DECLARAŢIE PENTRU ROMPRES

Bucureşti, 21 noiembrie 2002  

Invitarea României la aderare înseamnă încheierea cu succes a unei etape lungi şi anevoioase pe care România a parcurs-o pentru a convinge NATO că prezenţa ei în Alianţă este necesară şi legitimă. Ea înseamnă, în acelaşi timp, începutul unei noi etape pe care o consider la fel de dificilă, mai ales că acum îndeplinirea condiţiilor de aderare este presantă. Cu alte cuvinte, avem la dispoziţie doar un an – sau, cel mult, un an şi jumătate – pentru a înlătura toate deficienţele şi rămânerile în urmă ale ţării noastre nu numai faţă de statele intrate în NATO în primul val, dar şi faţă de statele care au fost invitate la Praga o dată cu România, dar care se plasează înaintea noastră din punctul de vedere al reformelor democratice şi economice. Am câştigat încrederea conducerii politice a NATO, urmează ca în 2003 să câştigăm încrederea Parlamentelor tuturor celor 19 state membre, astfel încât aderarea României să devină un fapt împlinit.

Contribuţia unui preşedinte la o schimbare istorică înseamnă viziune şi decizie. Pledoaria mea publică pentru NATO a început acum 10 ani, în campania electorală din 1992, când alţi candidaţi evitau să abordeze subiectul, considerându-l contraproductiv sau chiar periculos pentru succesul lor electoral. Pentru mine a contat mai mult interesul naţional. Am fost convins că progresul României depinde de integrarea sa în structurile euro-atlantice şi nu am socotit niciodată câte voturi câştig sau pierd, vorbind deschis despre ce este NATO şi despre ce înseamnă să te conformezi statutului Alianţei. La Madrid – 1997 şi la Washington – 1999, am pledat pentru recunoaşterea rolului strategic al României în sud-estul Europei, pentru recunoaşterea avantajelor pe care le va avea chiar NATO dacă îşi va consolida flancul sudic. Criza din Balcani, din 1999, a demonstrat că NATO a avut nevoie de aliaţi în zonă şi că dreptatea a fost de partea Franţei şi a Italiei, care au susţinut tot timpul aderarea României în primul val. În iulie 1997 am lansat, împreună cu Preşedintele Clinton, Parteneriatul Strategic cu Statele Unite prin care SUA a devenit un sprijinitor al pregătirii României pe plan politic, militar şi economic pentru aderarea la NATO şi tot (???) în 1999 am reuşit să obţinem sprijinul puternic al Marii Britanii. Cu aceeaşi consecvenţă am abordat şi deciziile plitice şi militare. Poziţia pe care am avut-o în 1999 în timpul crizei din Kosovo s-a dovedit corectă şi benefică pentru România. A fost pentru prima dată când România a trebuit să aleagă între simple declaraţii de adeziune şi susţinerea acestora prin fapte. Am dovedit că ştim să ne comportăm ca un membru al Alianţei, să fim fermi, solidari, consecvenţi. Deciziile privind restructurarea economiei şi reforma armatei au determinat şi efecte dureroase şi nepopulare, pe care însă le-am prevăzut şi le-am acceptat. Hotărârea Uniunii Europene de la Helsink, din decembrie 1999, de a începe negocierile de aderare cu ţara noastră, a consfinţit aprecierea Europei occidentale pentru aceste reforme şi pentru rolul jucat de România în procesul de stabilizare şi democratizare a Europei de Sud-Est. Pentru mine, momentul Praga 2002 este un prilej de satisfacţie ca român, ca Preşedinte al României într-o perioadă extrem de dificilă, cum a fost cea cuprinsă între 1997 şi 2000, ca militant decis să continue lupta în plan civic şi politic pentru progresul României.