ÎNTÂLNIREA DINTRE CULTURI SI RELIGII

 

Experiente fondatoare

     A aborda religiile ca matrici culturale sau culturile ca încununari ale marilor evenimente religioase înseamna a privi istoria umanitatii ca un ansamblu organizat în jurul unui sens profund. Divinitatea a fost, continua sa fie si va ramâne referinta noastra suprema ori de câte ori vom dori sa întelegem de ce am primit darul vietii si ce trebuie sa facem cu el.
     Religiile sunt, fara îndoiala, acele experiente fondatoare fara de care drumul omului prin istorie nu si-ar putea gasi ratiunea structurala, traiectoria si finalitatea. La rândul lor, culturile pot fi definite ca variatiuni pe marginea acestor experiente fondatoare. Privite din acest unghi, practicile culturale apar ca niste tentative mereu mai complexe de a interpreta primordialitatea – în fond ireductibila – a fiecarei revelatii divine. În atari conditii, putem spune ca lupta dintre diferitele sensibilitati si chiar acea macabra „cultura a razboiului”, de care omenirea pare mereu fascinata, se manifesta pe fondul a ceea ce Paul Ricoeur numea conflictul interpretarilor.

 

Tendinta spre monopol, prin monolog

     Oamenii nu se lupta decât în aparenta pentru bunuri materiale, pentru puterea de a porunci altora sau pentru vanitatea întâietatii. La o privire mai atenta, ne dam seama ca majoritatea formelor de contencios, de la cearta dintre doi vecini, pâna la coliziunea civilizatiilor la nivelul duratei lungi, are ca miza ultima monopolul unei anumite viziuni asupra existentei. Diabolizarea celuilalt, fie el adept al altei religii, strain în trecere, mesager al altui stat, adversar politic sau concurent într-un anumit domeniu de activitate, pleaca de la convingerea irationala ca dreptatea proprie este absoluta. Ispita de a monologa pentru legitimarea unor complexe de superioritate tradeaza sentimentul inutilitatii unui dialog pentru detinatorul „adevarului exclusiv”.
     Putem oare suprima acesta trista permanenta? Putem fi oare suficient de curajosi si de creativi pentru ca secolul urmator sa nu mai cunoasca acea oribila banalizare a raului pe care o observam azi? Putem oare denunta primatul virtualmente violent al „adevarului exclusiv” fara a renunta la tezaurul propriei traditii si fara a fetisiza un relativism inoperant, întrucâtva lipsit de criterii?
     Pentru a raspunde, fie si sumar, la întrebarile de acest tip, se cuvine, cred, sa judecam realitatea si dintr-o perspectiva ferm autocritica.

 

Lumea privita fara complezenta

     Stiintele omului ne-au familiarizat de multa vreme cu notiunea de pluralism. Stim ca planeta noastra cuprinde o retea de culturi locale, un imens mozaic de patrimonii regionale înrudite, distincte sau antagonice. Stim, de asemenea, ca principala conditie a unei coexistente pasnice vizeaza armonizarea acestor ipostaze ale diversitatii. Din fericire, Bisericile, Guvernele, elitele intelectuale, asociatiile profesionale si forurile internationale, secondate de mass-media, fac efortul de a imagina cele mai eficiente strategii menite sa garanteze armonia dintre culturi si, dincolo de ele, complementaritatea fertila a diferitelor spiritualitati. Tineri de pretutindeni primesc de la profesorii lor lectii despre datoria tolerantei reciproce si profita de mondializarea telecomunicatiilor pentru a aboli distantele odinioara insurmontabile.
     Filosofii si antropologii au consacrat studii scrupuloase dialecticii identitate – alteritate, amintindu-ne neîncetat ca viata în comun se sprijina pe tehnica micului sacrificiu consimtit. În ceea ce-i priveste, responsabilii politici cauta solutii practice pentru a proteja drepturile minoritatilor, în timp ce organizatiile ecumenice încearca sa valorizeze elementele comune ale principalelor traditii religioase. La rândul ei, opinia publica din marile democratii se mobilizeaza pentru a cenzura moralmente rabufnirile periodice ale rasismului sau ale xenofobiei.
     Cu toate acestea, gestiunea politica si intelectuala a pluralismului este afectata de patologiile inerente oricarui ideal confruntat cu istoria explicita sau implicita a egoismului omenesc. Este vorba, în primul rând, despre riscul de a transforma idealul într-o utopie instrumentata ideologic. Este vorba, apoi, despre pericolul de a genera o birocratie sofisticata, dispusa sa se autojustifice în detrimentul scopului pe care ar trebui sa-l serveasca. Este vorba, în sfârsit, despre teribila presiune a circumstantelor, care poate modifica din mers ierarhia urgentelor si orice termene stabilite.
     Paradoxul speciei noastre face ca drumul spre unitatea la care au visat deopotriva teologii, poetii si dictatorii sa treaca prin asumarea unei cât mai ample diversitati. Nu avem cum realiza solidaritatea indivizilor, fraternitatea tuturor oamenilor care locuiesc planeta, daca nu acceptam, în prealabil, diferentele structurale sau formale dintre ei.
    Trebuie sa ne amintim ca, pâna în zorii Renasterii, constiinta Occidentului s-a repliat narcisistic, ignorând sau asimilând cu brutalitate tot ce depasea limitele, fatalmente înguste, ale propriei civilizatii. Aceasta logica persista si în zilele noastre, chiar daca este greu sa o recunoastem în noi însine, în vreme ce nu pierdem ocazia de a o reprosa altora.
     Este adevarat ca lumea postbelica si cu atât mai mult cea de astazi, care încerca sa amenajeze posteritatea ambigua a Razboiului Rece, au pus bazele unui umanism care, sub girul institutiilor din sistemul Natiunilor Unite, s-a definit prin ambitia de a legifera, pe temeiul dreptului international public, egala demnitate a natiunilor, a statelor si a grupurilor socio-culturale, indiferent de marimea, forta, bogatia sau influenta lor. Dar nu este mai putin adevarat ca aceasta retorica a bunelor intentii s-a transformat, cu notabile exceptii, într-o noua limba de lemn. Ma refer la acel jargon triumfalist, ipocrit antropocentric si plin de clisee generoase care s-a dovedit incapabil sa limiteze radical, la nivel global, mizeria, maladiile, discriminarile, traficul de droguri, crima organizata si focarele de conflict armat. Constatarea acestui esec partial ma face sa ma numar printre cei ce cred ca vorbim prea mult si facem prea putin.

 

Spiritul de la Assisi

     Oricine am fi, oricât de apasatoare ne-ar fi obligatiile zilnice, noi toti simtim ca natura problemelor cu care ne confruntam este mai simpla decât ne place sa credem. Fireste ca medierile institutionale, precautiile diplomatice, riturile sociale si ceremoniile dedicate memoriei colective sunt tot atâtea atitudini necesare într-un univers uman în care ambitiile, orgoliile, susceptibilitatile si neîntelegerile predomina statistic.
     Aceasta stare de lucruri nu trebuie condamnata de plano. Ea se cere totusi transfigurata prin revenirea la spiritul peren al Evangheliei lui Iisus Hristos, adica la acea automarginire altruista, pe care crestinismul o exalta alaturi de toate religiile cu vocatie universala, dar pe care noi, oameni fiind, o neglijam prea adesea.
Nu este cazul sa va aduc aminte tocmai dumneavostra faptul ca cea mai recenta, mai nobila si mai elocventa întrupare a spiritului evanghelic despre care aminteam ne-a fost data în personalitatea Maicii Tereza de Calcutta, pe care Dumnezeu a chemat-o la El, dupa o viata de jertfa exemplara. Consider ca spiritul de la Assisi, care inspira initiativele Comunitatii San Egidio, a animat-o si pe Maica Tereza, atunci când ea s-a decis sa vorbeasca mai putin, pentru a se putea dedica integral slujirii aproapelui. Aceasta fiinta fragila si devotata a demonstrat întregii lumi ca Iubirea nu admite frontiere rasiale, culturale, confesionale sau de orice alt ordin. Modelul pe care l-a întrupat este mai valoros, mai persuasiv si mai contagios decât orice discurs.
     Îngaduiti-mi sa-mi închei interventia cu o propunere. Ma gândesc ca organizarea viitoarei reuniuni anuale a comunitatii San Egidio sa aiba loc la Bucuresti. În eventualitatea ca aceasta propunere ar fi agreata, am putea contribui împreuna nu numai la regasirea dintre spatiul Ortodoxiei si acela al Bisericilor occidentale, ci si la stabilirea unor legaturi vii între ansamblul altadata omogen al Europei crestine si celelalte mari arii spirituale ale umanitatii. Ma rog ca Dumnezeu sa ne binecuvânteze conlucrarea si va multumesc pentru rabdarea de a ma fi ascultat.

Discurs, în calitate de invitat special, la cea de a XI-a Reuniune internationala Oameni si religii, Padova, 5 octombrie 1997.