Prof. Dr. Emil Constantinescu
Preşedintele României 1996 – 2000

     Odată cu căderea dictaturii comuniste (decembrie 1989), se angajează împreună cu alţi colegi universitari şi intelectuali reputaţi în efortul de democratizare a României, în apararea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în constituirea societăţii civile.
     S-a numărat între personalităţile care au participat la mitingul de 42 de zile din aprilie – mai 1990 din Piaţa Universităţii şi care, după violenţele comise împotriva profesorilor şi studenţilor de minerii care au invadat Bucureştiul în iunie 1990, au fondat asociaţia Solidaritatea Universitară. A fost, de asemenea, membru – fondator al Alianţei Civice (1990), cea mai importantă organizaţie neguvernamentala din ţară. Aceste asociaţii s-au alaturat partidelor democratice din opoziţie şi au format împreună Convenţia Democratică din România – CDR (1991). La propunerea Solidarităţii Universitare, susţinută de Alianţa Civică, a fost desemnat candidatul unic al CDR în alegerile prezidenţiale din 1992. A intrat în al doilea tur de scrutin şi a obţinut 38% din voturi în confruntarea cu preşedintele în funcţie.
     După această primă experienţă politică importantă, CDR l-a ales preşedintele său (1992 – 1996). A urmat o perioadă de luptă continuă pentru afirmarea Opoziţiei democratice şi a programului său de guvernare. Ca urmare, CDR a câştigat în 1996 alegerile locale şi parlamentare, iar Emil Constantinescu a fost ales prin vot direct Preşedintele României, pentru un mandat de patru ani.

În perioada 1996 – 2000, România s-a angajat într-un larg proces de reformă în economie, justiţie şi administraţie. Guvernul de coaliţie format de CDR împreună cu Uniunea Maghiarilor din România – UDMR şi Uniunea Social Democrată– USD a accelerat privatizarea şi restructurarea industriei de stat. S-au adoptat legea de restituire a terenurilor agricole şi pădurilor confiscate de regimul comunist, legea de acces la dosarele întocmite de poliţia politică a fostului serviciu de securitate, legea bugetelor locale, legile de combatere a corupţiei şi a spălării banilor. Au fost ameliorate legea administraţiei locale, Codul penal, garanţiile pentru respectarea drepturilor omului în procesele penale şi civile.
      Ca mediator între puterile statului, Preşedintele Constantinescu a reuşit să solidarizeze forţele politice şi societatea civila în depăsirea unor momente de criză guvernamentală, parlamentară şi socială, în soluţionarea unor probleme esenţiale privind regimul juridic al proprietăţii, atitudinea României faţă de conflictul din Kosovo şi acordarea dreptului de survol pentru forţele aviatice ale NATO.
     Preşedintele Constantinescu a reprezentat ţara la principalele reuniuni la vârf care au avut ca rezultate nominalizarea României pe primul loc al celui de-al doilea val de extindere a NATO (Madrid, 1997; Washington, 1999); începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (Helsinki, 1999); obţinerea preşedinţiei OSCE pentru anul 2001 şi intrarea în troica OSCE începând cu 2000. Au fost substanţial îmbunătăţite relaţiile bilaterale de prietenie şi colaborare cu alte state, precum şi cooperarea trilaterală cu ţări învecinate din Europa Centrala şi de Sud – Est.
     Considerând că, înainte de a fi un an electoral, 2000 era un an decisiv pentru susţinerea candidaturii României pentru integrarea în NATO şi începerea negocierilor cu Uniunea Europeană, Preşedintele Constantinescu a decis să evite orice conotaţie electorală a acţiunilor sale şi să nu candideze în alegerile prezidenţiale pentru un nou mandat. A reuşit să medieze şi să obţină semnarea Strategiei naţionale de dezvoltare economică pe termen mediu de către toate partidele parlamentare. A decis să-şi asume costul politic al nerealizărilor administraţiei în direcţia creşterii nivelului de trai al populatiei şi a combaterii corupţiei, propunând coaliţiei guvernamentale să susţina candidatura independentă la Preşedinţie a unui tehnocrat, primul ministru al guvernului în funcţie care obţinea în acelaşi an prima creştere economică sănătoasă şi durabilă.
     În decembrie 2000, Emil Constantinescu şi-a reluat activitatea universitară şi demersurile pentru consolidarea rolului organizaţiilor neguvernamentale ca preşedinte al Asociaţiei pentru Educaţie Cetăţenească– ASPEC, al Fundaţiei Române pentru Democraţie – FRD, preşedinte – fondator al Institutului pentru Cooperare Regională şi Prevenirea Conflictelor – INCOR. Din 2001 este membru fondator al Clubului Politic Balcanic, membru în Comitetul director al acestuia şi membru în board-ul directorilor Institutului East–West din New York. A fost preşedintele Comisiei internaţionale de monitorizare a alegerilor parlamentare  (2001) şi prezidenţiale (2007) din Senegal.
     În martie 2003 a iniţiat mişcarea Acţiunea Populară,  o construcţie politică şi civică care şi-a propus să deschidă politica către cetăţeni şi care în 2008 a fuzionat cu Partidul Naţional Liberal.

     Din 2006 şi-a dedicat eforturile unirii elitelor intelectuale româneşti din ţară şi străinătate în jurul unui nou proiect istoric naţional pentru prima jumătate a secolului XXI şi elaborării unei strategii de dezvoltare durabilă a României pentru perioada 2010-2030. În acest scop, a creat Fundaţiile Forumul Academic Român, cu ajutorul personalităţilor româneşti consacrate în centrele de excelenţă mondiale şi Forumul Generaţia Europeană, dedicat tinerilor cu vârste cuprinse între 16 şi 35 de ani cu dotare şi realizări de excepţie.

    Pe plan extern a fost ales membru al Academiei Mondiale de Artă şi Ştiinţă, co chairman onorific al World Justice Project.