Largirea NATO

LARGIREA NATO DE LA EST SPRE VEST

Cele zece zile care au stabilizat Europa

Cu saptezeci de ani în urma, un ziarist american, martor al revolutiei bolsevice, publica o carte intitulata Cele zece zile care au zguduit lumea. Acele zece zile au deschis calea unei fracturi a Europei care a parut multa vreme ireversibila fiindca a însemnat o fractura între libertate si represiune, între democratie si egalitarismul nivelator al comunismului.
Prea aproape de noi pentru a le putea sesiza adevarata dimensiune istorica, recent au avut loc o serie de evenimente pe care le-as numi cele zece zile care au stabilizat Europa: 21 mai, Kiev, reconcilierea istorica dintre Polonia si Ucraina; 25 mai, Bucuresti, confirmarea reconcilierii istorice dintre România si Ungaria; 27 mai, Paris, Actul Fondator semnat de Alianta Nord-Atlantica si Federatia Rusa; 28 mai, Haga, cincizeci si doi de sefi de stat si de guvern comemoreaza planul Marshall, conturând viitoarea structura a unui continent nedivizat; 28 si 29 mai, Sintra, se stabilesc raporturi privilegiate între NATO si Ucraina; 31 mai, Kiev, se semneaza tratatul dintre Ucraina si Federatia Rusa; 2 iunie, Constanta, semnarea tratatului dintre România si Ucraina.

Alianta în jurul unor valori

     Aparent paradoxal, dinamica si accelerarea vizibila a solutiilor pasnice sunt în considerabila masura opera unei mari organizatii militare si politice – Alianta Nord-Atlantica. Un vechi dicton latin spunea: si vis pacem, para bellum – daca doresti pacea, pregateste-te pentru razboi. Niciodata aceasta fraza nu a fost atât de credibila ca în ultimele cinci decenii, când pacea a putut fi asigurata datorita existentei Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord. Dar, departe de a fi o simpla coalitie în jurul unor arme din ce în ce mai sofisticate, NATO a fost conceputa si s-a dezvoltat pâna azi ca o alianta în jurul unor valori: democratia reprezentativa, pluralismul politic, libertatea initiativei economice, apararea drepturilor omului, toleranta si dreptul la diferenta.
     Conjunctia acestor valori a definit, multa vreme, civilizatia occidentala. Ele trebuie sa devina un patrimoniu al întregii Europe, pentru ca ele sunt, toate împreuna si fiecare în parte, singurele valori pe masura omului si demne de acesta.
     La polul opus, comunismul – sub care au trait vreme de cinci decenii tarile din Europa Centrala si de Est – a fost o forma de dominatie, un instrument de anulare a valorilor si de încalcare brutala a libertatilor fundamentale. Sa nu uitam însa ca aceasta fractura dintre extremul Occident al Europei si zona centrala a continentului nostru a venit dupa o lunga perioada de dezvoltare a civilizatiei europene care, mai ales dupa primul razboi mondial, începuse sa-si arate tot mai vadit unitatea. A fost o fractura de natura politica, o frontiera strategica între o Europa atasata consecvent valorilor democratice si o alta Europa, a carei clasa politica contesta vehement aceste valori.
     Pacea de dupa ultimul razboi mondial a fost repartizata tarilor din Europa Centrala conform dorintelor marilor învingatori fara prea multe consideratii privind participarea lor într-o tabara sau alta ori privind contributia la obtinerea victoriei. Odata cu aceasta pace, le-a fost destinat si un statut de apartenenta la unul dintre polii ordinii care a urmat razboiului. Pentru unele dintre aceste state, apartenenta a fost extinsa pâna la încorporarea lor în Uniunea Sovietica sau pâna la refuzul acceptarii desprinderii lor din federatiile multinationale din care faceau deja parte.
     Daca statele mici din Vestul si Nordul Europei, daca Austria si Grecia în Sudul continentului au beneficiat de sprijinul democratic al Statelor Unite, Frantei sau Marii Britanii, iar mai târziu si de cel al Germaniei, celelalte state din Europa Centrala si de Sud-Est au stat sub influenta mult mai dramatica a autoritatii comunismului sovietic.

Sfârsitul Razboiului Rece si libertatea alegerii

     În istoria acestei parti a continentului, Praga a reprezentat nu doar pivotul rezistentei la ocupatia straina, ci si simbolul eliberarii pasnice de comunism. În acelasi timp, Praga are pentru noi valoarea unui simbol de identitate regionala. Iata de ce cred ca analiza problemelor de securitate în Europa Centrala pe care o facem astazi împreuna nu-si putea gasi o gazda mai potrivita.
     Sfârsitul Razboiului Rece a acordat o sansa istorica vechilor sau recentelor state central-europene, aceea a propriei alegeri a sistemului national de securitate.
     Libertatea alegerii este însa limitata, printre altele, de capacitatea militara a fiecarui stat si de potentialul sau de aparare. Pentru statele care si-au dobândit independenta în ultimii ani, precum si pentru cele care au apartinut Pactului de la Varsovia, acest potential si în special cultura de aparare nationala au fost alterate, pe parcursul a cel putin doua generatii, de starea de dependenta fata de blocul militar comunist. De aceea, începând cu anii 1990-1991, una dintre prioritatile strategice ale statelor central-europene a fost modernizarea fortelor armate iar, pe de alta parte, cautarea unui sprijin în singura institutie de aparare colectiva credibila.
     Calea fireasca prin care tarile din Europa Centrala si-au recuperat traditiile democratice a demonstrat ca fractura produsa acum cinci decenii nu a fost una de ordin structural. Modul în care statele aflate pâna nu demult în spatele Cortinei de Fier au interpretat mesajul largirii Aliantei Nord-Atlantice este marturia cea mai convingatoare a faptului ca înstrainarea celor doua Europe nu a fost decât un proces conjunctural.
     Pot afirma fara teama de a gresi ca procesul de largire a NATO nu s-a facut si nu se va face de la Vest spre Est, ci de la Est spre Vest. Altfel spus, el nu are la baza o expansiune a aliantei, ci, dimpotriva, se întemeiaza pe o vointa de aderare constienta si libera a statelor candidate. În fapt si, poate, în mod paradoxal, raspunsul cel mai rapid si mai entuziast la initiativa de extindere a Aliantei nu a venit în primul rând din tarile de pe fosta linie de fractura, ci dinspre statele situate mai spre Est: România si Tarile Baltice.

„Secretul” securitatii este diminuarea saraciei

     Probabil ca aspectul cel mai uimitor în procesul de extindere a NATO este acela ca, înainte de a fi sigure ca vor deveni membre, majoritatea tarilor candidate din Europa Centrala au îndeplinit aproape toate conditiile cerute de obiectivele de baza ale organizatiei. Daca NATO ar fi fost o simpla organizatie militara, ele nu ar fi fost în masura sa îndeplineasca aceste obiective decât în interiorul aliantei. Dorinta de integrare în NATO a determinat crearea unui sistem regional de securitate pe care în alte timpuri doar Alianta ar fi putut sa îl asigure.
     Initiativa Central-Europeana, Acordul Central-European de Liber-Schimb, Tratatul polono-ucrainean, Tratatul româno-ungar si cel româno-ucrainean au creat deja un tesut politic comun pentru o zona chiar mai larga decât cea pe care suntem obisnuiti în mod traditional sa o cuprindem în Europa Centrala.
     Toata aceasta tesatura convergenta de acorduri si tratate, care nu a fost dirijata dintr-un centru unic de comanda, demonstreaza ca un întreg capitol de gândire strategica a raporturilor dintre state si dintre zonele geopolitice a luat sfârsit. La sapte ani dupa caderea totalitarismului, Europa Centrala este în masura sa transmita lumii un mesaj propriu. Pentru statele acestei regiuni, noul nume al securitatii este diminuarea saraciei. Nici imperiile, nici armatele nu mai sunt astazi dusmanii nostri, ci subdezvoltarea, coruptia, pietele financiare clandestine, traficul de droguri si de arme, crima organizata si terorismul.

Riscul portilor întredeschise

     Dincolo de imperfectiunea transformarilor economice si sociale din tarile Europei Centrale si dincolo de diferentele lor de parcurs din ultimii ani, experienta noastra ne-a condus la o întelepciune comuna care poate sa îmbogateasca Alianta Nord-Atlantica. Vreau sa spun ca sunt constient de tot ceea ce NATO este capabil sa ne ofere, dar sunt convins, în acelasi timp, ca prezenta în sânul Aliantei nu va duce numai la o sporire cantitativa a acesteia ci, în egala masura, la o crestere calitativa.
     Ar fi extrem de nelinistitor daca, printr-un fel de chirurgie politica si strategica, Europa Centrala ar fi sectionata în state pregatite si state nepregatite pentru NATO. Ar ramâne în afara Aliantei nu numai o tara sau alta, ci tocmai lucrul cel mai pretios pe care l-a oferit Europa Centrala: aceasta experienta fundamental comuna a schimbarii care este, în ultima instanta, indivizibila. S-ar distruge astfel tocmai tesutul de care am vorbit, iar vechea frontiera ar fi pur si simplu înlocuita de una noua, mai putin militarizata desigur, dar tot atât de concreta ca si cea care prelungea, de la Marea Baltica la Marea Adriatica, Zidul Berlinului. A te rezuma sa deschizi o usa dincolo de o cortina pe care istoria a smuls-o înseamna, în cele din urma, sa lasi ca aceasta cortina sa se refaca, fie si numai în parte.
     Problemele din aceasta parte a lumii sunt în mod esential aceleasi. Geografia strategica, geografia politica si geografia economica a lumii tind sa devina din ce în ce mai simple. A complica geografiile, a institui alte bariere, valuri si porti întredeschise constituie, fara îndoiala, un risc greu de asumat. Fireste, nu este vorba despre un risc militar, despre o securitate amenintata, despre o stabilitate pusa la îndoiala. Este vorba despre riscul de a considera din nou ca valorile democratiei, pluralismului, pietei libere si drepturilor omului constituie o exceptie occidentala, patrimoniul exclusiv al unui Occident care s-ar dovedi, în final, mai putin ambitios decât l-au vazut, vreme de decenii, popoarele din cealalta parte a Europei.

Nu cautam un adapost

     Daca popoarele Europei Centrale au gasit în ele însele forta de a pune capat regimului totalitar, aceasta s-a datorat si faptului ca ele siau ales ca model marea familie a democratiilor occidentale, al carei simbol este NATO. Ca si celelate popoare ale Europei Centrale, românii vor sa împarta cu aceste democratii experienta pe care au acumulat-o si respectul valorilor pentru care au luptat.
     Vointa statelor membre ale Aliantei de a fi garantele internationale ale democratiei si libertatii, exprimata înca din anul 1949, reprezinta motivul principal pentru care România doreste sa devina ea însasi membru NATO. Aceasta dorinta a României este sustinuta prin actiunile sale concrete în plan politic, diplomatic si militar.
În urma unor initiative si actiuni energice si consecvente, tara mea se situeaza acum la intersectia privilegiata a unui sistem complex de initiative de cooperare politica si economica. Avem în vedere trilateralele Polonia – Ucraina – România, România – Ucraina – Republica Moldova, România – Bulgaria – Grecia. În acelasi timp, România este o punte între Zona Cooperarii Economice a Marii Negre si Acordul Central European de Liber Schimb.
     Situarea României la intersectia unor axe geopolitice si strategice face ca ea sa fie „nodul” care închide în mod coerent reteaua de securitate din zona, asigurând totdata fluidizarea relatiilor si buna comunicare operationala dintre flancurile Aliantei.
     În societatea româneasca, aderarea la Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord nu este privita ca o protectie împotriva unei amenintari, ci ca o regasire a unei identitati de care s-a simtit, vreme de cinci decenii, pe nedrept lipsita. NATO nu reprezinta pentru noi un adapost, ci o comunitate de valori.
România a mostenit o situatie complexa datorata nu atât influentei comuniste sovietice, fata de care a avut o politica relativ independenta, cât mai ales autarhiei irationale la care a fost constrânsa de comunismul intern. Chiar daca propria cultura militara a fost ferita, începând cu anii ’60, de amprenta sovietica, ea nu a cuprins experienta realizata în Vest în toti acesti ani.
     Modernizarea militara s-a dovedit a fi cea mai rapida dintre componentele reformei din România. Traditiile si valorile militare nationale, pastrate în mare masura nealterate chiar si în anii comunismului, au usurat accesul la cultura militara occidentala care a fost asimilata pe toata scara ierarhica a corpului militar. În numai câtiva ani, reforma armatei a cuprins atât schimbarea radicala a structurii de comanda si control, cât si configuratia unitatilor de lupta. Vocatia de pace si solidaritate a ostasilor români a fost exprimata cu succes, începând din 1991, în misiuni internationale de pace si management al crizelor, atât pe continentul european, cât si în Africa sau Golful Persic.

Temerile Rusiei nu sunt justificate

     Sunt convins ca rolul predominant pe care îl au astazi în NATO valorile democratice în comparatie cu dimensiunea sa pur militara va reusi sa asigure în cele din urma depasirea reticentelor pe care Rusia, o mare putere apartinând Europei, le are fata de extinderea Aliantei. Reticenta sau temerile pe care Rusia le-a exprimat fata de integrarea statelor baltice în Alianta Nord-Atlantica ma îndeamna sa evoc aici o experienta de politica interna.
     Vreme de sapte ani, partidele care au condus România dupa prabusirea regimului totalitar au acuzat partidele democratice din opozitie de tendinte revansarde, de intentia de a crea haos si instabilitate economica si sociala. Singura posibilitate practica de a demonstra falsitatea acestor acuzatii a fost preluarea efectiva a puterii de catre opozitia democrata, prin alegeri libere si corecte. Într-adevar, nici una din temerile vehiculate de adversarii nostri nu s-a adeverit.
     Am dat acest exemplu pentru ca el poate fi extins în plan est-european. Largirea Aliantei Nord-Atlantice prin cuprinderea unui prim val de state nu va însemna o diminuare a sanselor de integrare pentru statele baltice. Dimpotriva. Din momentul în care un NATO largit va deveni o realitate, Rusia va constata ca actualele ei temeri nu sunt justificate si ca, departe de a reprezenta o amenintare, Alianta largita ofera posibilitati de cooperare mult îmbunatatite.
     De altfel, în zilele noastre apartenenta la NATO poate fi considerata o optiune care tine în primul rând de politica interna a unui stat. Problemele pe care le vizeaza aceasta optiune nu sunt exclusiv militare. Astazi tarile nu se mai confrunta cu pericolul unei ocupatii militare straine ci cu amenintarea de a fi învinse economic. Marile primejdii sunt si vor fi mult timp legate de stabilitatea sistemului financiar-bancar, de stabilitatea relatiilor sociale, de nivelul coruptiei si al crimei organizate care genereaza haos.
     A intra în NATO înseamna a opta definitiv pentru o economie si un sistem social solide, capabile sa sustina efortul de integrare fara a genera crize profunde.
     Pe un alt plan, care tine tot de politica interna a statelor candidate din Europa Centrala, integrarea în NATO va fi si un scut împotriva primejdiei reprezentate de ascensiunea national-comunismului care s-a hranit mereu din exacerbarea unor pericole interne si externe, reale sau inventate.

Expunere la Atelierul NATO privind problemele de securitate în Europa Centrala, Praga, 23 iunie 1997.