DECLARAŢIE DE PRESĂ

Propunerea preşedintelui Traian Băsescu de desecretizare de către CSAT a dosarelor ierarhilor Bisericii este o farsă de prost gust. Toată discuţia în jurul acestei aşa-zise desecretizări arată că în România „statul de drept” este înlocuit cu „cultul conducătorului”. Singurul merit al acestei discuţii este devoalarea faptului că marea problemă a României este nu numai deconspirarea Securităţii, ci şi modul în care se acţionează în acest scop şi anume printr-o gravă şi repetată încălcare a legilor de către cei obligaţi să le aplice. Această poziţie, de dispreţ sau indiferenţă, faţă de lege şi instituţii este din păcate împărtăşită şi uneori cultivată de mass-media şi de o bună parte a cetăţenilor.

În ceea ce priveşte aşa-zisa secretizare a dosarelor unor slujitori ai Bisericii nu pot fi invocate nici secretul de stat şi nici siguranţa naţională, fiind în realitate o problemă a cărei clarificare era de competenţa Colegiului CNSAS şi pe care acesta nu a rezolvat-o timp de 7 ani în ciuda obligaţiilor pe care le avea prin propria lege de funcţionare.

În conformitate cu art. 2 al Legii nr. 187 pe care am promulgat-o în 7 decembrie 1999 orice cetăţean român precum şi presa scrisă şi audio-vizuală, partidele politice şi organizaţiile neguvernamentale puteau cere în orice zi din aceşti 7 ani informaţii în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al organelor Securităţii ca poliţie politică a persoanelor care ocupă funcţiile prevăzute în mod expres de la litera a) până la litera z). La lit. a), în prima poziţie, figurează Preşedintele României, iar la lit. ţ) ierarhii şi şefii cultelor religioase până la nivel de preot inclusiv precum şi asimilaţii lor de la parohiile din ţară şi din străinătate. De la înfiinţare şi până în prezent CNSAS nu a informat opinia publică câte cereri a primit în legătură cu posibilele dosare ale ierarhilor sau preoţilor.

Conform art. 20, alin. (1), CNSAS trebuia să preia în gestiune toate documentele privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 187/1999 cu excepţia celor care privesc siguranţa naţională. Or, este limpede că preoţii şi ierarhii cu extrem de rare excepţii nu aveau de ce, prin natura activităţii lor, să aibă legătură cu siguranţa naţională. În plus, trebuie subliniat că, în baza art. 20, alin. (2), de la data intrării în vigoare a legii şi până la data preluării, membri Colegiului Consiliului au avut acces neîngrădit în spaţiile de arhivare a acestor documente pe care le puteau studia la sediile deţinătorilor. Acest drept le este întărit prin art. 20, alin. (3) care a fost modificat prin O.U. 16/2006, conform căruia SRI, SIE, Ministerul Justiţiei, MAI, MApN, MAE, Arhivele Naţionale şi orice alte instituţii publice sau private precum şi persoanele fizice care deţin asemenea documente sunt obligate să asigure dreptul de acces şi să le predea Consiliului. Nepredarea este considerată conform art. 24 alin. (2) tăinuire şi se sancţionează potrivit art. 173 din Codul Penal cu închisoare de la 3 la 10 ani. Considerând că tăinuirea, în cazul documentelor care atestă colaborarea cu Securitatea, este mai gravă Legea 187 modificată prin OU 16/2006 a majorat maximul acestei pedepse cu 2 ani, respectiv de la 5 la 12 ani.

Revenind la dosarele privind siguranţa naţională, trebuie spus că Legea 187 a precizat încă din 1999, prin art. 20, alin. (6) că „stabilirea în concret a dosarelor care privesc siguranţa naţională se va face de comun acord de Consiliu, împreună cu conducerea SRI. În caz de divergenţă, hotărârea va fi adoptată de CSAT.” Întrebarea este: a fost vreodată CNSAS în divergenţă cu SRI? Câteva voci izolate din Colegiu l-au criticat pe Gheorghe Onişoru pentru că a acceptat păstrarea la secret a zeci de dosare fără o verificare serioasă dacă ele ţin sau nu de siguranţa naţională, dar nici unul din membrii Colegiului nu a sesizat CSAŢ. Dacă CNSAS şi-ar fi făcut datoria, nu asistam la farsa „desecretizării” în bloc a unor dosare care să agite acum întreaga opinie publică împărţind-o radical în „pro” sau „contra”.

Legea 187/1999 prevede că neîndeplinirea de către SRI, SIE, MAI, MApN şi celelalte instituţii menţionate a obligaţiilor prevăzute în art. 20, alin. (1)-(5), atrage răspunderea penală, administrativă, civilă sau disciplinară a conducătorilor acestor instituţii. În acest sens, conform art. 20, alin. (6) modificat prin O.U. 16/2006, membrii Colegiului CNSAS au obligaţia să sesizeze Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru trimiterea în judecată a conducătorilor instituţiilor care nu predau dosarele fostei Securităţi. În acelaşi timp membrii Colegiului Consiliului au obligaţia să sesizeze Parlamentul, mai exact comisiile parlamentare pentru supravegherea activităţii SRI, SIE sau, după caz, Comisia de Apărare şi Ordine Publică. Deşi au trecut 6 luni de la intrarea în vigoare a acestei ordonanţe, publicate în Monitorul Oficial la 27 februarie 2006, unii membri ai Colegiului nici nu au apucat să o citească. De altfel, la CNSAS nu se respectă nici termenele legale de comunicare (30 zile) şi de finalizare a verificărilor (90 zile). Este bine de ştiut că, în caz de nerespectare a propriei lor legi de funcţionare membrii Colegiului pot fi daţi în judecată în baza Legii contenciosului administrativ.

            Important de reţinut este şi art.3, indice 1, introdus în lege prin ordonanţa din februarie a.c. Conform alin. (8) al acestui articol atunci când „CNSAS constată o neconcordanţă între declaraţia pe proprie răspundere privind apartenenţa ca agent sau colaborator al poliţiei politice comuniste şi rezultatul verificării publicat sub forma deciziei definitive în Monitorul Oficial”, Consiliul este obligat să sesizeze Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să înştiinţeze, după caz, Parlamentul, Guvernul, Preşedinţia României, Prefectura ş.a.m.d. Deci, sesizarea Parchetului este sarcina CNSAS şi nu a şefilor instituţiilor menţionate.

            Faptul că la Consiliu legea nu este cunoscută în profunzime este îngrijorător. Dar mai grave sunt încălcările legii.  Faptul că un membru al CNSAS a declarat recent că nu va participa la nicio acţiune de desecretizare a dosarelor slujitorilor Bisericii echivalează cu un refuz de îndeplinire a obligaţiilor pe care legea i le stabileşte. O astfel de atitudine din partea unui demnitar, plătit din bani publici, a cărui funcţie este echivalată cu cea a unui secretar de stat, reprezintă o sfidare şi în acest caz singura soluţie este demisia sa neîntârziată.

În ceea ce mă priveşte, resping răspicat reproşurile ce mi se aduc în legătură cu nedesecretizarea dosarelor privind politicieni, miniştri sau slujitori ai Bisericii. În tot timpul mandatului meu mi-am făcut datoria în limita şi în respectul prevederilor legale şi constituţionale. Am susţinut adoptarea unei legi pentru deconspirarea Securităţii în ciuda opoziţiei deschise sau subterane a multor parlamentari şi a inerţiei Guvernului care avea iniţiativă legislativă şi ar fi putut asigura o reglementare rapidă prin ordonanţă de urgenţă.

Precizez de asemenea că în tot timpul mandatului meu CSAT nu a clasificat (secretizat) nici un dosar sau alt document al fostei securităţi. Din momentul în care am promulgat legea (în 7 decembrie 1999) şi din momentul constituirii CNSAS (în martie 2000) şi până acum răspunderea pentru neaplicarea legii revine exclusiv celor care aveau atribuţii în domeniu, în primul rând conducerii SRI, membrilor Colegiului CNSAS, precum şi membrilor comisiilor parlamentare care nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale de control. O eroare a comis şi mass-media care a preferat publicarea de informaţii din „surse” ocolind abordarea răspunderii celor vinovaţi de nerespectarea obligaţiilor lor legale.

            Finalitatea dezbaterilor privind deconspirarea Securităţii ar trebui să aibă ca efect exact ceea ce Securitatea şi regimul comunist au încercat să elimine: respectul legii şi al instituţiilor care dă autoritate unui stat democratic şi forţă unei societăţi civilizate. Numai astfel, mai mult decât o clarificare a trecutului, putem obţine o clarificare a viitorului nostru european: o Românie unde atât instituţiile statului cât şi cetăţenii acţionează în respectul legilor.

30 august 2006                                                                                                                     Prof.dr. Emil Constantinescu