Declaraţia preşedintelui Emil Constantinescu

la moartea lui Helmut Kohl

Am aflat cu profundă tristeţe că ne-a părăsit Helmut Kohl, fostul cancelar federal al Germaniei, o mare personalitate a familiei marilor lideri ai anilor ’90, un om politic cu excepţionale calităţi spirituale şi morale.

Cancelarul Kohl va rămâne în istoria Europei prin contribuţia sa la remodelarea Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene în corelaţie cu marea provocare pe care a reprezentat-o sfârşitul Războiului Rece şi simbolul acestui final – prăbuşirea Zidului Berlinului. Transformarea unui vis în realitate poate apărea când o personalitate istorică trezeşte popoarelor energii nebănuite. Fermitatea cu care Helmut Kohl a refuzat să se resemneze, îndrăzneala şi vizionarismul său au inspirat nu doar pe germani, ci întreaga Europă în a înţelege ce extraordinară fereastră de oportunitate se deschidea odată cu inaugurarea politicii de perestroika şi glasnost pe care Mihail Gorbaciov o impusese osificatului aparat birocratic al URSS. În calitate de cancelar al Republicii Federale Germania, a înţeles mai bine decât alţi lideri occidentali semnificaţia evenimentelor din URSS, dar mai ales datorită excepţionalei lui capacităţi de previziune strategică, Kohl a deschis dialogul referitor la reunificarea germană în chiar momentele în care Zidul Berlinului se prăbuşea, în noiembrie 1989. Neclintit, el a reuşit ceea ce părea imposibil, anume să convingă Rusia, dar şi Polonia, Franţa, Marea Britanie şi SUA, la început reticente, precum şi Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană, că reunificarea germană nu e doar o datorie a Europei faţă de trecut, ci şi o garanţie a progresului viitor.

Principalul beneficiar al acestui remarcabil cumul de calităţi rămâne poporul german, pe care cancelarul Kohl l-a servit cu devotament neclintit întreaga sa viaţă. Dar, alături de Germania, întreaga Europă, şi îndeosebi statele membre ale Uniunii Europene, au beneficiat de aportul acestei personalităţi pline de forţă care nu a încetat să fie Helmut Kohl. Contribuţia sa la remodelarea marilor organizaţii care structurează noul spaţiu de democraţie al Europei a fost şi a rămas decisivă iar căderea Zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei s-au constituit în catalizatorul redesenării Uniunii Europene.

Rolul capital pe care Germania cancelarului Kohl şi a succesorilor săi l-a jucat în lărgirea Uniunii Europene spre limita de est şi sud-est a continentului european va fi evocat de cărţile de istorie pentru generaţiile viitoare din această parte a Europei.

Pentru mine, va rămâne gravat în memoria personală aşa cum l-am cunoscut. Am avut ocazia să-l întâlnesc personal încă din octombrie 1994 când am fost invitat de Helmut Kohl la Munchen, la lansarea campaniei electorale a CSU în Bavaria. M-a impresionat atunci forţa discursului său şi l-am văzut neclintit ca un munte în faţa furtunilor vremii. În octombrie 1995 am fost din nou invitat de cancelarul Kohl la aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea CDU, ocazie cu care mi-a urat succes în alegerile prezidenţiale din România programate în anul următor.

În 1997  aceste întâlniri au dobândit cu totul altă pondere şi responsabilitate: nu mai eram un reprezentant al societăţii civile şi al opoziţiei democratice, ci pledam, ca preşedinte al României, în faţa celor mai puternici lideri ai lumii, în favoarea integrării României în NATO şi UE. La 7 februarie 1997, am făcut o vizită de câteva ore la Bonn, cu scopul exclusiv de a-l întâlni pe Helmut Kohl pentru a-i expune argumentele mele referitoare la integrarea României în primul val în NATO şi a-i solicita un ajutor pentru redresarea economică a României.

Prin modul în care a formulat angajamentul său a fost clar pentru mine că era motivat de un principiu esenţial: solidaritate europeană şi franco-germană.  A fost un nou prilej pentru cancelarul Kohl de a reafirma profunda sa convingere cu privire la viitorul unificării europene şi coeziunii euroatlantice ca expresie superioară a solidarităţii continentului pentru pace şi progres. A ajutat apoi România nu atât prin declaraţii, ci prin fapte şi măsuri care au susţinut stabilitatea economică şi financiară  a României la începutul unor reforme dificile şi dureroase, precum şi integrarea României în NATO şi U.E.

La summit-ul NATO de la Madrid, într-un moment de impas provocat de veto-ul preşedintelui Franţei, Jaques Chirac, împotriva extinderii NATO fără includerea României în primul val alături de Polonia, Ungaria şi Cehia,  Helmut Kohl a sugerat un compromis pe care miniştrii de Externe ai Germaniei şi Franţei l-au negociat cu secretarul de stat al SUA, Madeleine Albright, obţinând plasarea României pe primul loc în lista ţărilor candidate pentru al doilea val.

Esenţială, aş putea spune chiar salvatoare pentru România, a fost poziţia sa la Consiliul European de la Luxemburg, în decembrie 1997, când din nou tandemul Germania-Franţa a deschis ţării noastre o perspectivă aproape nesperată: împotriva tendinţei Comisiei Europene şi a multor state-membre, care imaginau o lărgire a UE limitată la statele central-europene deja acceptate pentru NATO, urmând ca România, Bulgaria şi alte state est europene să aştepte până la convergenţa deplină. Decizia de la Luxemburg a consfinţit modelul “regata”, adică statutul de candidat pentru cele „10+1” state europene, care puteau apoi avansa în propriul ritm şi aveau la dispoziţie un culoar de depăşire. Pentru România, acest model a fost salutar, evitând demoralizarea şi amânarea excesivă a finalizării procesului. Ştiam cu toţii atunci, cum ştim prea bine şi azi, că, fără suportul marilor state europene, în frunte cu Germania şi Franţa, nu am fi avut această şansă. Cancelarul Kohl a recunoscut el însuşi caracterul excepţional şi imprevizibil al acestui dublu proces de lărgire şi cu deosebire al integrării europene, pentru ţările din estul şi sudul continentului. Când l-am întâlnit la un dineu restrâns la Bucureşti, în 2010, după integrarea României în UE, a spus că, în opinia sa, integrarea europeană a României şi a Bulgariei este “un miracol”. Un miracol la care contribuţia sa a fost decisivă.

Ne-am reîntâlnit în 1999 la New York, când i s-a acordat de către Institutul East West  premiul „Omul de stat european al deceniului” şi am fost onorat să-l însoţesc pe podium, alături de ceilalţi preşedinţi care au primit premiul „Omul de stat european al anului” în perioada 1990-1999.

Ultima dată l-am întâlnit la Berlin în noiembrie 2009, când am fost invitat la ceremonia de aniversare a căderii Zidului Berlinului. Era parţial imobilizat şi marcat de accidentul cerebral dar, în ciuda stării fizice precare, inspira aceeaşi forţă calmă şi neclintită a marilor oameni de stat.

Consider un privilegiu al soartei faptul că am fost contemporani şi că am avut onoarea de a colabora într-o misiune istorică: integrarea fostelor state comuniste din Europa de est în Uniunea Europeană.

Panteonul mondial al luptei pentru libertate înglobează acum una din cele mai nobile figuri ale contemporaneităţii. Generaţia care a construit drumul Europei Centrale şi Răsăritene către libertate şi democraţie este tot mai departe de cotidian şi mai aproape de istorie. La despărţirea de o mare personalitate a ultimului sfert de veac, viaţa sa exemplară ne îndeamnă să ducem mai departe gândurile şi proiectele sale vizionare.

Dumnezeu să-l ajute să-şi găsească liniştea şi împăcarea celor buni şi drepţi!