Discurs la a X-a Adunare Generală a Asociaţiei Universităţilor Europene (Conferinţa Rectorilor Europeni), Universitatea din Budapesta, 2 septembrie 1994 

 

Reforma ca imperativ

Universităţile româneşti sunt angajate într-un dublu demers de reformă pentru că sunt obligate să şteargă urmele încă vizibile ale celor 45 de ani de marginalizare şi de constrângeri îndurate din partea unui regim care a suprimat orice libertate academică diminuând valoarea elitelor din învăţamântul superior şi pentru că, acum, sunt animate de o voinţă fermă de restructurare care să le permită integrarea în mişcarea de armonizare a pregătirii universitare la nivel european. Această dublă misiune comportă avantajul de a face, întrucâtva, o reformă unitară în care cele două imperative enunţate se susţin reciproc. Reconstrucţia vieţii academice şi a unei ierarhii corecte a valorilor nu se poate inspira decât din modelul european. Voinţa de integrare reprezintă un câştig esenţial al acestui proces de tranziţie pe care universităţile româneşti l-au parcurs în ultimii ani.

Există însă şi un revers al medaliei, mai puţin surâzător. Procesul de evaluare aplicat recent în România a relevat câteva puncte delicate: lipsa mijloacelor materiale, dar şi a resurselor umane; deficienţe de organizare; imprecizia criteriilor de autoevaluare; tendinţa unei dezvoltări preponderent cantitative. În aceste condiţii, universităţile româneşti sunt obligate să navigheze evitând cel puţin două pericole: pe de-o parte, tentaţia de a face mult fără a avea mijloacele necesare, mai ales în noile universităţi, constituite într-un mod exploziv după 1989; pe de altă parte, un conservatism îngust prin reproducerea de la o generaţie la alta, doar a domeniilor de excelenţă deja notorii în învăţământul superior existent. Ar fi de dorit o politică nuanţată care să poată armoniza aportul domeniilor deja afirmate cu perspectivele pe termen mediu şi lung.

 

Autonomia universitară

În procesul de renaştere generală ce a urmat revoltei populare din decembrie 1989, sistemul de pregătire universitară a trebuit să îndeplinească atât rolul de obiect al inovării prin propria sa reformă, cât şi pe cel de subiect al unui efort general de inovare, la nivelul întregii societăţi. Depăşind dublul lor destin din timpul dictaturii, când erau în acelaşi timp obiectul unei cenzuri aspre din partea autorităţilor, dar şi un loc privilegiat al rezistenţei intelectuale şi culturale, Universităţile au devenit curând un loc de confruntare a ideilor în numele unei adevărate libertăţi academice cucerite prin propria lor angajare, dar şi spaţii ale dialogului critic faţă de ansamblul societăţii. În acest proces, un câştig esenţial l-a reprezentat Constituţia din 1991 care a consacrat autonomia instituţiilor de învăţământ superior. Pe această bază universităţile şi-au elaborat propria lor cartă, şi-au ales în mod liber organismele de conducere la toate nivelurile, au început  reforma programelor de învăţământ şi a întregii lor activităţi.

Nevoia unei schimbări radicale se făcea pretutindeni resimţită, dar dincolo de unele principii fundamentale, al libertăţii academice în primul rând, etapele curente ale acestei înnoiri nu au fost de la început clare şi nici întru totul împărtăşite. O componentă esenţială a acestui proces circumscrie în mod evident redefinirea spaţiului universitar, ca promotor al schimbului de idei şi al colaborării cu alte instituţii similare din lumea întreagă. Era nevoie ca universităţile româneşti să se reintegreze cât mai curând în Republica literelor, această patrie comună a cercetării nepartizane a adevărului. Trebuia rupt cercul tăcerii, trebuia să ieşim din izolarea impusă de regimul totalitar. Era necesară redescoperirea împărtăşirii valorilor, a solidarităţii fără frontiere şi a fraternităţii intelectuale.

Reluarea contactelor internaţionale s-a dovedit benefică nu numai prin efectele sale imediate şi pozitive, dar şi prin conturarea unor obiective de perspectivă ale învăţământului superior din România. Necesitatea unei definiri realiste şi corecte a criteriilor, a valorilor şi a priorităţilor din învăţământul universitar confruntat cu efectele crizei economice şi financiare din ţară, nu putea ignora nici vechile principii tradiţionale, nici progresele universităţilor occidentale cu care doream să cooperăm.

 

Prin urmare, din toate aceste puncte de vedere, se impunea urgent ca, după o severă autoevaluare, să se procedeze la o evaluare la scară naţională. S-a constituit o comisie naţională de evaluare, a cărei importanţă şi responsabilitate sunt mult sporite de o adevărată explozie a facultăţilor particulare. Fenomen caracteristic epocii frământate pe care o traversăm, învăţământul privat răspunde nu doar unei cereri reale, dar şi fantasmelor unei societăţi al cărei disconfort faţă de unele tare din sistemul educaţional de stat sunt încă greu de gestionat.

 

Întrebări din Est pentru cei din Vest

Procesul de evaluare academică poate deveni un instrument foarte eficace al progresului din învăţământul superior. Fără îndoială este important să ştim unde ne situăm din punct de vedere cantitativ sau calitativ, dar este şi mai important ca această primă estimare să fie însoţită de o definire mai clară a identităţii învăţământului universitar şi a direcţiilor generale de dezvoltare a societăţii. Este esenţial să înţelegem bine încotro ne îndreptăm şi care vor fi funcţiile instituţiei universitare în secolul viitor; să ştim care este tipul de excelenţă academică pe care trebuie să-l cultivăm cu prioritate pentru a răspunde anumitor nevoi, ale unei anumite societăţi. Au fost oare definite exact aceste nevoi şi aceste direcţii la care trebuie să se refere orice evaluare a performanţelor şi a lacunelor noastre?

O evaluare obiectivă va dovedi fără îndoială că în România, ca şi în ansamblul ţărilor din Est, există decalaje importante faţă de universităţile occidentale în privinţa mijloacelor materiale şi tehnologiilor aplicate în învăţământul superior, dar există şi deficienţe la fel de semnificative în privinţa resurselor umane, mai ales în predarea ştiinţelor sociale. Cine ar trebui să-şi asume responsabilitatea corectării decalajelor şi în ce sens? Comunitatea academică din fiecare ţară sau programele Comunităţilor Europene? Sunt acestea dispuse să susţină mai degrabă efortul de retehnologizare sau pe cel al reabilitării ştiinţelor omului? Oricare este costisitor, dar fiecare necesită un anume tip de investiţii şi o gândire diferită. Până acum au profitat de programele europene mai ales ştiinţele „dure”. Este însă evident că transferul de tehnologii se poate dovedi inutil, chiar periculos, dacă nu este însoţit de un transfer corespondent de valori, de principii şi de concepţii proprii ştiinţelor sociale.

Cred că trebuie să punem colegilor noştri din universităţile occidentale o întrebare crucială: sunt ei în întregime pregătiţi să accepte ansamblul concluziilor unei evaluări corecte, prin prisma propriilor lor criterii, a universităţilor din Estul Europei? Rezultatele evaluării din România şi alte ţări, deja cunoscute, permit să extrapolăm existenţa în această Europă estică a unor domenii de excelenţă, absolut competitive la scară internaţională. Aceste domenii vor face oare obiectul unei cooperări paritare între univesităţile din Vest şi din Est? Vor fi obiectul unei „scurgeri de inteligenţă”? Sau vom asista la un protecţionism al produselor intelectuale? Cum putem gestiona fiecare şi toţi împreună enormele dificultăţi care însoţesc conjugarea acestor compatibilităţi intelectuale şi a incompatibilităţilor flagrante dintre condiţiile materiale ale învăţământului universitar din cele două jumătăţi ale continentului? Dacă nivelul de excelenţă din învăţământul universitar est-european este adesea compatibil cu cel din universităţile vest-europene, resursele materiale sunt, în mod dureros, incompatibile. Universităţile noastre vor deveni ele partenere ale universităţilor occidentale sau doar furnizoare de materie cenuşie, condamnate să se transforme în şcoli de rangul doi, printr-o sărăcire continuă a resurselor lor cele mai importante, resursele umane?

O evaluare preocupată de sensul profund al valorilor fondatoare din cercetarea liberă a adevărului este esenţială pentru a conferi instituţiilor universitare plenitudinea capacităţii lor de integrare în lumea de mâine. Dacă factorii politici care decid în acest domeniu îşi pot oferi luxul de a uita adesea universităţile şi forţa lor de integrare profundă la nivelul continentului şi al planetei, Asociaţia Universităţilor Europene este conştientă că, dincolo de orice decalaj material, lumea academică reprezintă cea mai extinsă reţea de comunicare internaţională. Universităţile au construit de secole o Europă unificată prin rădăcinile unei istorii şi ale unei civilizaţii comune.

Solidaritatea intelectuală, având ca punct de plecare cariera savanţilor itineranţi din secolul al XII-lea şi vocaţia internaţională a umaniştilor Renaşterii, s-a dovedit pe deplin şi în secolul nostru prin primirea în universităţile libere a savanţilor fugiţi din calea opresiunilor naziste cât şi comuniste. Prin perseverenţa demnă de admiraţie care a păstrat, în ciuda oricărui izolaţionism, vechile legături academice şi esenţialele raporturi umane, lumea a supravieţuit acelor infernuri complementare. Această cultură comună a instituţiilor academice, aceste valori comune care au trecut prin războaie şi persecuţii, reprezintă adevăratul nucleu al integrării europene. Trebuie să le cultivăm mai ales atunci când oamenii politici par a crede că doar integrarea economică poate conta în acest proces. Nouă ne revine responsabilitatea de a-i ajuta să gândească mai bine şi mai departe.