Declaraţia preşedintelui Emil Constantinescu asupra motivaţiilor care stau la baza candidaturii României la NATO - Nine O’clock, 7 noiembrie 2002

Integrarea în NATO a devenit, în anii de după Revoluţia din decembrie 1989, proiectul politic major al României, din multiple raţiuni care ţin, deoptrivă, de evaluarea lucidă a prezentului, de scrutarea experienţelor istoriei şi de viziunea comună a majorităţii cetăţenilor cu privire la viitor. Putem enumera raţiuni de securitate care justifică această opţiune - faptul că NATO şi-a demonstrat superioritatea incontestabilă în cei 50 de ani ai Războiului Rece – sau raţiuni politice - faptul că, dincolo de vocaţia sa de alianţă militară, NATO nu a încetat să fie purtătorul valorilor fondatoare ale democraţiei şi libertăţii, cum putem invoca raţiuni istorice - faptul că integrarea în Alianţa nord-atlantică condensează un secol de eforturi ale românilor de inserţie în marele flux al progresului şi modernităţii, eforturi întrerupte brutal la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, dar niciodată uitate sau abandonate, nici măcar în cei mai siniştri ani ai dictaturii comuniste, de cei mai mulţi dintre noi. Putem invoca poziţia geo-strategică specifică a României, în punctul unde se pot ciocni oricând cele mai diverse şi mai conflictuale tensiuni ale continentului, cum putem invoca tradiţiile politice, militare sau culturale ale României şi dureroasa noastră experienţă istorică. Putem discerne chiar o voinţă majoritară de a privilegia dimensiunea transatlantică a alianţelor şi instituţiilor care instituţionalizează valorile democraţiei şi libertăţii în Europa şi în lume. Rămâne un fapt de necontestat acela că, dincolo de toate aceste raţiuni, sau însumându-le pe toate, tema integrării în NATO a devenit, în ultimul deceniu, principala aspiraţie identitară a României şi a românilor.

          Nici un alt proiect politic nu exprimă în aceeaşi măsură dorinţa românilor de a se defini şi de a fi percepuţi ca parte integrantă a modernităţii europene şi euro-atlantice. Integrarea în NATO a mobilizat energiile nu numai - nu în primul rând - în jurul unor decizii politice, ci şi al unor valori simbolice, devenind semnul prin excelenţă al apartenenţei României la lumea liberă şi la civilizaţia Occidentului. Astfel, efortul de integrare în NATO nu a mai avut o miză prioritară de politică externă sau de securitate, ci a concentrat temele redefinirii identităţii înseşi a românilor, a focalizat principala confruntare internă între vechi şi nou, între dorinţa de progres şi tendinţele reacţionare din societate. Integrarea în NATO semnifică, dincolo de orice raţiuni de natură politică concretă, vocaţia de modernitate europeană a României, redobândită prin ruptura de trecutul comunist şi prin victoria decisivă împotriva naţional-comunismului. Adeziunea entuziastă a cetăţenilor României la proiectul integrării în NATO transmite, dincolo de confuzia cotidianului, un puternic mesaj politic pe care nimeni nu are voie să-l ignore sau să-l deformeze: voinţa majoritară de a trăi într-o Românie democratică, liberă, prosperă şi modernă, voinţa de a fi şi de a fi percepuţi ca parte integrantă a marelui flux de modernitate şi progres al lumii civilizate.