Alocuţiune la întâlnirea cu intelectualii din Piteşti, 1994 

 

Mecanismul politic

Întrebarea care se aude cel mai des, atunci când lucrurile nu merg bine, este: ce face Opoziţia?. În legătură cu preţurile sau cu corupţia, cu privatizarea sau cu distribuirea titlurilor de proprietate, cu politizarea structurilor aparatului administrativ, cu starea de sănătate, cu televiziunea, cu pregătirea viitoarelor alegeri, se ridică mereu aceeaşi întrebare: ce face Opoziţia? Sigur, se poate răspunde relativ simplu: Opoziţia se opune în Parlament mai ales cu vorba. Fiindcă, nu-i aşa, Parlamentul este un loc unde, prin definiţie, se parlamentează, adică se discută în vederea adoptării unor legi şi hotărâri politice importante. Aceasta e misiunea unui Parlament şi orice îndemn la „muncă” pentru aleşii naţiunii, dacă nu vine dintr-un cras proletcultism, înseamnă, de fapt, un îndemn la dezbaterea proiectelor legislative primite de la Guvern sau iniţiate de parlamentari. Punerea în executare a acestor legi şi hotărâri aparţine Executivului ca, de altfel, şi răspunderea pentru modul de aplicare a acestora. În sensul strict al mecanismelor instituţionale ale democraţiei, orice discuţie pe această temă ar trebui să înceapă şi să se încheie aici. Numai că întrebarea persistă şi se întâmplă aşa pentru că opinia publică simte cumva că mecanismele oficiale nu sunt totul, că o societate democratică nu poate fi redusă la un sistem parlamentar bazat pe alegeri libere periodice şi soldat cu guvernarea celor care au întrunit numărul cel mai mare de voturi.

Dincolo de aceste mecanisme instituţionale care pot funcţiona pe temeiul unor legi care în România de azi chiar există, mai este ceva esenţial pentru buna funcţionare a democraţiei. E vorba, cum bine ştim cu toţii, de reacţia organismului social la mesajele mecanismului politic; e vorba, deci, de ceea ce, de la Hegel şi Max Weber încoace, se numeşte societate civilă.

 

Reacţia organismului social

În viziunea inoculată timp de 45 de ani de regimul comunist, societatea apare când sfâşiată de ireconciliabile contradicţii de clasă, când ca o magmă informă sub numele de mase populare sau de popor muncitor. Conceptul de societate civilă are, dimpotrivă, dublul avantaj de a recunoaşte că organismul social este un întreg în care o parte poate opta şi acţiona diferit, fără a urmări lichidarea celorlalte părţi.

Nici un mecanism socio-politic nu poate funcţiona corect de la sine; el este doar un proiect căruia societatea civilă îi dă viaţă şi forţă. Or, dacă regimul politic se poate schimba printr-o reformă constituţională, dacă mecanismele statului de drept pot fi instaurate printr-o voinţă legislativă, ţesutul viu şi activ al societăţii civile nu se poate închega prin decret. Atunci când Titu Maiorescu scria despre formele fără fond, el se referea la decalajul între mecanismele instituţionale ale României modernizate cu o viteză extraordinară după 1848 şi structurile de adâncime ale societăţii, încă inadaptate noilor contexte. A urmat o perioadă în care societatea românească a avut de înfruntat câteva procese inedite şi bulversante – urbanizare şi dezvoltare în sectorul industrial, mari transferuri de proprietate şi o mobilitate socială furtunoasă, pe care ţesutul social abia dacă începuse să le asimileze, când, în 1939, a izbucnit al doilea război mondial.

Astăzi, ca şi înainte, reacţia organismului social la acţiunile mecanismului politic depinde de un anume mod de gândire, de mentalităţile colective divergente între sat şi oraş, între grupuri cu educaţie diferită, între sexe şi chiar între generaţii. Ea depinde, deopotrivă, de structurile active din cadrul acestor grupuri, de gradul lor de reactivitate la mesajele Puterii, de capacitatea solidară a unor organisme neguvernamentale de a rezista sau nu ingerinţelor mecanismului instituţional.

 

Destructurarea societăţii sub dictatură

Pe parcursul dictaturii comuniste, principalul adversar nedeclarat, dar mereu agresat, a fost mai întâi elita politică şi intelectuală a României interbelice, iar apoi, întregul sistem al solidarităţii societăţii româneşti, metodic degradate prin identităţi furate şi uzurpate, prin valori răsturnate sau lovite de nulitate, prin tradiţii de într-ajutorare distruse sau interzise.

Nu există organism social care să poată rezista în ansamblul structurilor sale armonioase la asemenea presiuni. Evident, au fost şi oaze care au rezistat. Faptul că în zilele revoluţiei din decembrie 1989 sau, după aceea, la diferite manifestări ale Opoziţiei, s-au regăsit oameni cu aceleaşi convingeri este cea mai bună dovadă în acest sens. Cel puţin pe segmente, anumite solidarităţi nu au putut fi distruse, anumite raporturi între componente de grup au continuat să respire, anumite idealuri s-au păstrat aproape miraculos şi au reprezentat germenele deşteptării noastre, sămânţa încă vie din care au renăscut o conştiinţă şi o acţiune democratică. Din păcate, acest ţesut este încă fragmentat şi răsturnările brusce din perioada de tranziţie în care ne aflăm nu înlesnesc o aşezare durabilă a acestui complex de legături şi raporturi. Pe de altă parte, am moştenit cu toţii – fie şi în grade diferite – o profundă neîncredere în capacitatea noastră, a fiecăruia, de a fi subiectul propriilor noastre acţiuni şi aspiraţii. Sau, mai direct spus, există încă un sentiment difuz al unei incapacităţi funciare de a acţiona noi înşine liber şi eficient. Aşteptăm mereu ca altcineva, o autoritate superioară sau bunul Dumnezeu să facă ceva pentru noi.

 

De la spiritul critic la acţiunea concretă

La întrebarea cu care am început, eu răspund de fiecare dată că tot ceea ce se poate face nu este decât suma a ceea ce fiecare dintre noi este dispus şi capabil să facă. După atâţia ani în care am fost siliţi să tăcem şi în care doar câteva personalităţi, pe care nu voi înceta să le respect, au avut curajul să spună ceea ce era de spus, ne consumăm acum energia exprimându-ne public dezaprobarea pentru erorile sau viciile Puterii. Nu realizăm că această libertate de gândire şi de exprimare critică nu mai este acum la limita superioară a curajului civic şi că este nevoie de acţiune concretă pentru a ne socoti împăcaţi cu îndatoririle noastre; că este nevoie, mai ales, de o reacţie comunitară. Protestele atomizate nu duc decât la o zadarnică epuizare a energiilor.

Am să dau câteva exemple, nu toate plăcute. Mulţi dintre primarii şi consilierii municipali aleşi pe listele Convenţiei Democrate nu au reuşit, după alegeri, să gestioneze corect creditul enorm cu care au fost investiţi şi să menţină laolaltă energiile tuturor celor care au luptat pentru victoria lor. Dacă, pe de altă parte, noi, cetăţenii, le-am fi cerut primarilor şi consilierilor să aibă măcar câteva iniţiative în acest sens, i-am fi obligat să acţioneze. Dacă, în loc de audienţe individuale la birourile senatorilor şi deputaţilor, aceştia ar fi fost confruntaţi cu campanii cetăţeneşti pentru simplificarea procedurilor de înfiinţare a întreprinderilor private, pentru o distribuire sistematică a titlurilor de proprietate asupra terenurilor agricole în judeţul în care au fost aleşi, pentru o nouă lege a învăţământului, corectă şi adecvată, atunci efectele schimbării, ca urmare a mandatelor câştigate de Convenţia Democratică din România în alegerile din 1992, ar fi fost mai vizibile. Necesare în această dificilă etapă de construcţie sunt iniţiativa, acţiunea coordonată şi consecventă care să treacă dincolo de izolarea şi solitudinea în care ne-a obligat să supravieţuim regimul comunist.

 

Tentaţia guvernării atotputernice

Dacă, dincolo de activitatea internă şi strict politică, partidele din opoziţie s-ar comporta ca adevăraţi gestionari ai resurselor umane, susţinând iniţiativa şi actiunea pozitivă a membrilor şi simpatizanţilor lor, întrebarea obsesivă ce face Opoziţia ar putea căpăta nu un răspuns generic, ci sute de răspunsuri specifice, pe care electoratul ar sfârşi prin a le credita. Dacă Televiziunea Română s-ar confrunta zi de zi cu atitudinea critică şi cu protestele publice ale unor asociaţii cetăţeneşti pentru corecta informare a opiniei publice, calitatea informaţiei şi selecţia faptelor prezentate sau comentate, atunci am avea parte de mai puţine false evenimente de la o oarecare seră de castraveţi timpurii sau de pe o şosea pe care s-au ciocnit un biciclist şi o căruţă.

Nici în ţările cu o veche tradiţie democratică lucrurile nu merg bine de la sine. E nevoie de opoziţie pentru a limita atotputernicia tendenţială a guvernanţilor şi e nevoie de acţiune cetăţenească pentru a corecta şi a concretiza acţiunea politică.

Voinţa majorităţii este premisa necesară a democraţiei. Condiţia bunei sale funcţionări este protejarea şi respectarea opiniei mino-rităţilor politice democratice, a tradiţiilor culturale, religioase sau etnice, astfel încât individul să se poată manifesta liber în limitele legii şi ale responsabilităţii civice.

 

Cultivarea civismului

Votul majorităţii poate rămâne o formulă goală de conţinut dacă majoritatea nu are voinţa calificată, dacă nu ştie exact ce vrea şi nu are o reprezentare corectă asupra efectelor opţiunii sale de moment. Votul majoritar implică o conştiinţă clară şi o decizie politică fermă a electoratului, pe care numai soliditatea societăţii civile le poate asigura. Un filosof spunea odată că tabla înmulţirii nu se pune la vot. S-ar putea adăuga că, astăzi, societatea civilă apără tabla înmulţirii de o dictatură a majorităţii, tot aşa cum apără majoritatea de dictatura uneia sau alteia dintre minorităţi. Toate acestea sunt posibile când societatea civilă se constituie ca rezultantă a acumulărilor de energii pozitive pe care le generează comunitatea de interese şi de scop. Altfel, sistemul de legi şi instituţii democratice este la fel de puţin funcţional şi la fel de fragil ca un pom fără frunze.

Lumea politică este datoare să susţină diversificarea centrelor de putere şi umanizarea puterii înseşi, cultivarea civismului şi a participării la treburile obştii. Aceasta reprezintă o obligaţie a oricărui proiect politic de perspectivă. Să nu ne amăgim: Opoziţia politică nu poate câştiga cu adevărat, nu-şi poate defini identitatea şi binele comun la care aspiră, decât întemeindu-se pe acest ţesut viu şi flexibil, dinamic şi creativ care este societatea civilă, sufletul însuşi al unei lumi democratice.