Discurs la a X-a
Adunare Generală a Asociaţiei Universităţilor Europene (Conferinţa
Rectorilor Europeni), Universitatea din Budapesta, 2 septembrie 1994
Reforma ca imperativ
Universităţile
româneşti sunt angajate într-un dublu demers de reformă pentru că sunt
obligate să şteargă urmele încă vizibile ale celor 45 de ani de
marginalizare şi de constrângeri îndurate din partea unui regim care a
suprimat orice libertate academică diminuând valoarea elitelor din
învăţamântul superior şi pentru că, acum, sunt animate de o voinţă fermă
de restructurare care să le permită integrarea în mişcarea de armonizare
a pregătirii universitare la nivel european. Această dublă misiune
comportă avantajul de a face, întrucâtva, o reformă unitară în care cele
două imperative enunţate se susţin reciproc. Reconstrucţia vieţii
academice şi a unei ierarhii corecte a valorilor nu se poate inspira
decât din modelul european. Voinţa de integrare reprezintă un câştig
esenţial al acestui proces de tranziţie pe care universităţile româneşti
l-au parcurs în ultimii ani.
Există însă şi un
revers al medaliei, mai puţin surâzător. Procesul de evaluare aplicat
recent în România a relevat câteva puncte delicate: lipsa mijloacelor
materiale, dar şi a resurselor umane; deficienţe de organizare;
imprecizia criteriilor de autoevaluare; tendinţa unei dezvoltări
preponderent cantitative. În aceste condiţii, universităţile româneşti
sunt obligate să navigheze evitând cel puţin două pericole: pe de-o
parte, tentaţia de a face mult fără a avea mijloacele necesare, mai ales
în noile universităţi, constituite într-un mod exploziv după 1989; pe de
altă parte, un conservatism îngust prin reproducerea de la o generaţie
la alta, doar a domeniilor de excelenţă deja notorii în învăţământul
superior existent. Ar fi de dorit o politică nuanţată care să poată
armoniza aportul domeniilor deja afirmate cu perspectivele pe termen
mediu şi lung.
Autonomia
universitară
În procesul de
renaştere generală ce a urmat revoltei populare din decembrie 1989,
sistemul de pregătire universitară a trebuit să îndeplinească atât rolul
de obiect al inovării prin propria sa reformă, cât şi pe cel de subiect
al unui efort general de inovare, la nivelul întregii societăţi.
Depăşind dublul lor destin din timpul dictaturii, când erau în acelaşi
timp obiectul unei cenzuri aspre din partea autorităţilor, dar şi un loc
privilegiat al rezistenţei intelectuale şi culturale, Universităţile au
devenit curând un loc de confruntare a ideilor în numele unei adevărate
libertăţi academice cucerite prin propria lor angajare, dar şi spaţii
ale dialogului critic faţă de ansamblul societăţii. În acest proces, un
câştig esenţial l-a reprezentat Constituţia din 1991 care a consacrat
autonomia instituţiilor de învăţământ superior. Pe această bază
universităţile şi-au elaborat propria lor cartă, şi-au ales în mod liber
organismele de conducere la toate nivelurile, au început reforma
programelor de învăţământ şi a întregii lor activităţi.
Nevoia unei schimbări
radicale se făcea pretutindeni resimţită, dar dincolo de unele principii
fundamentale, al libertăţii academice în primul rând, etapele curente
ale acestei înnoiri nu au fost de la început clare şi nici întru totul
împărtăşite. O componentă esenţială a acestui proces circumscrie în mod
evident redefinirea spaţiului universitar, ca promotor al schimbului de
idei şi al colaborării cu alte instituţii similare din lumea întreagă.
Era nevoie ca universităţile româneşti să se reintegreze cât mai curând
în Republica literelor, această patrie comună a cercetării nepartizane a
adevărului. Trebuia rupt cercul tăcerii, trebuia să ieşim din izolarea
impusă de regimul totalitar. Era necesară redescoperirea împărtăşirii
valorilor, a solidarităţii fără frontiere şi a fraternităţii
intelectuale.
Reluarea contactelor
internaţionale s-a dovedit benefică nu numai prin efectele sale imediate
şi pozitive, dar şi prin conturarea unor obiective de perspectivă ale
învăţământului superior din România. Necesitatea unei definiri realiste
şi corecte a criteriilor, a valorilor şi a priorităţilor din
învăţământul universitar confruntat cu efectele crizei economice şi
financiare din ţară, nu putea ignora nici vechile principii tradiţionale,
nici progresele universităţilor occidentale cu care doream să cooperăm.
Prin urmare, din
toate aceste puncte de vedere, se impunea urgent ca, după o severă
autoevaluare, să se procedeze la o evaluare la scară naţională. S-a
constituit o comisie naţională de evaluare, a cărei importanţă şi
responsabilitate sunt mult sporite de o adevărată explozie a
facultăţilor particulare. Fenomen caracteristic epocii frământate pe
care o traversăm, învăţământul privat răspunde nu doar unei cereri reale,
dar şi fantasmelor unei societăţi al cărei disconfort faţă de unele tare
din sistemul educaţional de stat sunt încă greu de gestionat.
Întrebări din Est
pentru cei din Vest
Procesul de evaluare
academică poate deveni un instrument foarte eficace al progresului din
învăţământul superior. Fără îndoială este important să ştim unde ne
situăm din punct de vedere cantitativ sau calitativ, dar este şi mai
important ca această primă estimare să fie însoţită de o definire mai
clară a identităţii învăţământului universitar şi a direcţiilor generale
de dezvoltare a societăţii. Este esenţial să înţelegem bine încotro ne
îndreptăm şi care vor fi funcţiile instituţiei universitare în secolul
viitor; să ştim care este tipul de excelenţă academică pe care trebuie
să-l cultivăm cu prioritate pentru a răspunde anumitor nevoi, ale unei
anumite societăţi. Au fost oare definite exact aceste nevoi şi aceste
direcţii la care trebuie să se refere orice evaluare a performanţelor şi
a lacunelor noastre?
O evaluare obiectivă
va dovedi fără îndoială că în România, ca şi în ansamblul ţărilor din
Est, există decalaje importante faţă de universităţile occidentale în
privinţa mijloacelor materiale şi tehnologiilor aplicate în învăţământul
superior, dar există şi deficienţe la fel de semnificative în privinţa
resurselor umane, mai ales în predarea ştiinţelor sociale. Cine ar
trebui să-şi asume responsabilitatea corectării decalajelor şi în ce
sens? Comunitatea academică din fiecare ţară sau programele
Comunităţilor Europene? Sunt acestea dispuse să susţină mai degrabă
efortul de retehnologizare sau pe cel al reabilitării ştiinţelor omului?
Oricare este costisitor, dar fiecare necesită un anume tip de investiţii
şi o gândire diferită. Până acum au profitat de programele europene mai
ales ştiinţele „dure”. Este însă evident că transferul de tehnologii se
poate dovedi inutil, chiar periculos, dacă nu este însoţit de un
transfer corespondent de valori, de principii şi de concepţii proprii
ştiinţelor sociale.
Cred că trebuie să
punem colegilor noştri din universităţile occidentale o întrebare
crucială: sunt ei în întregime pregătiţi să accepte ansamblul
concluziilor unei evaluări corecte, prin prisma propriilor lor criterii,
a universităţilor din Estul Europei? Rezultatele evaluării din România
şi alte ţări, deja cunoscute, permit să extrapolăm existenţa în această
Europă estică a unor domenii de excelenţă, absolut competitive la scară
internaţională. Aceste domenii vor face oare obiectul unei cooperări
paritare între univesităţile din Vest şi din Est? Vor fi obiectul unei „scurgeri
de inteligenţă”? Sau vom asista la un protecţionism al produselor
intelectuale? Cum putem gestiona fiecare şi toţi împreună enormele
dificultăţi care însoţesc conjugarea acestor compatibilităţi
intelectuale şi a incompatibilităţilor flagrante dintre condiţiile
materiale ale învăţământului universitar din cele două jumătăţi ale
continentului? Dacă nivelul de excelenţă din învăţământul universitar
est-european este adesea compatibil cu cel din universităţile
vest-europene, resursele materiale sunt, în mod dureros, incompatibile.
Universităţile noastre vor deveni ele partenere ale universităţilor
occidentale sau doar furnizoare de materie cenuşie, condamnate să se
transforme în şcoli de rangul doi, printr-o sărăcire continuă a
resurselor lor cele mai importante, resursele umane?
O evaluare preocupată
de sensul profund al valorilor fondatoare din cercetarea liberă a
adevărului este esenţială pentru a conferi instituţiilor universitare
plenitudinea capacităţii lor de integrare în lumea de mâine. Dacă
factorii politici care decid în acest domeniu îşi pot oferi luxul de a
uita adesea universităţile şi forţa lor de integrare profundă la nivelul
continentului şi al planetei, Asociaţia Universităţilor Europene este
conştientă că, dincolo de orice decalaj material, lumea academică
reprezintă cea mai extinsă reţea de comunicare internaţională.
Universităţile au construit de secole o Europă unificată prin rădăcinile
unei istorii şi ale unei civilizaţii comune.
Solidaritatea
intelectuală, având ca punct de plecare cariera savanţilor itineranţi
din secolul al XII-lea şi vocaţia internaţională a umaniştilor
Renaşterii, s-a dovedit pe deplin şi în secolul nostru prin primirea în
universităţile libere a savanţilor fugiţi din calea opresiunilor naziste
cât şi comuniste. Prin perseverenţa demnă de admiraţie care a păstrat,
în ciuda oricărui izolaţionism, vechile legături academice şi
esenţialele raporturi umane, lumea a supravieţuit acelor infernuri
complementare. Această cultură comună a instituţiilor academice, aceste
valori comune care au trecut prin războaie şi persecuţii, reprezintă
adevăratul nucleu al integrării europene. Trebuie să le cultivăm mai
ales atunci când oamenii politici par a crede că doar integrarea
economică poate conta în acest proces. Nouă ne revine responsabilitatea
de a-i ajuta să gândească mai bine şi mai departe.