ÎNTÂLNIREA DINTRE CULTURI SI RELIGII
Experiente fondatoare
A aborda religiile ca matrici culturale
sau culturile ca încununari ale marilor evenimente religioase
înseamna a privi istoria umanitatii ca un ansamblu organizat în
jurul unui sens profund. Divinitatea a fost, continua sa fie si va ramâne
referinta noastra suprema ori de câte ori vom dori sa întelegem
de ce am primit darul vietii si ce trebuie sa facem cu el.
Religiile sunt, fara îndoiala, acele
experiente fondatoare fara de care drumul omului prin istorie nu si-ar
putea gasi ratiunea structurala, traiectoria si finalitatea. La rândul
lor, culturile pot fi definite ca variatiuni pe marginea acestor experiente
fondatoare. Privite din acest unghi, practicile culturale apar ca niste
tentative mereu mai complexe de a interpreta primordialitatea –
în fond ireductibila – a fiecarei revelatii divine. În
atari conditii, putem spune ca lupta dintre diferitele sensibilitati
si chiar acea macabra „cultura a razboiului”, de care omenirea
pare mereu fascinata, se manifesta pe fondul a ceea ce Paul Ricoeur
numea conflictul interpretarilor.
Tendinta spre monopol, prin
monolog
Oamenii nu se lupta decât în
aparenta pentru bunuri materiale, pentru puterea de a porunci altora
sau pentru vanitatea întâietatii. La o privire mai atenta,
ne dam seama ca majoritatea formelor de contencios, de la cearta dintre
doi vecini, pâna la coliziunea civilizatiilor la nivelul duratei
lungi, are ca miza ultima monopolul unei anumite viziuni asupra existentei.
Diabolizarea celuilalt, fie el adept al altei religii, strain în
trecere, mesager al altui stat, adversar politic sau concurent într-un
anumit domeniu de activitate, pleaca de la convingerea irationala ca
dreptatea proprie este absoluta. Ispita de a monologa pentru legitimarea
unor complexe de superioritate tradeaza sentimentul inutilitatii unui
dialog pentru detinatorul „adevarului exclusiv”.
Putem oare suprima acesta trista permanenta?
Putem fi oare suficient de curajosi si de creativi pentru ca secolul
urmator sa nu mai cunoasca acea oribila banalizare a raului pe care
o observam azi? Putem oare denunta primatul virtualmente violent al
„adevarului exclusiv” fara a renunta la tezaurul propriei
traditii si fara a fetisiza un relativism inoperant, întrucâtva
lipsit de criterii?
Pentru a raspunde, fie si sumar, la întrebarile
de acest tip, se cuvine, cred, sa judecam realitatea si dintr-o perspectiva
ferm autocritica.
Lumea privita fara complezenta
Stiintele omului ne-au familiarizat de
multa vreme cu notiunea de pluralism. Stim ca planeta noastra cuprinde
o retea de culturi locale, un imens mozaic de patrimonii regionale înrudite,
distincte sau antagonice. Stim, de asemenea, ca principala conditie
a unei coexistente pasnice vizeaza armonizarea acestor ipostaze ale
diversitatii. Din fericire, Bisericile, Guvernele, elitele intelectuale,
asociatiile profesionale si forurile internationale, secondate de mass-media,
fac efortul de a imagina cele mai eficiente strategii menite sa garanteze
armonia dintre culturi si, dincolo de ele, complementaritatea fertila
a diferitelor spiritualitati. Tineri de pretutindeni primesc de la profesorii
lor lectii despre datoria tolerantei reciproce si profita de mondializarea
telecomunicatiilor pentru a aboli distantele odinioara insurmontabile.
Filosofii si antropologii au consacrat
studii scrupuloase dialecticii identitate – alteritate, amintindu-ne
neîncetat ca viata în comun se sprijina pe tehnica micului
sacrificiu consimtit. În ceea ce-i priveste, responsabilii politici
cauta solutii practice pentru a proteja drepturile minoritatilor, în
timp ce organizatiile ecumenice încearca sa valorizeze elementele
comune ale principalelor traditii religioase. La rândul ei, opinia
publica din marile democratii se mobilizeaza pentru a cenzura moralmente
rabufnirile periodice ale rasismului sau ale xenofobiei.
Cu toate acestea, gestiunea politica si
intelectuala a pluralismului este afectata de patologiile inerente oricarui
ideal confruntat cu istoria explicita sau implicita a egoismului omenesc.
Este vorba, în primul rând, despre riscul de a transforma
idealul într-o utopie instrumentata ideologic. Este vorba, apoi,
despre pericolul de a genera o birocratie sofisticata, dispusa sa se
autojustifice în detrimentul scopului pe care ar trebui sa-l serveasca.
Este vorba, în sfârsit, despre teribila presiune a circumstantelor,
care poate modifica din mers ierarhia urgentelor si orice termene stabilite.
Paradoxul speciei noastre face ca drumul
spre unitatea la care au visat deopotriva teologii, poetii si dictatorii
sa treaca prin asumarea unei cât mai ample diversitati. Nu avem
cum realiza solidaritatea indivizilor, fraternitatea tuturor oamenilor
care locuiesc planeta, daca nu acceptam, în prealabil, diferentele
structurale sau formale dintre ei.
Trebuie sa ne amintim ca, pâna în
zorii Renasterii, constiinta Occidentului s-a repliat narcisistic, ignorând
sau asimilând cu brutalitate tot ce depasea limitele, fatalmente
înguste, ale propriei civilizatii. Aceasta logica persista si
în zilele noastre, chiar daca este greu sa o recunoastem în
noi însine, în vreme ce nu pierdem ocazia de a o reprosa
altora.
Este adevarat ca lumea postbelica si cu
atât mai mult cea de astazi, care încerca sa amenajeze posteritatea
ambigua a Razboiului Rece, au pus bazele unui umanism care, sub girul
institutiilor din sistemul Natiunilor Unite, s-a definit prin ambitia
de a legifera, pe temeiul dreptului international public, egala demnitate
a natiunilor, a statelor si a grupurilor socio-culturale, indiferent
de marimea, forta, bogatia sau influenta lor. Dar nu este mai putin
adevarat ca aceasta retorica a bunelor intentii s-a transformat, cu
notabile exceptii, într-o noua limba de lemn. Ma refer la acel
jargon triumfalist, ipocrit antropocentric si plin de clisee generoase
care s-a dovedit incapabil sa limiteze radical, la nivel global, mizeria,
maladiile, discriminarile, traficul de droguri, crima organizata si
focarele de conflict armat. Constatarea acestui esec partial ma face
sa ma numar printre cei ce cred ca vorbim prea mult si facem prea putin.
Spiritul de la Assisi
Oricine am fi, oricât de apasatoare
ne-ar fi obligatiile zilnice, noi toti simtim ca natura problemelor
cu care ne confruntam este mai simpla decât ne place sa credem.
Fireste ca medierile institutionale, precautiile diplomatice, riturile
sociale si ceremoniile dedicate memoriei colective sunt tot atâtea
atitudini necesare într-un univers uman în care ambitiile,
orgoliile, susceptibilitatile si neîntelegerile predomina statistic.
Aceasta stare de lucruri nu trebuie condamnata
de plano. Ea se cere totusi transfigurata prin revenirea la spiritul
peren al Evangheliei lui Iisus Hristos, adica la acea automarginire
altruista, pe care crestinismul o exalta alaturi de toate religiile
cu vocatie universala, dar pe care noi, oameni fiind, o neglijam prea
adesea.
Nu este cazul sa va aduc aminte tocmai dumneavostra faptul ca cea mai
recenta, mai nobila si mai elocventa întrupare a spiritului evanghelic
despre care aminteam ne-a fost data în personalitatea Maicii Tereza
de Calcutta, pe care Dumnezeu a chemat-o la El, dupa o viata de jertfa
exemplara. Consider ca spiritul de la Assisi, care inspira initiativele
Comunitatii San Egidio, a animat-o si pe Maica Tereza, atunci când
ea s-a decis sa vorbeasca mai putin, pentru a se putea dedica integral
slujirii aproapelui. Aceasta fiinta fragila si devotata a demonstrat
întregii lumi ca Iubirea nu admite frontiere rasiale, culturale,
confesionale sau de orice alt ordin. Modelul pe care l-a întrupat
este mai valoros, mai persuasiv si mai contagios decât orice discurs.
Îngaduiti-mi sa-mi închei
interventia cu o propunere. Ma gândesc ca organizarea viitoarei
reuniuni anuale a comunitatii San Egidio sa aiba loc la Bucuresti. În
eventualitatea ca aceasta propunere ar fi agreata, am putea contribui
împreuna nu numai la regasirea dintre spatiul Ortodoxiei si acela
al Bisericilor occidentale, ci si la stabilirea unor legaturi vii între
ansamblul altadata omogen al Europei crestine si celelalte mari arii
spirituale ale umanitatii. Ma rog ca Dumnezeu sa ne binecuvânteze
conlucrarea si va multumesc pentru rabdarea de a ma fi ascultat.
Discurs, în calitate de
invitat special, la cea de a XI-a Reuniune internationala Oameni si
religii, Padova, 5 octombrie 1997.