei. Nu este momentul să discutăm acum dacă aceste
construcţii erau atunci cele mai utile, ca şi toate celelalte “ctitorii”,
de altfel; nu este momentul să ne întrebăm dacă efortul material pe care
l-au presupus a fost justificat... Tot ce se poate afirma este că aceste
extrem de complicate obiective au fost realizate datorită priceperii
inginerilor, fie ei proiectanţi, constructori sau tehnologi.
Un spirit pozitiv,
dinamic, practic
După decembrie 1989,
valuri de ingineri şi-au schimbat ocupaţia orientându-se spre noi locuri
de muncă, astfel încât pretutindeni găseşti ingineri: în presă, la
conducerea unor firme particulare prospere, în comerţ, în marile
tranzacţii financiare, în politică..., uneori şi pe şantiere. Antrenaţi
să găsească rezolvări în situaţii complicate, având ştiinţa lucrului cu
oamenii şi fiind dotaţi cu un obligatoriu simţ practic şi al finalităţii,
inginerii au cucerit România post-decembristă. Avem ingineri miniştri,
primari, lideri de partide. Dar, din nefericire, am şi pierdut o mulţime
de ingineri care au plecat definitiv din ţară.
Considerând că
industria românească nu este nici grămada de fier vechi pe care o văd
detractorii ei, nici megaindustria pe care o declamă nostalgicii unei
perioade apuse, cred că inginerii rămaşi în meserie pot sprijini
eforturile forţelor politice responsabile în direcţia dezvoltării
coerente a acelor ramuri industriale adaptabile mileniului trei.
Mai mult decât orice
pregătire profesională, ingineria este expresia unui spirit, a unui
spirit pozitiv, dinamic şi practic, atât de necesar economiei româneşti,
înţepenite încă în pasivitate şi nostalgii, în dubitaţii şi nevroze
existenţiale.