|
Scrisoare deschisă
către Administraţia Obama
dinspre Europa Centrală
şi de Est
Am scris această scrisoare deoarece, în calitate de intelectuali
din Centrul şi Estul Europei, dar şi de formatori de opinie,
suntem proecupaţi de viitorul relaţiilor trans-atlantice şi de
calitatea viitoarelor relaţii dintre Statele Unite şi ţările din
regiunea noastră. Vă scriem în nume personal, ca prieteni şi
aliaţi ai SUA, dar şi în calitate de persoane implicate în
activităţile europene.
Naţiunile noastre sunt profund îndatorate Statelor Unite. Am
beneficiat foarte mult de pe urma conducerii luminate şi a artei
diplomatice a SUA. Mulţi dintre noi ştiu din proprie experienţă
cât de important a fost sprijinul dvs pentru obţinerea libertăţii
şi a independenţei în timpul anilor întunecaţi de Război Rece.
Angajamentul şi sprijinul din partea SUA au reprezentat un factor
esenţial pentru succesul tranziţiei noastre democratice după
căderea Cortinei de Fier. Fără viziunea şi călăuzirea
Washington-ului, ar fi greu de imaginat că am fi putut ajunge
ajunge astăzi în NATO şi chiar în UE.
Am depus eforturi pentru a face această relaţie să funcţioneze
într-un sistem de reciprocitate, astfel încât să ajungem pe o
stradă cu dublu sens. Suntem voci pro-atlantice în cadrul NATO şi
al UE. Naţiunile noastre au luptat alături de SUA în Balcani,
Irak şi astăzi în Afganistan. Deşi contribuţia noastră poate
părea uneori modestă în comparaţie cu implicarea dvs, este
semnificativă comparativ cu procentul populaţiei ţărilor noastre
şi al PIB. Beneficiind în trecut de sprijinul dvs. pentru
dezvoltarea democraţiei liberale şi a valorilor liberale, ne-am
numărat printre cei mai mari susţinători ai promovării democraţiei
şi drepturilor omului în lume.
După douăzeci de ani de la încetarea Războiului Rece observăm că
totuşi Centrul şi Estul Europei nu mai reprezintă un punct central
al politicii externe americane. În vreme ce administraţia Obama
îşi stabileşte priorităţile de politică externă, regiunea noastră
a ajuns o parte a lumii de care americanii au încetat în mare
parte să mai fie interesaţi. Într-adevăr, uneori avem sentimentul
că politica SUA are un asemenea succes, încât mulţi oficiali
americani consideră că regiunea noastră este rezolvată odată
pentru totdeauna şi că pot “bifa căsuţa” şi pot merge mai departe,
ocupându-se de problematici strategice mai presante. Relaţiile au
fost atât de apropiate de ambele părţi încât multe persoane din
ambele părţi consideră că orientarea pro-atlantică a acestei
regiuni, ca şi stabilitatea şi prosperitatea acesteia vor dura
pentru totdeauna.
Această viziune este prematură. Nu toate lucrurile sunt perfecte
nici în regiunea noastră, nici în relaţia trans-atlantică. Centrul
şi Estul Europei se află la o răscruce din punct de vedere
politic, iar influenţa şi popularitatea SUA sunt în declin. În
prezent, există o percepţie din ce în ce mai dezvoltată a faptului
că Centrul şi Estul Europei se află la o răscruce. Criza
economică mondială a atins şi regiunea noastră şi, ca peste tot,
există riscul ca societăţile noastră să fie mai preocupate de
situaţia internă şi să fie mai puţin implicate în problemele lumii
exterioare. În acelaşi timp, au început să se adune nori de
furtună la orizontul politicii externe. Ca şi dumneavoastră,
aşteptăm rezultatele Comisiei UE asupra originilor războiului
ruso-georgian. Dar impactul politic asupra acelui război a fost
deja resimţit. Multe ţări au fost adânc tulburate când au văzut că
alianţa atlantică nu intervine în timp ce Rusia a violat
principiile de bază ale Actului Final de la Helsinki, Carta de la
Paris şi integritatea teritorială a unei ţări care este membră în
Parteneriatul NATO pentru Pace şi în Consiliul de Parteneriat
Euro-Atlantic – toate acestea în numele apărării unei sfere de
influenţă de la graniţele sale.
Influenţa şi popularitatea SUA se află, de asemenea, în declin.
Astăzi, NATO pare mai slăbit decât la momentul în care am aderat
noi. În multe dintre ţările noastre este percepută ca din ce în ce
mai puţin importantă – iar noi simţim acest lucru. Deşi suntem
membri cu drepturi depline, oamenii îşi pun întrebarea dacă NATO
va dori şi va fi capabilă să vină în apărarea noastră în situaţia
unor viitoare crize. Dependenţa Europei de energia Rusiei crează o
precupare suplimentară referitoare la coeziunea Alianţei.
Declaraţia Preşedintelui Obama la recenta întrevedere la vârf a
NATO referitoare la necesitatea oferirii unor planuri credibile de
apărare pentru toţi membrii Alinaţei a fost binevenită, dar nu şi
suficientă. Capacitatea noastră de a continua să avem sprijin
public pe plan intern pentru contribuţia noastră la misiunile
Alianţei în străinătate depinde şi de capacitatea noastră de a
arăta că propriile noastre îngrijorări în materie de securitate
sunt luate în considerare în NATO şi în strânsă cooperare cu
Statele Unite.
Totodată, trebuie să recunoaştem faptul că popularitatea şi
influenţa Americii au scăzut şi în alte ţări. Sondajele publice de
opinie, inclusiv propriul studiu efectuat de Transatlantic Trends
al German Marshall Fund arată că regiunea noastră nu a fost imună
la valul de critici şi anti - americanism care a trecut peste
Europa în ultimii ani şi care a condus la o scădere a simpatiei şi
sprijinului pentru Statele Unite în timpul conducerii Bush. Unii
lideri din regiune au plătit un preţ politic pentru sprijinul pe
care l-au acordat nepopularului război din Irak. Pe viitor, ei ar
putea fi mai atenţi în privinţa riscurilor politice pe care şi le
vor asuma în privinţa sprijinului pe care îl vor acorda Statelor
Unite. Credem că atitudinea noii Administraţii a creat o nouă
deschidere pentru a schimba această tendinţă, dar va trebui timp
şi muncă de ambele părţi pentru a recupera ceea ce s-a pierdut.
În multe privinţe, UE a devenit factorul major şi instituţia
majoră din vieţile noastre. Pentru mulţi oameni pare astăzi mai
relevantă şi mai importantă decât legătura cu Statele Unite. Până
la un anumit punct, este rezultatul logic al integrării Europei
Centrale şi de Est în UE. Liderii şi oficialii noştri petrec mai
mult timp în întâlniri ale UE decât în consultări cu Washington,
unde adesea se luptă să atragă atenţia şi să îşi facă auzită
vocea. Integrarea mai profundă a regiunii în UE este un fapt
binevenit, dar nu trebuie să conducă în mod necesar la o slăbire a
relaţiilor translatlantice. Speranţa a fost ca integrarea Europei
Centrale şi de Est în UE să întărească cooperarea strategică
dintre Europa şi America.
Totuşi, există pericolul ca în loc să devină o voce pro-atlantică
în cadrul UE, sprijinul acestei zone pentru un parteneriat global
cu Washington-ul să scadă cu timpul. Regiunea nu are tradiţia de
a-şi asuma un rol mai global. Atât opinia publică, cât şi
guvernele din regiune manifestă o tendinţă crescândă către
regionalizare şi întreprinderi pe termen scurt. În lipsa unei
conduceri, aceste ţări pot deveni chiar un obstacol în calea unei
viitoare colaborări fructuoase dintre SUA şi UE pe probleme
globale. Anumite subiecte de pe agenda transatlantică, cum ar fi
schimbările climatice nu au asupra opiniei publice din Centrul şi
Estul Europei acceaşi rezonanţă de care se buccură în Vestul
Europei. În privinţa lărgirii UE spre Turcia – o problemă de
importanţă crucială pentru Statele Unite – ţările din regiune nu
mai reprezintă un grup unit de susţinători, pe care se poate
conta.
Şi în Centrul şi Estul Europei au loc schimbări ale conducerilor.
Acei lideri care au provenit din revoluţiile din 1989 şi au
cunoscut rolul cheie pe care l-a jucat Washington-ul în asigurarea
tranziţiei noastre spre democraţie şi în includerea ţărilor
noastre în NATO şi UE se retrag încet dar sigur de pe scena
politică. Tulburările actuale din politică şi economie, ca şi
apropierea crizei economice mondiale aduc cu sine şi alte
oportunităţi favorabile forţelor naţionaliste, extremiste şi
anti-semite de pe continent, dar şi din ţările noastre.
Acest fapt însemnă că Statele Unite îşi pot pierde interlocutorii
tradiţionali din regiune. Este posibil ca noile elite care îi
înlocuiesc să nu împărtăşească idealismul sau să nu aibă aceleaşi
relaţii cu Statele Unite, cum s-a întâmplat cu generaţiile care au
condus în timpul tranziţiei spre democraţie. Acestea ar putea fi
mai calculate în privinţa sprijinului pe care să-l acorde Statelor
Unite şi mai parohiale ca mod de percepţie asupra lumii. În
Washington are loc o tranziţie similară, deoarece mulţi lideri şi
personalităţi cu care am lucrat şi pe care ne-am bazat se retrag
din viaţa politică.
Apoi, există problematica referitoare la modalitatea în care se
poate aborda relaţia cu Rusia. Speranţele noastre ca relaţia cu
Rusia să se îmbunătăţească şi ca Moscova să accepte, într-un
final, pe deplin suvernanitatea şi independenaţa noastră după
integrarea în NATO şi în UE nu au devenit pe deplin realitate. În
schimb, Rusia a redevenit o putere revizionistă care urmăreşte
realizarea agendei secolului 19 utilizând tactici şi metode ale
secolului 21. La nivel global, Rusia a devenit, din multe puncte
de vedere, o putere status-quo. Dar la nivel regional şi în raport
cu naţiunile noastre, acţionează din ce în ce mai mult drept o
forţă revizionistă. Ne contestă revendicarea de a avea propriile
noastre experienţe istorice. Îşi declară o poziţie privilegiată
când este vorba despre stabilirea opţiunilor noastre de
securitate. Foloseşte atât mijloace făţişe cât şi absconse de
bunăstare economică, de la blocade energetice şi investiţii
motivate politic până la mituire şi manipulare a presei pentru
a-şi realiza interesele şi a se confrunta cu orientarea
trans-atlantică a Centrului şi Estului Europei.
Pentru noi este binevenită “refacerea” relaţiilor SUA cu Rusia. În
mod evident, nimeni nu are un interes mai mare pentru
îmbunătăţirea relaţiilor Vestului Europei cu Moscova decât noi -
ţările din imediata vecinătate a Rusiei. Există însă şi stări de
tensiune în capitalele noastre. Dorim să ne asigurăm că o
înţelegere prea limitată a intereselor Occidentului nu va conduce
spre concesii greşite cu Rusia. Astăzi, principala preocupare
este, spre exemplu, că Statele Unite şi principalele puteri
europene ar putea îmbrăţişa planul lui Medvedev de realizare a
unui “Concert al Puterilor” pentru a înlocui structura de
securitate, bazată pe valori, existentă în prezent pe continent.
Pericolul îl reprezintă faptul că intimidările pe care le
transmite Rusia şi influenţa meschină pe care vrea s-o aibă asupra
regiunii poate conduce, în timp, la o neutralizare de facto a
regiunii. Când vine vorba despre noua politică a Moscovei, există
o varietate mare de păreri. Dar există o viziune comună asupra
faptului că este necesară implicarea totală a Statelor Unite.
Mulţi privesc cu speranţă spre administraţia Obama pentru a face
din relaţia euroatlantică o busolă morală pentru politica lor
internă şi externă. Pentru ţările noastre, este esenţial un
angajament ferm în jurul valorilor comune liberal democratice.
Cunoaştem din propria noastră istorie diferenţa dintre momentul în
care Statele Unite s-au implicat în apărarea valorilor lor liberal
- democrate şi cel în care nu au făcut-o. Regiunea noastră a avut
de suferit atunci când Statele Unite au cedat în faţa
“realismului” la Yalta. Şi a avut de beneficiat de pe urma
momentelor în care Statele Unite şi-au folosit puterea pentru a
lupta pentru principiile sale. Astfel de momentele cruciale au
fost în timpul Războiului Rece şi în deschiderea uşilor spre NATO.
Dacă nu ar fi prevalat o viziune “realistă” la începutul anilor
‘90, nu am fi fost astăzi în NATO, iar idea unei Europe întregite,
libere şi în stare de pace ar fi fost doar un vis îndepărtat.
Înţelegem solicitările dificile cu care se confruntă administraţia
dumneavoastră şi politica externă a SUA. Nu este în intenţia
noastră să adăugăm un nou subiect pe lista dvs. Dorim, mai
degrabă, să vă ajutăm să deveniţi un aliat atlantic mai puternic
în cadrul parteneriatului SUA-Europa, care reprezintă o forţă
puternică în lume. Dar nu suntem siguri unde se va situa regiunea
noastră peste 5 sau 10 ani, având în vedere incertitudinile
politicilor interne şi externe cu care ne confruntăm. Trebuie să
facem acum paşii necesari pentru a ne asigura că relaţia puternică
creată între Statele Unite şi Europa Centrală şi de Est în timpul
ultimilor 20 de ani va dura.
Credem că atât SUA cât şi Europa au nevoie să reinvestească în
relaţia transatlantică. De asemenea, considerăm că este momentul
ca SUA şi Europa Centrală şi de Est să regândească legătura pe
care o au şi să stabilească o nouă agendă, orientată spre viitor.
Recunoaştem ce s-a realizat în timpul celor 20 de ani de la
căderea Cortinei de Fier, dar este momentul să stabilim o nouă
agendă pentru o colaborare transatlantică strânsă pentru următorii
20 de ani. Pentru aceasta, noi vă propunem următorii paşi.
În primul rând, suntem convinşi de faptul că America are nevoie de
Europa şi că Europa are nevoie de SUA la fel de mult astăzi ca şi
în trecut. SUA trebuie să-şi reafirme vocaţia de putere europeană
şi să afirme clar că intenţionează să-şi menţină implicarea totală
pe continent, chiar în condiţiile în care se confruntă cu probleme
presante în Afganistan şi în Pakistan şi mai departe în Orientul
mijlociu şi Asia. La rândul nostru, va trebui să muncim pe plan
intern, în ţările noastre, şi în general în Europa pentru a-i
convinge pe liderii noştri şi societăţile în care trăim să adopte
o perspectivă mai globală şi să fie pregătite să suporte mai multe
responsabilităţi în cadrul parteneriatului cu SUA.
În al doilea rând, avem nevoie de o renaştere a NATO ca fiind cea
mai importantă legătură de securitate dintre SUA şi Europa. Este
singura garanţie de securitate de mare putere credibilă pe care o
avem. NATO trebuie să-şi reconfirme rolul principal de apărare
colectivă, chiar şi în timp ce ne adaptăm noilor ameninţări ale
secolului 21. Un factor-cheie pentru menţinerea capacităţii
noastre de a participa la misiuni ale NATO în străinătate o
reprezintă convingerea că suntem în siguranţă acasă. Prin urmare,
trebuie să îndreptăm unele răni auto-provocate din trecut. A fost
o greşeală să nu se înceapă cu Articolul V pentru planificarea
apărării noilor state membre, după extinderea NATO. NATO trebuie
să demonstreze credibilitatea angajamentelor Alianţei şi să ofere
o reasigurare strategică tuturor membrilor. Aceasta ar trebui să
includă posibile planuri, pre-poziţionări de forţe, echipamente şi
provizii pentru întărirea regiunii noastre în caz de criză, aşa
cum a fost prevăzut iniţial în Actul Fondator NATO-Rusia.
Trebuie totodată să regândim Consiliul NATO-Rusia şi să revenim la
practica prin care ţările aliate intră în dialog cu Moscova
coordonându-şi poziţiile. Când vine vorba de Rusia, experienţa
noastră arată ca o politică mai fermă şi mai principială faţă de
Moscova nu numai că ar întări securitatea Occidentului, dar ar
determina ca Moscova să adopte o atitudine mai cooperantă. În
plus, cu cât ne vom simţi mai în siguranţă în interiorul NATO, cu
atât mai uşor ne va fi să ne angajăm alături de Moscova în
chestiuni de interes comun. Aceasta ar fi abordarea cu dublu sens
care ar trebui să fie prezentă în noul concept strategic al NATO.
În al treilea rând, cea mai spionoasă chestiune ar putea fi planul
SUA în ceea ce priveşte sistemul de apărare antirachetă. Şi aici
există viziuni diferite în regiune, inclusiv a opiniei publice,
care este divizată. Indiferent de meritele militare ale planurilor
şi de decizia finală a SUA, chestiunea a devenit - cel puţin în
unele ţări - un simbol al credibilităţii şi angajamentului
american în regiune. Modul în care problema va fi gestionată va
avea un impact semnificativ asupra viitoarelor orientări
transatlantice. Numărul mic de rachete implicate nu poate
reprezenta o ameninţare pentru Rusia, iar Kremlinul ştie acest
lucru. Trebuie să decidem asupra viitorului acestui program ca
aliaţi şi bazându-ne pe plusurile şi minusurile strategice ale
diferitelor configurări tehnice şi politice. Alianţa nu ar trebui
să permită ca această chestiune să fie influenţată de dezacordul
nefundamentat exprimat de Rusia. Abandonarea completă a
programului sau implicarea prea profundă a Rusiei, fără a consulta
Polonia sau Cehia, poate submina credibilitatea SUA în întreaga
regiune.
În al patrulea rând, suntem conştienţi de faptul că Alianta,
singură, nu este suficientă. Avem nevoie şi de o relaţie
strategică mai bună între UE şi SUA. Din ce în ce mai mult
politica noastră externă se realizează prin Uniunea Europeană, iar
noi susţinem acest fapt. Ne dorim, de asemenea, o politică
europeană comună de relaţii externe şi de apărare care să fie
deschisă spre cooperarea cu SUA. Susţinem o astfel de abordare în
UE, dar este necesar ca şi SUA să îşi regândească atitudinea faţă
de UE şi să îşi asume mai serios rolul de partener strategic.
Trebuie să aducem NATO şi UE mai aproape una de cealaltă şi să le
determinăm să lucreze în tandem. Avem nevoie de strategii NATO şi
UE comune, nu numai faţă de Rusia, dar faţă de o serie de alte
provocări strategice.
În al cincilea rând, securitatea energetică trebuie, la rândul
său, să devină o prioritate transatlantică. Ameninţarea resurselor
energetice poate influenţa direct suveranitatea politică a ţărilor
noastre, inclusiv rolul de aliaţi care contribuie la deciziile
comune ale NATO. De aceea, securitatea energetică trebuie să
devină o prioritate transatlantică. Chiar dacă marea parte a
responsabilităţii pentru securitatea energetică îi revine Uniunii
Europene, şi SUA au un rol de jucat. Fără sprijinul american nu ar
fi fost construită niciodată conducta de petrol
Baku-Tbilisi-Ceyhan. Securitatea energetică trebuie să devină o
parte integrantă a cooperării strategice dintre SUA şi Europa.
Ţările din Europa Centrală şi de Est ar trebui să facă un lobby
mai puternic (şi mai unitar) în interiorul Europei pentru
diversificarea resurselor energetice, a furnizorilor, a rutelor de
tranzit, cât şi privind monitorizarea din punct de vedere legal a
abuzurilor Rusiei prin monopolul şi puterea sa de tip cartel din
interiorul UE. Susţinerea politică a SUA în privinţa acestui
subiect va juca un rol crucial. În mod similar, SUA pot juca un
rol important în consolidarea susţinerii pentru Nabucco, în
special folosindu-se de relaţia pe care o au cu principala ţară de
tranzit, Turcia, cât şi cu interconectorul nord-sud al Europei
Centrale şi al terminalelor de gaz natural lichefiat din regiune.
În cel de al şaselea rând, nu trebuie neglijat factorul uman.
Viitoarele noastre generaţii trebuie să ajungă să se cunoască.
Trebuie să valorizăm şi să protejăm multitudinea de reţele
educaţionale, profesionale şi de altă natură şi prieteniile care
ne consolidează apropierea şi alianţele. Regimul pentru vizele SUA
rămâne un obstacol în această privinţă. Este absurd ca România şi
Polonia - probabil unele dintre cele mai mari şi pro-americane
ţări din regiunea Europei Centrale şi de Est, care contribuie şi
au contribuit în mod substanţial în Irak şi Afganistan - nu au
fost incluse în Programul Visa Waiver. Este de neconceput ca un
critic precum militantul francez antiglobalizare Jose Bove să nu
aibă nevoie de viză pentru SUA, dar că fostul activist al
Solidarităţii şi câştigător al Premiului Nobel Lech Walesa să aibă
nevoie. Această chestiune va fi rezolvată numai dacă devine o
prioritate pentru preşedintele SUA.
Noi credem că ar trebui să luăm în considerare crearea unui
program de burse prin care să promovăm valorile şi fundamentele
comune (Legacy Fellowship) pentru tinerii noştri lideri. Au
trecut 20 de ani de la revoluţiile din 1989. Ne referim deja la o
întreagă generaţie. Avem nevoie de o nouă generaţie pentru a
reînnoi parteneriatul transatlantic. Ar trebui lansat un nou
program pentru identificarea acelor tineri lideri de ambele maluri
ale Atlanticului care pot dezvolta proiectul transatlantic
construit în ultimele două decenii în Europa Centrală şi de Est.
În concluzie, instalarea unei noi administraţii în SUA a crescut
aşteptările în ţările noastre în ceea ce priveste reînnoirea
relaţiei transatlantice. Este o oportunitate care nu trebuie, sub
nicio formă, ratată. Noi, autorii acestei scrisori, ştim foarte
bine câtă importanţă este atribuită relaţiei cu SUA. În anii '90,
o bună parte din a înţelege Europa însemna a înţelege Europa
Centrală şi de Est. Angajamentul SUA a fost esenţial pentru
stabilitatea şi pacea din regiunea baltică până la Marea Neagră.
Astăzi, scopul ar trebui să-l reprezinte menţinerea Europei
Centrale şi de Est ca parte stabilă, activă şi proatlantică, în
cadrul comunităţii noastre lărgite.
Cheia succesului nostru este să creăm o punte către Alianţa pentru
care Administraţia Obama s-a angajat să facă eforturi şi pe care
noi o susţinem. Acest demers va necesita ca ambele părţi să îşi
reafirme angajamentul şi să investească în această relaţie. Dar,
dacă facem acest lucru cum trebuie, atunci răsplata de la capat de
drum poate fi cât se poate de reală. Făcând paşii care trebuie
acum, putem determina o orientare nouă şi solidă pentru viitor.
Valdas Adamkus, fost Preşedinte al Republicii Lituania
Martin Butora, fost Ambasador al Republicii Slovacia în Statele
Unite
Emil Constantinescu, fost Preşedinte al României
Pavol Demes, fost Ministru pentru Relaţii Internaţionale şi
consilier al Preşedintelui, Republica Slovacă
Lubos Dobrovsky, fost Ministru al Apărării al Republicii Cehia,
fost Ambasador în Federaţia Rusă
Matyas Eorsi, fost Secretar de Stat în Ministerul de Externe al
Republicii Ungaria
Istvan Gyarmati, Ambasador, Preşedinte al Centrului Internaţional
pentru Tranziţie Democratică din Budapesta
Vaclav Havel, fost Preşedinte Republica Cehă
Rastislav Kacer, fost Ambasador al Republicii Slovacia în Statele
Unite
Sandra Kalniete, fost Ministru de Externe al Republicii Letonia
Karel Schwarzenberg, fost Ministru de Externe, Republica Cehă
Michal Kovac, fost Preşedinte Republica Slovacă
Ivan Krastev, Preşedinte al Centrului pentru Strategii Liberale
din Sofia, Bulgaria
Aleksander Kwasniewski, fost Preşedinte Republica Polonă
Mart Laar, fFost Prim ministru Republica Estonia
Kadri Liik, Director al Centrului Internaţional pentru Studii de
Apărare, Talin, Estonia
Janos Martonyi, fost Ministru de Externe Republica Ungară
Janusz Onyszkiewicz, fost Vice-preşedinte al Parlamentului
European, fost Ministru al Apărării, Republica Polonă
Adam Rotfeld, fost Ministru de Externe, Republica Polonă
Alexandr Vondra, fost Ministru de Externe şi Viceprim ministru,
Republica Cehă
Vaira Vike-Freiberga, fost Preşedinte al Republicii Letonia
Lech Walesa, fost Preşedinte Republica Polonă
|