Comunicat - Ion Diaconescu

Acum că Preşedintele Ion Diaconescu ne-a părăsit, nu pot, cu acest trist prilej, să nu amintesc ce a însemnat el pentru România primului deceniu de construcţie democratică. Căci Ion Diaconescu a avut un rol esenţial în acest proces, căruia i-a sacrificat întreaga sa tinereţe şi o bună parte a anilor de maturitate, irosiţi în temniţele comuniste, dar şi, la fel de fără preget, şi anii senectuţii, cei pe care cei mai mulţi dintre noi îi petrecem departe de agitaţia vieţii publice, şi pe care dl. Diaconescu i-a dăruit fără rezerve bătăliei pentru o Românie liberă, democratică şi demnă.

Alături de Corneliu Coposu, cu care a împărţit aceleaşi idealuri, aceleaşi închisori, aceleaşi drame personale şi colective, şi de încrederea căruia s-a bucurat pe deplin - şi pe merit –, Ion Diaconescu s-a dăruit încă din iarna lui 1989  refacerii şi reorganizării Partidului Naţional ţărănist Creştin-Democrat. A străbătut neobosit întreaga ţară, şi-a regăsit vechi colegi şi urmaşi ai acestora în toate colţurile României, şi a izbutit ca, până la alegerile din mai1990, să organizeze structurile PNŢCD la toate nivelele. Această formă politică de masă a susţinut verbul necruţător şi acţiunea politică hotărâtă pe care Corneliu Coposu ştia ca nimeni altul să le încarneze, şi astfel PNŢCD a devenit principalul partid de opoziţie împotriva vechilor structuri, şi pivotul politic esenţial al Convenţiei Democrate din România.

Aşa se face că, atunci când Seniorul ne-a părăsit, PNŢCD i-a încredinţat în modul cel mai firesc lui Ion Diaconescu preşedinţia partidului. Lipsit de ambiţii personale, devotat în întregime destinului istoric al patriei şi al partidului pe care le-a slujit întreaga viaţă, Ion Diaconescu a condus cu o blândă determinare PNŢCD către victoria din 1996. Atunci a devenit şi Preşedinte al Camerei Deputaţilor, calitate în care am avut privilegiul de a continua colaborarea mai mult decât armonioasă pe care o începusem în cadrul CDR.

Mă simt dator să depun mărturie pentru modul exemplar în care Ion Diaconescu mi-a fost alături şi în ceasurile victoriei, şi la ora celor mai dificile decizii din aceşti ani dificili. Cumpănit, calm, de o sinceritate greu de întâlnit în viaţă îndeobşte, şi cu atât mai mult în viaţa politică, domnul Diaconescu a fost în toţi acei ani un reazem inegalat în reformarea democratică a ţării. A fost, totodată, un model de comportament democratic, respectând adversarii şi preţuind mai presus de orice fidelitatea faţă de cuvântul dat. La conducerea Camerei, nu a abuzat nicio clipă de poziţia sa şi a respectat mereu votul şi opinia opoziţiei, chiar atunci când reprezentanţi ai acesteia îl atacau personal, adesea fără urmă de decenţă. Modest, onest şi fidel marelui crez democratic care i-a luminat viaţa, el rămâne un model de comportament politic şi uman rar întâlnit în experienţa ultimilor 20 de ani.

Ca preşedinte al Camerei Deputaţilor, Ion Diaconescu a avut parte de multe victorii. Ca preşedinte de partid, a avut durerea de a fi silit să se confrunte cu gravele disidenţe care au dus PNŢCD la criza din ultimii ani. Nu este acum momentul unei analize, dar sper că toţi cei care i-au umbrit ultimii ani de viaţă impunându-şi ambiţiile proprii unui om prin excelenţă lipsit de ambiţie personală, de orice vanitate, şi imun la trădare – toţi aceştia îşi vor face un proces de conştiinţă azi, la catafalcul marelui dispărut, şi poate că vor învăţa măcar acum ceva din aceste experienţe.

Personal, mă despart azi de un venerat prieten şi coleg de luptă politică, şi nu pot decât să sper că măcar o fărâmă din devotamentul lui, din echilibrul şi senina lui judecată, vor reveni cât de curând în viaţa noastră publică. Acesta ar fi cel mai potrivit omagiu în memoria marelui dispărut. Fie-i ţărâna uşoară.

Emil Constantinescu

Baku, 12 octombrie 2011