Articol publicat în Eruditio, revista editată de Academia Mondială de Artă şi Ştiinţă, octombrie 2014

 

LÂNA DE AUR

Educaţia superioară şi Noua Societate a Mileniului 3

 

Educaţia: expansiune şi ostilitate

Acum aproape jumătate de secol, Pink Floyd obţinea un succes exploziv cântând We don’t need no education.  În 1968, studenţii răsculaţi în campusurile americane sau în marile universităţi ale Europei scandau, cât se poate de democratic, sub deviza Il est interdit d’interdire, militând contra războiului din Vietnam, dar şi împotriva unor discipline cu o ilustră tradiţie, ca arheologia sau limbile clasice. În martie 2006, la Paris, grupurile de tineri rebeli n-au dat foc doar automobilelor sau comisariatelor de poliţie. Ei au incendiat şcoli şi au distrus clădiri ale universităţilor, în frunte cu Sorbona, vechi simbol al Republicii Literelor în Europa şi în lume. Aşadar, în epoca noastră, democraţia a generat politici care au dus la expansiunea fără precedent a educaţiei ca sistem, dar şi la explozii anarhice de protest împotriva sistemului în expansiune. Oare de ce?

O educaţie superioară pentru o societate democratică a secolului 21 este o temă pe care o putem dezbate fie în formule prefabricate şi cât se poate de corecte politic, fie, dimpotrivă, reflectând în profunzime şi încercând să desluşim nu doar ce leagă cele două noţiuni – democraţia şi educaţia superioară – ci şi ceea ce le-ar putea despărţi, la limită, chiar opune. Ce trebuie să facem noi, universitarii democraţi, dacă vrem ca aceste două concepte să se potenţeze reciproc? Cred că putem începe prin definirea tezelor pe care să le supunem dezbaterii. Propun câteva axe ale acestei dezbateri: cea dintâi se referă la educaţia în amonte de etapa universitară, modul în care trecutul şi mediul social influenţează universitatea, cea de-a doua examinează contribuţia universităţilor la democraţie în cadrul societăţilor care le-au dezvoltat – adică în aval de universitate, pentru ca a treia să se refere la universităţile însele şi la perspectivele lor într-o societate a cunoaşterii şi a unei reale democraţii, aşa cum ne-o dorim fără îndoială cu toţii.

Putem înţelege că orice proces de educaţie este firesc să întâmpine o anume rezistenţă din partea beneficiarilor. Putem înţelege că adolescenţii şi tinerii aspiră la toate avantajele unei lumi concurenţiale, dar îi refuză incertitudinile. Putem observa că într-o societate care a făcut din educaţia superioară principalul ascensor social, educaţia e recuzată în momentul în care ascensorul nu mai e funcţional. Ne putem întrista sau putem încerca să reluăm discuţia de la originile ei, din secolul al 19-lea, cel care a investit educaţia, şi în mod particular educaţia universitară, cu funcţia de motor al sistemului meritocratic pe care îl propunea în locul elitelor ereditare ale vechiului regim aristocratic.

S-ar putea însă ca ostilitatea faţă de şcoală, aşa cum se înfăţişează uneori în zilele noastre, să derive şi din constatarea inadecvării sistemului de educaţie la realităţile societăţii contemporane. Nu în sensul mult prea adesea invocat al unei pretinse neadaptări la exigenţele pieţei muncii. Numeroase experienţe şi experimente au dovedit că gradul maxim de adaptare la aceste exigenţe nu îl probează tinerii beneficiari ai unui învăţământ specializat de timpuriu, fie şi în informatică sau în alte discipline moderne ci, dimpotrivă, cei care au parcurs o formare inteligent axată pe fundamentele tradiţionale ale ştiinţei şi culturii şi care dobândesc astfel o flexibilitate care le permite apoi să aleagă domeniile cele mai de vârf ca “teren de vânătoare” profesională.

 

Reinventarea şcolii

Pentru a evita aceste confuzii costisitoare, şcoala trebuie reinventată astfel încât aceasta să ştie să păstreze şi să folosească interesul pasionat al explorării, al noului şi al cunoaşterii, să fie o şcoală care transformă pasiunea pentru poveşti a oricărui copil într-o deprindere a mânuirii adecvate a cuvintelor, o şcoală care pune în slujba procesului didactic toată fantezia coloristică a copilăriei, exploziva inventivitate a adolescenţei, într-un cuvânt e vorba de o şcoală a bucuriei de a învăţa. O asemenea şcoală integrează, nu concurează cu mijloacele aproape infinite de informare pe care societatea actuală le dezvoltă într-un ritm vertiginos. Va trebui să reinventăm şcoala astfel încât aceasta să nu excludă, ci să includă; să ţină seama de înzestrările aparte ale fiecărui copil şi adolescent şi să-i ofere un parcurs personalizat care să-i valorifice la maximum personalitatea. În condiţiile revoluţiei informatice şi informaţionale actuale, cel mai mare efort necesar pentru a reinventa şcoala din temelii nu este efortul material, ci efortul intelectual.

Universităţile, care sunt în acelaşi timp beneficiarele procesului educativ şi ultima lui încununare, sunt datoare să reflecteze la această problematică vitală şi să se lupte pentru adevărata democraţie bazată pe cunoaştere şi pentru un nou umanism, capabil să reconstruiască din temelii societatea contemporană.1  

Va fi oare acesta un proces asumat de democraţiile noastre? Vor fi oare familiile, comunităţile locale, primarii, consiliile locale, guvernele, parlamentele în stare să-şi asume riscul de a susţine şi de a finanţa o asemenea reformă radicală, să deschidă calea unui învăţământ personalizat, flexibil, capabil să se plieze pe nevoile şi pe potenţialul fiecărui copil, adolescent, matur sau persoană activă la vârsta a treia? 

 

Argonauţii şi aventura cunoaşterii

          Una dintre cele mai fascinante legende ale lumii, cea a Argonauţilor, spune povestea a cincizeci de eroi ai Greciei Antice printre care Hercules, Orfeu, Tezeu, Castor şi Polux, care, îmbarcaţi pe corabia Argo, construită de Iason, pretendent la tronul Thesaliei, au căutat pe ţărmurile Pontului Euxin (Marea Neagră de astăzi), Lâna de Aur, - simbol al bogăţiei, puterii şi poate chiar al fericirii.

          Cunoscută mai ales prin poemul scris de Apollonius Rhodius în secolul al III-lea î. Hr., legenda a fost văzută ca o călătorie iniţiatică interpretată fie ca o acţiune eroică în scopul descoperirii unor teritorii noi, pline de bogăţii, fie ca o metaforă a cunoaşterii, ambele susţinute de argumente la fel de solide.

          Traseul urmat de argonauţi poate fi urmărit cu uşurinţă pentru că locurile întâmplărilor poartă şi astăzi denumiri legate de personajele legendei, Strabon (60 î. Hr. – 24 d. Hr.), la trei secole după Apollonius, a descris ţinutul Colchidei drept locul „unde aurul munţilor este cărat de râuri” şi ţinta expediţiei.2

Am poposit şi eu în multe dintre locurile pomenite de Rhodius şi Strabon  şi, în 1998, când am vizitat prima dată Georgia, am rugat pe gazda mea, preşedintele Şevarnadze, să-mi faciliteze o oprire pe ţărmul estic al Mării Negre, la Kobuleti, lângă Batumi, unde se menţionează că ar fi poposit prima dată Argonauţii.3

          Ca geolog, lâna de aur a berbecului Krios Khrysomallos îmi era familiară şi am înţeles de la bun început că expediţia era o descriere a primei „goane după aur” de la Sud spre Nord. De ce? Pentru că aurul aluvionar se găseşte în râurile care străbat rocile magmatice şi metamorfice din Munţii Carpaţi, Balcani şi Caucaz, care mărginesc Marea Neagră la Vest şi Sud-Est, şi lipseşte în zona Mării Egee, unde munţii sunt predominant formaţi din calcare sedimentare. Ea preceda astfel în timp febra „auri sacra fames” din Evul Mediu european, „goana spre Vest” din America de Nord şi expediţiile frenetice după aur din Canada şi Australia epocilor moderne.4

          Nu numai aurul putea fi însă ţinta materială a călătoriei. Poetul roman Ovidius Nasso (43 î. Hr. – 17 d. Hr.), exilat la Tomis (Constanţa din Dobrogea de azi), oraş întemeiat de grecii milesieni în secolul al VII-lea î. Hr., a rescris legenda precizând că Tomis este locul unde regele Colchidei, Aeietes, şi-a înmormântat fiul, ale cărui rămăşiţe fuseseră împrăştiate de Argonauţi în mare pentru a avea timp să fugă prin Bosfor spre casă, cu prada furată.  Acolo, la vărsarea fluviului Istros (Dunărea) în mare, grecii au fost impresionaţi de lanurile aurii de grâu, o altă „lână de aur” care răsărea dintr-un pământ fertil pe care la ei acasă nu îl aveau. Cu acest grâu cultivat de sciţi, neguţătorii greci vor alimenta timp de secole cetăţile lor de la Marea Egee şi cea Ionică.

          Dar, oare, putem reduce legenda Argonauţilor doar la procesul istoric al colonizării de către grecii miceeni a coastelor Mării Negre pe care au numit-o Pontul Euxin? S-au strâns laolaltă eroii atâtor mituri izvorâte dintr-o fantastică imaginaţie doar pentru obiective materiale: asigurarea hranei şi acumularea de bogăţii? Sau este vorba de o extraordinară aventură a cunoaşterii? Şi nu mă gândesc numai la descoperirea unor munţi înalţi acoperiţi de zăpadă veşnică (Caucazul), a unei mări întunecate şi reci (Marea Neagră), a unui fluviu adânc şi întins (Dunărea), care compuneau un peisaj diferit faţă de ceea ce văzuseră până atunci. Şi nici numai la descoperirea unor popoare străine ale căror limbaje, religii, obiceiuri le erau necunoscute. Nici chiar la şocul întâlnirii pe aceste meleaguri cu o cultură şi o artă a Paleoliticului şi Neoliticului neaşteptat de rafinate.

          Mă gândesc la cunoaşterea părţii întunecate a naturii omului.În fond, despre ce este vorba în această legendă? Este vorba despre planificarea unui furt şi o asociere în vederea unei crime organizate, cum s-ar zice în limbajul juridic contemporan. Povestitorul ne înfăţişează înşelăciunea, trădarea, fratricidul, comiterea unor crime oribile ca aceea a a uciderii de către Medeea a fratelui său, luat ostatic, şi tranşarea lui în bucăţi aruncate apoi în mare, pentru a întârzia tentativa nefericitului lor tată de a-şi recupera copiii şi bunurile furate. Toate comise sub binecuvântarea unor zei la fel de perverşi ca şi oamenii ale căror destine le guvernau. De ce trebuie să ne reamintim de aceste aspecte ale fiinţei umane? Pentru a înţelege că orice proces de educaţie este şi un proces de domesticire a ceea ce Platon numea „partea sălbatică din fiinţa umană” şi a încerca, aşa cum propunea Socrate, prin „maieutică” să scoatem la iveală partea cea bună.

 

Universitatea şi Cetatea

Învăţătura, cunoaşterea şi priceperea sunt mai preţioase decât aurul şi toate drumurile sunt deschise celor care au aflat cunoaşterea,  ne-a prevenit înţeleptul Solomon5.

Este ceea ce mă face să cred că, în nicio viziune globală, capabilă să ne anime atunci când abordăm problemele politice, sociale sau economice, Universitatea nu poate lipsi. Ea joacă un rol esenţial în configurarea viitorului la care aspirăm, viitor care nu poate fi separat de învăţătură, cunoaştere şi pricepere.

Mai devreme decât oricare entitate a lumii antice, Atena a adus în circuitul valorilor perene comunitatea academică şi spiritul Cetăţii. Academos şi Polis au devenit rădăcini fundamentale ale vocabularului european utilizat până astăzi în şcoli, în literatură, în viaţa socială, în familie. Grecii au fost aceia care au intuit cei dintâi virtuţile dialogului academic în beneficiul politicii de propulsare a cetăţilor.

Universitatea modernă, creaţie a Europei medievale, s-a dovedit a fi instituţia cu cea mai mare influenţă asupra desăvârşirii educaţiei intelectuale şi a personalităţii omului. Dintre cele trei puteri recunoscute de societatea europeană medievală – regnum, sacerdotium şi studium, prima, puterea politică, a parcurs schimbări profunde; a doua şi-a prezervat structura în Biserica Romano-Catolică, a cunoscut o expansiune pe întreaga planetă, dar a pierdut monopolul propovăduirii învăţăturii creştine; numai cea de a treia, studium generale, şi-a păstrat atât tiparele, cât şi rolul social şi funcţiile de-a lungul întregii sale istorii. Nici o altă instituţie europeană nu a avut forţa de atracţie şi de iradiere a unui model răspândit în lumea întreagă, aşa cum a avut universitatea tradiţională europeană.

La început, Universitatea a fost o corporaţie, o universitas în sensul în care dreptul medieval înţelegea acest termen, adică o comunitate de studenţi şi de magiştri al cărei rost esenţial era căutarea Adevărului. Nu era vorba numai despre adevărul absolut, al revelaţiei creştine, ci despre adevărul complex, străbătut de îndoieli şi dileme, al raţiunii umane. În Universitate, ideile n-au triumfat una asupra celorlalte aşa cum se întâmplă în ideologii, tocmai pentru că vocaţia fundamentală a Universităţii este Adevărul. Universitatea modernă are meritul de a fi scos confruntarea opiniilor şi libera exprimare în afara zidurilor sale, de a le fi înscris în conştiinţele şi comportamentele oamenilor. Universităţii îi revine meritul de a-i fi propus societăţii un anumit mod de a trata  relaţiile dintre oameni. Valorile consacrate şi adăpostite la început în cetatea universitară au fost adoptate, progresiv, ca valori fundamentale ale vârstei democratice a istoriei.

Mediul universitar constituie şi astăzi partea cea mai instruită a societăţii civile. Totuşi, comunitatea academică pare, într-un anume fel, mai puţin legată de prezent decât este, în general, societatea civilă. Când materia cu care lucrezi priveşte prioritar fapte anterioare, prezentul devine un timp al cercetării trecutului cu gândul la viitor. Trecutul şi viitorul împreună şi oarecum inseparabile. Într-adevăr, studiul trecutului ar rămâne pură arheologie dacă nu ar genera un proiect, dacă nu ar deveni o provocare pentru potenţialele uimiri şi interogaţii şi, în ultimă instanţă, o amintire despre viitor.

Universitatea, concepută ca  un mare forum, va dăinui ca parte constitutivă a lumii democratice atât timp cât va continua să promoveze spiritul critic, raţiunea, pluralismul, valorile umane. Confruntarea de idei în spirit critic, raţional, presupune însă nu numai acceptarea diferenţelor, dar şi acordarea atenţiei cuvenite opiniilor celuilalt. Pentru că şi conceptele, şi experienţa s-ar putea irosi dacă nu ar exista interesul, interogaţiile şi prospeţimea gândirii tinerei generaţii care să dea culoare dezbaterilor şi să genereze noutatea, adică acea creative technologie de care societatea cunoaşterii are nevoie.

 

Democratizarea cunoaşterii

În multe acte şi documente de lucru, termenul cunoaştere este considerat ca fiind universal înţeles dar, de fapt, există multe semnificaţii concurente pe piaţă. Prea multe dintre aceste definiţii fac confuzie între informaţii şi cunoaştere, reducând domeniul de cunoştinţe la o acumulare de aptitudini tehnice. Or, semnificaţia conceptului de cunoaştere ca forţă motrice a lumii contemporane trebuie să fie cât mai adâncă, în sensul cel mai cuprinzător şi filozofic al termenului. Cunoaşterea este o resursă unică, nu exhaustivă, care creşte pe măsură ce este folosită şi împărtăşită.6

Într-o lucrare dedicată raportului informaţie – cunoaştere, am susţinut că trebuie să privim cunoaşterea modernă ca pe un teritoriu de sinergii în care fiecare domeniu de cercetare funcţionează ca un bulion de cultură, un mediu nutritiv pentru celelalte domenii ale cunoaşterii: istoria pentru ştiinţele Pământului, geologia pentru istorie, ştiinţele clasice pentru fizică, etica pentru biologie – sau invers.7 

Cunoaşterea nu ar trebui să fie niciodată redusă la tehnologii, cercetare şi dezvoltare (R&D). Cunoaşterea include ştiinţe fundamentale, ştiinţe umaniste, sociale şi educaţia – toate formează cultura cunoaşterii. Cunoaşterea modernă nu poate şi nu ar trebui să fie redusă la o compilaţie tehnică şi la utilizarea informaţiilor. Informaţia pură deschide o cale perversă spre masificare, deoarece creează iluzia cunoaşterii. Spre deosebire de informaţie, cunoaşterea stimulează dezvoltarea coextensivă cu profunzimea şi vastitatea înţelepciunii umane acumulate de-a lungul mileniilor, dezvoltarea armonioasă a unor individualităţi responsabile. Nu există nici un alt antidot împotriva dezumanizării decât capacitatea individului de a construi, din informaţii, cunoştinţe.

De aceea este nevoie să oferim celor mai talentaţi toate oportunităţile necesare pentru a înflori în domeniul lor şi să încurajăm schimburile de idei cu instrumente conexe: biblioteci, burse, stagii, locuri de muncă. Dar tot noi trebuie să stimulăm şi o creştere accentuată a recrutării resurselor pentru domeniile cele mai inovatoare ale ştiinţei şi creaţiei. În plan istoric, asemenea explozii de noi resurse umane în domeniul cunoaşterii au fost esenţiale pentru progresul rapid al omenirii.8

Dintre numeroasele teorii care se străduiesc să explice ritmurile diferite de progres din istoria omenirii, cred că premiul ar trebui să îl primească cei care consideră că democratizarea cunoaşterii a fost componenta de bază a progresului civilizaţiilor. Gândiţi-vă la forţa inovatoare a culturii antice greceşti în legătură nu numai cu o nouă dinamică a mobilităţii sociale facilitată de expediţiile lui Alexandru cel Mare, dar şi cu momentul în care imperiul roman i-a adăugat uimitoarea accesibilitate a scrierii cu litere latine, în comparaţie cu alfabetul grec sau mai departe, în timp, cu hieroglifele egiptene. Gândiţi-vă la invazia noilor forţe sociale în domeniul ştiinţei în secolul 19 sau la accelerarea cunoscută de ştiinţă datorită integrării generalizate a femeilor în toate componentele învăţământului superior.9 Sunt exemple care ne motivează astăzi să găsim noi modalităţi de integrare în universităţi a tinerilor din zonele marginale ale societăţilor noastre şi din lume în general.

 

          Educaţia: costuri şi beneficii

Când discutăm despre finanţarea educaţiei, ar trebui să ne amintim că primul personaj pe care Argonauţii îl întâlnesc în drumul lor este Phineus, cel căruia zeii îi dăduseră puterea de a prezice viitorul. Însă, temându-se de forţa acestui dar, al său, ei i-au luat vederea. Şi astfel, el, care putea vedea în viitor, nu mai putea vedea prezentul în care trăia. Mai mult, deşi avea mereu în faţa lui o masă plină de bucate, Harpiile i le furau, el rămânând mereu flămând. Pentru că Phineus era înzestrat şi cu calitatea de a găsi soluţii la problemele viitorului, propune ca, în schimbul alungării Harpiilor de către Argonauţi, el să-i înveţe cum să treacă cu corabia printre stâncile Bosforului care zdrobeau pe oricine se aventura spre Pontul Euxin. Povestea lui Phineus mi se pare instructivă pentru cei ce au misiunea de a conduce şi reforma educaţia superioară şi care uneori, concentrându-se pe anticiparea schimbărilor, pot risca să piardă contactul cu prezentul şi, mai mult, să piardă fondurile necesare proiectelor vizionare sau strategice.

Problema finanţării educaţiei ar putea îmblânzi Harpiile bugetare într-un mod doar în aparenţă paradoxal, adică nu prin restrângerea accesului la studii, inclusiv la cele superioare ci, dimpotrivă, prin deschiderea democratică tot mai largă a porţilor şcolii de toate gradele. Cel puţin asta rezultă dacă avem în vedere concluziile şi proiecţiile unui studiu al Companiei de consultanţă McKinsey pe tema şcolarizării în SUA. Studiul porneşte de la un raport din 1983 intitulat A Nation at Risk, care semnala încă de atunci pericolul unei mediocrităţi crescânde în învăţământul din SUA şi calcula care ar fi fost câştigurile posibile, în cei 25 ani de la apariţia acelui raport, dacă măsurile propuse atunci ar fi fost puse în practică. Dacă SUA ar fi atins încă din 1998 performanţele în educaţie ale Finlandei, PIB-ul SUA ar fi fost în 2008 mai mare cu cel puţin 1,3 dar posibil chiar cu 2,3 trilioane de dolari. Dacă absolvenţii din grupuri etno-culturale defavorizate – afro-americani sau latinos – ar fi atins încă din 1998 nivelul colegilor lor albi, PIB-ul american din 2008 ar fi fost mai mare cu o sumă cuprinsă între 310 şi 525 miliarde de dolari, iar dacă diferenţa de calitate a educaţiei dintre tinerii din familii cu venituri scăzute şi restul populaţiei s-ar fi diminuat încă de acum zece ani, PIB-ul din 2008 ar fi crescut cu o sumă variind între 400 şi 670 miliarde de dolari.10

Nu ştiu dacă asemenea studii există pentru ţări ca Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehia ori poate chiar Marea Britanie sau Franţa. Ştiu însă, fără nici o statistică, că şi în ţara mea există numeroşi adolescenţi talentaţi care nu ajung niciodată să-şi realizeze potenţialul dintr-o nefericită asociere de condiţii obiective – în esenţă materiale – şi subiective, ţinând mai ales de mediul familial şi social în care trăiesc şi care, din varii motive, nu le oferă elanul, motivaţia şi susţinerea necesare pentru a performa într-un sistem şcolar construit pe principiile de excelenţă ale secolului al 19-lea, bazate pe criterii inflexibile de evaluare a performanţei. Aceste criterii marginalizează automat pe cei dăruiţi cu talente artistice deosebite (un copil cu ureche muzicală perfectă dar fără prea multă înclinare nativă către matematică nu va avea şanse să devină premiant). Pe de altă parte, în ciuda progreselor în plan social, şansele celor care provin dintr-un mediu defavorizat sunt încă reduse, văduvind progresul societăţii.

Neîndoielnic, cea mai rentabilă investiţie este investiţia în educaţie, dar cu o condiţie esenţială: finanţarea nu numai să sporească dar să fie şi corect folosită. Să nu restrângă bazele democratice ale instituţiilor şi comunităţilor academice şi nici contribuţia acestora la dezvoltarea democratică a societăţii.

Educaţia costă. A măsurat vreodată cineva cât de mult ar putea costa lipsa educaţiei? Nu pot să dau o cifră exactă, dar pot spune cu siguranţă că numărul imens de vieţi ratate din cauza abandonului şcolar la vârste fragede, a delincvenţei juvenile ori doar a plictiselii şi frustrării a costat întreaga societate, dincolo de nerealizările umane personale, şi o sumă uriaşă de bani. 

 

Dezechilibre noi şi vechi

Programele de cercetare, la care statele recent integrate în Uniunea Europeană au aderat, aduc în sistem şi dezechilibrele tradiţionale, dintre ştiinţele “hard” şi cele “soft”, dintre teorie şi aplicaţii, dintre sistemul tradiţional în lumea anglo-saxonă şi cel continental; în fine, dar nu în ultimul rând, dintre componenta naţională şi cea pe cale de internaţionalizare a educaţiei superioare.

Văzut din acest unghi, sistemul actual de finanţare a universităţilor din Europa Centrală şi de Sud–Est accentuează dramatic inegalităţile moştenite din trecutul apropiat. Chiar dacă guvernele noilor democraţii alocă procente corespunzătoare din PIB – 5, chiar 6% – pentru educaţie, e vorba de un PIB modest şi de un sistem subfinanţat vreme de decenii.

Dintre aceste distorsiuni, voi alege una singură, pe cea care pune într-o situaţie de risc domenii tradiţionale de excelenţă ale comunităţii academice în aria euro-atlantică. Cu toate că e vorba în esenţă de domenii puţin costisitoare, având nevoie de câteva cărţi şi de un computer – sau poate tocmai de aceea – o bună parte din ştiinţele umaniste şi anume cele care se situează în afara prezenteismului acut, de care suferă îndeobşte proiecţiile referitoare la învăţământ şi cercetare, sunt tot mai puţin susţinute în programele de studiu şi de finanţare. Istoria civilizaţiilor, limbile vechilor documente, limbile rare, istoria filosofiei pot deveni, în societatea actuală, specii ale cunoaşterii pe cale de dispariţie. Or, asta se petrece şi din cauza jocurilor de putere la nivelul decidenţilor din lumea academică însăşi. În România, vreme de 50 de ani, liderii comunişti au tot repetat că acestea reprezintă prejudecăţi burgheze. Acum, vedem că în Occident decizia aparţine generaţiilor post ’68, cu toate calităţile, dar şi cu toate prejudecăţile sale postcolonialiste şi postmoderniste. Nu putem omite că această situaţie este şi o consecinţă a democratizării deciziilor în domeniul educaţiei, a presiunii pieţei muncii şi a societăţii de consum.

 

Amintiri din comunism

Noi, universitarii din Est, venim dintr-o experienţă foarte deosebită de cea a competiţiei deschise pentru granturi.  În regimurile comuniste exista, desigur, o luptă pentru putere între diferite grupuri politice ale nomenclaturii, cu ramificaţii în lumea academică. Nu voi da decât exemplul sociologiei, interzisă o vreme, reabilitată apoi pentru câţiva ani şi din nou marginalizată începând din 1978. În esenţa lui, arbitrariul alocării resurselor provenea din opţiunile ideologice ale partidului comunist. Astfel, suportul masiv de care s-au bucurat ştiinţele tehnice oglindea o idee simplă: mai mulţi ingineri, mai multă producţie. În 1990, din totalul persoanelor cu studii universitare din România, 67% erau ingineri, toţi ceilalţi – medici, profesori, jurişti,  militari, artişti, preoţi – împărţindu-şi restul de 33 procente. Pe de altă parte, în sistemul comunist, un cercetător putea fi sigur că, dacă respectă directivele de partid, poate găsi finanţare pentru cercetarea pe care o doreşte (sau pentru o viaţă modestă, dar comodă, de cercetare mimată cu o mare economie de efort), ceea ce explică unele nostalgii din mediul academic faţă de fostul regim. Noi am avut ocazia să examinăm critic modul de organizare a cercetării şi studiilor universitare în fostele ţări comuniste din Europa de Est care ne erau impuse de un sistem politic la care nu aderam. Dar avem şi capacitatea de a vedea punctele slabe ale sistemului competiţional dezvoltat în universităţile din democraţiile occidentale.11

 

Competiţia academică

Termenii în care se desfăşoară competiţia academică în lumea contemporană evidenţiază calităţi eminente şi nu în ultimul rând au meritul de a limita subiectivismul, abuzurile – ca să nu mai vorbesc de aberaţiile generate de dirijarea politică a vieţii intelectuale. Asta nu înseamnă însă, că trăim într-o lume perfectă. Departe de mine gândul de a nega virtuţile competiţiei academice, ele fiind, în fond, un efect al democraţiei.12 La Atena, nu doar marile proiecte arhitectonice – Partenonul, Propyleele – ci şi operele literare de frunte create de marii poeţi şi dramaturgi din secolul lui Pericle erau finanţate pe baza unui concurs public în Adunarea Poporului. De multă vreme mă întreb însă, dacă Pascal ar fi putut câştiga un grant de cercetare, cât de mic, după criteriile actuale.  Mai ales că nu scria în engleză...

 

Clasamentul Shanghai – un nou campionat mondial?

Una dintre problemele care frământă tot mai vizibil comunităţile academice din lume şi societăţile în care acestea s-au dezvoltat este, în ultimii ani, tema universităţilor de nivel mondial (World-Class Universities). Competiţia acerbă pe care globalizarea o generalizează a atins de mult mediile universitare dar, acum, această competiţie şi-a elaborat instrumentele, conceptele şi armele şi a devenit evidentă chiar şi la nivelul opiniei publice, mult mai sensibilă la atmosfera de Olimpiadă, de meci de box sau de baschet între centrele universitare ale lumii, decât la fondul problemei:  ce presupune a fi o universitate competitivă la nivel mondial, de ce ar trebui să facem efortul de a înscrie propriile noastre universităţi în această cursă şi cu ce preţ?

Nu e vorba doar de bani, deşi e vorba de foarte mulţi bani. Un studiu al Băncii Mondiale, realizat în colaborare cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), dovedeşte cu cifre de netăgăduit existenţa unei corelaţii constante între finanţarea de ansamblu a marilor universităţi din topul Shanghai, remunerarea profesorilor, granturile de cercetare şi excelenţa performanţelor pe care le obţin.13 Evident, o echipă de cercetare care a atras granturi spectaculoase în trecut are toate şansele să le atragă şi în viitor şi un laborator condus de un laureat al premiului Nobel atrage – pe drept cel mai adesea – fonduri incomparabil mai importante decât cele alocate unui laborator cvasi-anonim din Estul Europei.

Ierarhia universităţilor din topul Shanghai, (Academic Ranking of World Universities) clasamentul întocmit de revista Times Higher Education Suplement, ca şi ierarhia mai veche a celor mai bune universităţi din SUA clasificate anual de către editorii U.S. NEWS Report nu s-a schimbat semnificativ de la prima publicare. De ce este rigidă această ierarhie? Un posibil răspuns îl oferă Adrian Bejan, el însuşi profesor la o Universitate (Duke University), aflată permanent în aceste topuri.14 Autor al Teoriei Constructale, el crede că ideile, ştiinţa şi educaţia curg pe tot globul ca apa din bazinele râurilor. Atunci când un cercetător apreciază şi utilizează munca unui autor, ideea curge de la autor la utilizator. Curge „bine” datorită lungii istorii şi geografiei înrădăcinate a reţelei de curgere datorată procesului evolutiv ce a adus utilizarea comună a informaţiei la nivelul prezent de eficienţă. Acesta este motivul pentru care utilizatorul de la un capăt al globului caută, găseşte, are încredere în idei şi în profesorii tineri produşi în universităţi faimoase. Sunt multe canale intermediare de-a lungul fiecărei rute: alte universităţi, discipoli ai profesorilor cunoscuţi, reviste, cărţi, biblioteci. Un design ierarhizat care concentrează principalii savanţi în anumite şcoli este un design mai eficient pentru facilitarea curgerii ideilor decât designul care răspândeşte aceste lumini strălucitoare în mod uniform asupra tuturor şcolilor. Administratorii universităţilor care promit schimbarea rangului lor prin simplul furt al unui nume de vârf de la o universitate mai bine clasată sunt înfrânţi de natură de fiecare dată. Aceeaşi soartă îl aşteaptă şi pe cel care doreşte să schimbe rangurile, construind ceva mare în mod artificial, atât timp cât aşa ceva nu este cerut de geografia naturală care a creat tapiseria curgerilor universitare care acoperă lumea noastră. Dacă mărimea nu contează, vârsta contează. Pentru că universităţile mai vechi au săpat primele canale care atrag pe cei care generează idei noi şi care dezvoltă discipoli pentru a produce şi transmite idei noi mai departe pe glob şi în viitor. Aceasta nu înseamnă că viitorul este închis pentru ceilalţi. Este adevărat că grupurile mari, priorităţile naţionale şi centrele de cercetare bine dotate îi copleşesc pe cercetătorii individuali. Administratorii şi setea de clasificare superioară încurajează acest trend. Totuşi, cercetătorul individual nu va dispărea din acelaşi motiv pentru care invenţia automobilelor nu a însemnat sfârşitul mersului, acesta fiind şi astăzi o bună modalitate de mişcare în multe împrejurări. Similar, insectele nu au fost înlocuite de păsări deoarece curgerea globală are nevoie de componente de toate dimensiunile.15

Clasamentele de sorginte americană sau inspirate de acestea (topul Shanghai) au întâmpinat obiecţii justificate prin avantajarea unor criterii în dauna altora, poate la fel de importante sau chiar mai importante sau prin netransparenţă. Mai relevantă mi se pare inadecvarea lor la sistemele de învăţământ bazate pe o altă relaţie cu societatea cum este cel european.

Este şi motivul pentru care în ianuarie 2013, Comisia Europeană a lansat o nouă procedură de clasificare internaţională a universităţilor, menţionând că această clasificare a universităţilor „multidimensională” vine în contextul în care abordările existente privind clasificarea performanţei universităţilor se concentează „în mod disproporţionat” pe excelenţa în cercetare. Noua clasificare va evalua universităţile în cinci domenii diferite: reputaţia pentru cercetare, calitatea predării şi învăţării, orientarea internaţională, succesul transferului de cunoştinţe (de exemplu, parteneriate cu întreprinderile) şi contribuţia la dezvoltarea regională. Se speră că ea va oferi studenţilor şi instituţiilor o imagine mai clară a performanţei universităţilor şi îi va ajuta pe studenţi să aleagă universitatea şi colegiul care sunt cele mai bune pentru ei.

Aş vrea să atrag atenţia că există riscul ca după ce statele lumii au fost clasificate pe baza unor indicatori specifici companiilor comerciale şi universităţile să fie clasificate după acelaşi model. Ignorarea în cazul statelor, a tradiţiilor, mentalităţilor, comportamentului social şi religios în favoarea PIB, GDP (PPP), GDP (nom), Gini, HDI a dus la clasamente bizare şi la multe decizii greşite chiar în domeniul economic financiar. În cazul universităţilor, ignorarea tradiţiilor, experienţei şi a relaţiei cu mediul naţional poate duce la consecinţe mult mai grave pentru ca această abordare afectează nu numai diversitatea, dar în cele din urmă creativitatea. Ori, creativitatea este fundamentul noii societăţi a cunoaşterii.

 

Lumea pieţelor versus lumea valorilor

Trăim într-o perioadă pragmatică, dominată de principiile eficienţei, în care se vorbeşte mult despre o lume a pieţelor, fie că este vorba despre mărfuri, despre capitaluri sau despre forţa de muncă. Cu siguranţă, lumea pieţelor care pare a avea un prezent solid nu va avea un viitor viabil dacă nu va fi dublată de lumea valorilor. Iată de ce sunt convins că este esenţial să ne cunoaştem mai bine, că trebuie să schimbăm între noi din ce în ce mai multe experienţe şi produse, dar şi din ce în ce mai mulţi specialişti, studenţi şi elevi, din ce în ce mai multe cărţi, spectacole sau expoziţii. Aşa vom descoperi ceea ce ne uneşte. Şi tot aşa vom îmbogăţi acea experienţă spirituală unică pe care ne-o oferă cunoaşterea şi împărtăşirea diversităţii.

Dincolo de ambalajul său ideologic, de dreapta sau de stânga, totalitarismul ne-a transmis o lecţie istorică. Eşecul său este, fără îndoială, eşecul excesului autorităţii statului, este spulberarera cultului statului, al statului atotştiutor, omniprezent şi omnipotent. Cine oare este mai capabil decât cei care au învăţat această lecţie, cu preţul unor infinite suferinţe, să regândească astăzi într-un cadru democratic restaurat, suveranitatea cetăţeanului. Este vorba de un principiu care îl pune în centrul său pe cetăţean şi nu o ficţiune juridică care este statul, în numele căruia au fost comise cele mai mari atrocităţi.

          Mergând mai departe pe acest drum, politica nu mai poate fi un mod de a organiza raporturile dintre prieteni şi duşmani ci dimpotrivă, ea trebuie să fie înţeleasă ca fiind cel mai bun mod de a fi împreună, ca un ansamblu de practici ce nu mai sunt menite să separe, ci să unească, în jurul unui proiect comun, toate componentele majore ale societăţii. Acest proiect trebuie să aşeze în centrul său valoarea umană. Afirmând acestea, nu fac decât să desemnez sarcina pe care Universitatea ştie să o îndeplinească mai bine decât orice altă instituţie modernă, fiindcă o face de secole întregi.

Lecţia dialogurilor universitare, educaţia, cultura, vitalitatea amfiteatrelor şi echilibrul cetăţilor universitare pot fi contraforţii de care are nevoie noua Societatea a mileniului 3.

Nu pot să nu observ cum Universităţile sunt ameninţate şi agresate de economia de piaţă. Desigur, ca om care şi-a petrecut practic toată vârsta adultă în universitate, nu pot fi împotriva modernizării infrastructurii şi a introducerii anumitor criterii de performanţă în viaţa universitară. Cred, însă, că o prea mare importanţă dată eficienţei imediate, precum şi angajarea facultăţilor, catedrelor şi profesorilor într-un fel de cursă fără odihnă de obţinere a finanţărilor riscă să ducă foarte curând la diminuarea vocaţiei originare a Universităţii.

Universitatea nu este şi nici nu trebuie să devină o instituţie oarecare în economia de piaţă. Dacă s-ar întâmpla aşa, ea nu ar mai fi un loc al libertăţii, al reflecţiei şi al dezbaterii, iar miza formaţiei universitare, care este persoana umană, s-ar diminua simţitor. Necesitatea de a moderniza rapid universităţile nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea că orice universitate adevărată este un pilon al societăţii democratice, atât timp cât raţiunea, pluralismul şi toleranţa sunt valorile pe care îşi întemeiază demersul intelectual. Să nu sacrificăm pe altarul tehnologiei şi economiei de piaţă calitatea raporturilor comunitare ce se ţes între oameni angajaţi împreună, pe drumul cunoaşterii.

Primatul raţiunii, libertatea conştiinţei, toleranţa şi pluralismul reprezintă tehnologia de vârf pe care Universitatea o poate oferi Noii Societăţii.

 

Piaţa creierelor

În ultimul deceniu al secolului 20, s-a spus deseori că reuşita statelor în competiţia mondială nu va fi determinată prioritar de nivelul resurselor naturale intens exploatate, ci de nivelul resurselor umane bine educate. Elveţia, Danemarca, Japonia, lipsite de resurse naturale, sunt exemple clasice, dar acum această prioritate se poate aplica şi în cazul Statelor Unite ale Americii, o ţară care dispune din plin de resurse naturale intens exploatate. În ultimele decenii, Statele Unite şi-au externalizat o bună parte din puterea industrială (cu excepţia industriei militare), care-i asigurau supremaţia economică. În viitor, şi superputerea ei militară va fi tot mai puţin utilizabilă datorită extinderii democraţiei în lume. Cred că SUA vor continua însă să domine cercetarea ştiinţifică mondială mult timp de acum înainte.

          Cum s-a creat această superputere ştiinţifică americană? În Evul Mediu şi în perioada revoluţiei industriale, Europa a fost locul în care în universităţi s-au creat teoriile ştiinţifice şi invenţiile care au generat progresul omenirii. Explozia cercetării în universităţile americane s-a produs relativ târziu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, strâns legată de comenzile militare, de un prim exod de savanţi provocat de persecuţiile naziste, urmat de un puternic brain drain după sfârşitul acestuia, din ţările vest-europene sărăcite de pierderile de război.

          În timpul Războiului Rece, neaşteptata lansare a Sputnik-ului de către sovietici a lovit puternic în orgoliul american, determinând o creştere impresionantă a finanţării cercetării fundamentale şi creşterea personalului angajat în acest domeniu. Superioritatea sistemului american faţă de cel sovietic în competiţia ştiinţifică s-a văzut nu numai în cursa cosmică, dar mai ales în capacitatea de transfer rapid a tehnologiei militare spaţiale în tehnologie civilă, în beneficiul cetăţenilor americani şi al întregii lumi.

          Concomitent cu prăbuşirea imperiului sovietic în 1989-1990 s-a produs cel mai mare exod de creiere educate din Europa de Est în Occident, cu deosebire în SUA. În ultimii 25 de ani, prezenţa unor cercetători formaţi în universităţile cu vechi tradiţii culturale din Est a impulsionat creativitatea, diminuând efectele negative ale specializărilor excesive în mediul universitar american şi ale decalajului dintre pregătirea mai înaltă oferită de liceul european faţă de high school-ul din SUA.

          Am fost de multe ori provocat să condamn efectele nocive ale acestui uriaş exod de creiere asupra ţărilor foste comuniste şi îndemnat, în calitate de preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor şi apoi de preşedinte al României, să propun măsuri de limitare a acestuia. Răspunsul meu a fost că, cel puţin în ţara mea, unde, în Revoluţia din decembrie 1989, mii de oameni, mai ales tineri, şi-au dat viaţa pentru libertate, acest lucru nu este posibil şi este datoria celor rămaşi în ţara lor să producă reformele capabile să o facă atractivă pentru reîntoarcerea celor care şi-au realizat cariere strălucite în Occident.

          Mult mai târziu mi-am dat seama că, pe lângă abordarea morală, există şi o problemă financiară creată de natura fondurilor  investite în educaţia acestor tineri. Dacă, în Statele Unite ale Americii, universităţile din Top Ten şi Ivy League sunt în majoritate private, în ţările din Europa de Est, dar şi în Vestul Europei (Germania, Franţa) universităţile sunt finanţate de la bugetul de stat. Dacă am lua în considerare sumele vehiculate pentru plata taxelor anuale în SUA, 30-40.000 USD pentru diplomele de licenţă, pentru masterat şi doctorat, ne dăm seama care este avantajul obţinut de universităţile americane prin achiziţionarea unor cercetători care şi-au obţinut diplomele de licenţă, master şi doctor în ţările Europei de Est unde învăţământul în universităţile de stat este gratuit dar mai ales paguba acestora din urmă.

         Exodul de creiere din Est, deşi rapid, a urmat, după 1990, o anume succesiune: profesori (printre care şi eu), urmaţi de conferenţiari, lectori, asistenţi, doctori, doctoranzi, absolvenţi cu licenţă şi studenţi, pentru ca în prezent recrutarea să se facă chiar de la nivelul absolvenţilor de liceu cu rezultate deosebite. O mică parte din ei a revenit acasă. Din păcate, acest exod masiv la toate nivelurile a lovit în ceea ce aveau mai preţios universităţile din Estul Europei: şcoala de cercetare cu caracter naţional. Universităţile numite, pe drept cuvânt, naţionale, erau locul în care noutatea, experienţa şi tradiţiile se transmiteau de la o generaţie la alta şi iradiau în întreaga societate. Să sperăm că uimitoarea capacitate de regenerare a intelectualităţii din Est, probată de supravieţuirea ei după decimarea fizică a elitelor ştiinţifice şi culturale în gulagurile anilor ’50-’60, va funcţiona şi de această dată.  Deocamdată, efectele negative ale acestui exod se resimt.

De menţionat că, între timp, după încheierea tranziţiei postcomuniste, pe piaţa creierelor a apărut un fenomen nou: dacă în primele două decenii accesul tinerilor din Estul Europei în universităţile din Occident se baza pe granturi oferite de către acestea, pentru studenţi excepţionali, în prezent, odată cu apariţia în Est a unei pături bogate de oligarhi sau chiar a unei clase mijlocii, s-a creat o piaţă a celor dispuşi să plătească pentru copiii lor mai mult sau mai puţin talentaţi taxe oricât de mari pentru a studia în universităţile private americane şi britanice.

Sistemul de recrutare cu plată este riguros organizat: târguri de oferte, publicitate, credite, târguri de job-uri part time. Recrutarea tinerilor cu diplome de licenţă, master şi doctorat obţinute în universităţile din Est, finanţate de la bugetul de stat al ţărilor foste comuniste pentru job-uri în Occident se face de către  companiile comerciale specializate în head hunting. Ambasadele SUA organizează o aşa-zisă loterie de vize de intrare în SUA la care cîştigă, evident, numai cei cu diplome în domenii utile pentru angajatorii americani.

          Desigur, toate aceste operaţiuni se fac transparent şi respectând regulile de piaţă. Vechile reguli orientale – relaţii, cunoştinţe, mită – au expirat. Sloganul „nu eşti ceea ce ştii, ci pe cine ştii”, încă valabil în aceste ţări, nu se aplică tinerilor inteligenţi şi muncitori care îşi pot construi acum în Occident cariere individuale hotărându-şi propriul destin, ceea ce este admirabil.

          Dacă la nivel individual migraţia specialiştilor din estul Europei în Occident poate fi un câştig personal, la nivel general importul masiv de „materie cenuşie” cu costuri reduse din est spoliază resursele înalt educate ale acestor ţări cu consecinţe care pot deveni dramatice pe termen lung chiar în domeniul educaţiei.

O situaţie specială priveşte migraţia medicilor. Mă opresc asupra ei pentru că dincolo de interesul individual sau de grup această migraţie afectează grav, în prezent, sistemele naţionale de sănătate ale statelor foste comuniste din Europa Centrală şi de Est. Un studiu de caz poate fi reprezentat de România. După datele oficiale,  la nivelul anului 2014, în sistemul de sănătate lucrează 39.896 de medici.16 După datele Eurostat, media medicilor români la 1.000 de locuitori este de 2,4 specialişti, în timp ce media Uniunii Europene este de 3,4 medici la mia de locuitori. Cu toată această discrepanţă, rata de migraţie a doctorilor din România spre ţările din vestul Europei este de 9% faţă de o medie europeană de 2,5%. După ultima numărătoare oficială din ianuarie 2014, peste 25.000 de medici au plecat din România numai în ultimii 5 ani.17 Rectorul Universităţii de Medicină Carol Davila din Bucureşti a avertizat recent că această migraţie diminuează şi numărul cadrelor didactice care predau la Universitate şi deci calitatea actului pedagogic în învăţământul medical românesc, care s-a dovedit performant în ultimul secol şi jumătate, pregătind medici cu înaltă calificare nu numai pentru România dar şi pentru numeroase ţări din Europa Centrală (precum RDG), Israel, Balcani, Orientul Apropiat, Magreb şi America Latină.

Revenind la aspectele financiare, menţionez că statul român cheltuieşte anual pentru un student la Medicină 7.100 lei (2.132 dolari) şi pentru un student la rezidenţiat 14.910 lei (4.478 dolari). Astfel, pentru pregătirea unui licenţiat în Medicină (6 ani), costul este 42.600 lei (12.794dolari) iar pentru rezidenţiat (3 ani) costul este 44.730 lei (13.433 dolari). În total, însumând 87.330 (aproximativ 20.000 euro şi 26.227 dolari). Rectorul Universităţii de Medicină din Bucureşti, a declarat recent că numai Universitatea pe care o conduce (una din cele 11)  primeşte, pentru pregătirea unei promoţii de medici timp de 6 ani, peste 8 milioane de euro (aproximativ 10.562.600 dolari). Aceste sume pot părea infime în comparaţie cu banii cheltuiţi pentru pregătirea medicilor în Statele Unite deşi, comparând performanţele medicilor din estul Europei care lucrează acum în clinicile din Statele Unite, nu se poate remarca o diferenţă substanţială în calitatea pregătirii profesionale. Pe de altă parte, aceste sume care pot părea ridicole pentru occidentali reprezintă un efort considerabil pentru bugetele fostelor state comuniste angajate în cursa de aliniere la standardele occidentale.

 

          O afacere uriaşă şi riscurile ei         

Educaţia superioară în Statele Unite funcţionează ca un sistem bazat, în cea mai mare parte, pe o relaţie comercială între universităţile private care încasează taxele de studii, băncile care acordă credite pe termen lung, guvernul SUA care suportă dobânzile la aceste credite şi studenţii care, după ce îşi termină studiile, plătesc în rate creditele din câştigurile pe care le realizează după ce sunt angajaţi. EL s-a derulat cu succes până în prezent, producând un procent ridicat de tineri cu studii superioare, 42,5% din populaţia SUA are educaţie superioară, cu un nivel de creştere anuală a celor care beneficiază de aceasta de 1,4% 18, ceea ce o situează în rândul  statelor cu cel mai înalt nivel de educaţie. Procentul ridicat al persoanelor cu studii superioare a avut efecte benefice asupra progresului economic şi sociale din Statele Unite.

Acest sistem a devenit, cu timpul, o afacere ale cărei dimensiuni enorme pot fi cu greu percepute chiar de către statele cu sisteme de educaţie şi economie avansată din vestul Europei. În ultimii ani această afacere începe însă să lovească în tânăra generaţie de americani.

Biroul FED din New York a anunţat în 2012 că valoarea totală a creditelor pentru studii a crescut la 956 de miliarde de dolari, cu 42 de miliarde de dolari mai mult faţă de trimestrul anterior. În 2013, după datele prezentate de BBC, taxele de şcolarizare plătite de studenţii colegiilor din SUA au depăşit, pentru prima dată, 1.000 de miliarde de dolari, cu o sumă medie împrumutată per student, în creştere la 23.300 dolari iar The Modesto Bee apreciază că taxele de şcolarizare de la cele mai mari colegii din California au sărit de 130 de procente, cu o medie aproximativ de 5 ori mai rapidă ca inflaţia.19

Pe de altă parte, College Board U.S. Department of Education, Census Bureau semnalează discrepanţa tot mai mare între costul studiilor superioare din SUA şi evoluţia câştigului mediu  net al unui licenţiat cu vârsta între 25 şi 34 de ani. În timp ce costul studiilor a crescut cu 72% din anul 2000 până în prezent, cu o medie anuală de 5,6%, câştigul mediu al unui tânăr absolvent de facultate doar cu licenţă a scăzut cu 14,7%, o medie anuală de minus 1,6%. După Wall Street Journal, în 2012, 284.000 de absolvenţi cu studii superioare, dintre care 37.000 absolvenţi cu studii aprofundate înregistraţi în SUA, aveau servicii în care erau plătiţi cu salariul minim pe economie iar Huffington Post menţionează că din 41,7 milioane de absolvenţi care lucrau în SUA în 2010, 48% aveau slujbe care nu necesitau studii superioare.

Analizând această situaţie, mai mulţi cercetători americani, autori ai unor lucrări intitulată sugestiv „Marea inversare a cererii de abilităţi şi sarcini cognitive” au ajuns la concluzia că anul 2000 a reprezentat un punct de cotitură când cererea pentru sarcini cognitive asociată cu abilităţile deprinse prin educaţie superioară a început să intre în declin.20 Această nouă realitate a făcut să apară o primă reacţie negativă faţă de împrumuturile pe care le contractează studenţii pentru a-şi plăti studiile. După terminarea facultăţii, mulţi absolvenţi rămân cu o datorie de 100.000 de dolari, în timp ce posturile disponibile pentru ei sunt doar cele unde nu este nevoie de studii superioare. Deocamdată, sunt numai „seminţe ale nemulţumirii” faţă de un sistem care părea că funcţionează perfect.

Când tratezi un sistem de educaţie ca o afacere, trebuie să-ţi asumi şi riscurile afacerii. Thomas Frey a imaginat un astfel de scenariu pentru ceea ce el numeşte „complexul industrial educaţional” care e reprezentat în Statele Unite de 4.495 de instituţii care acordă diplomă/certificări şi care-şi împart banii cheltuiţi pentru educaţie de peste 20 de milioane de studenţi, anticipând că până în 2030, 50% din numărul actual al colegiilor din SUA vor dispărea. Abilitatea colegiilor de a emite diplome le-a acordat acestora un avantaj competitiv pe care îl caută orice antreprenor care îşi deschide o afacere, fiind uşor de vândut unui student ideea de a-şi plăti educaţia azi în schimbul unui salariu lunar pe care îl va obţine mai târziu. Afacerile bune atrag concurenţa. Datorită apariţiei unor opţiuni de educaţie alternativă oferite de companii comerciale (Coursera, Udacity şi iTunesU) care au lansat un nou sistem de atestări numărul de candidaţi înscrişi la cursurile colegiilor va cunoaşte un declin. Când veniturile scad, primul impuls va fi stabilirea finanţării pe termen scurt. Acest fapt, combinat cu datoriile/creanţele pe termen lung şi alte obligaţii, poate crea un munte de datorii în continuă creştere. Şcolile mai ieftine care se folosesc de vaste mijloace în mediul online vor începe să „fure” studenţi şi colegiile se vor angaja într-un război al preţurilor pentru a-şi menţine veniturile la un nivel ridicat. Universităţile vor cheltui sume importante pe servicii de marketing pentru a-şi promova imaginea şi a încuraja studenţii să se înscrie la cursurile lor şi vor cheltui mai mulţi bani pentru plata unor persoane care să facă lobby pentru a obţine mai mult sprijin din partea guvernului. La o scădere cu 10% a numărului de candidaţi înscrişi pe an combinată cu o scădere a veniturilor, o parte din colegiile actuale nu vor rezista din punct de vedere financiar. În lumea afacerilor, asemenea declinuri sunt denumite „spirale ale morţii” şi ele sunt asociate cu concedieri, vânzarea activelor sau fuzionări pentru a asigura supravieţuirea dar forţele motrice care vor determina schimbări în sistemul de educaţie superioară din SUA nu vor fi, după opinia lui Frey, doar de ordin financiar, ci vor fi determinate, în primul rând, de schimbările din atitudinea, aşteptările şi cerinţele studenţilor.

Deşi aceste previziuni par să semene cu un scenariu catastrofic, au sunt convins că în America aşa cum s-a întâmplat întotdeauna, se vor găsi soluţiile potrivite şi oricum universităţile mari din Ivy League sau Top 100 nu vor fi afectate. În condiţiile lumii globalizate, cred însă că pot apărea probleme acolo unde modelul acestui tip de „complex industrial educaţional american” va fi preluat de către state nepregătite sub aspect instituţional şi financiar, el poate să ducă la o criză financiară şi reacţii sociale neprevăzute.

În mai multe ocazii, vorbind despre construcţia democraţiei în tranziţia post-totalitară, am atras atenţia că sistemul democraţiei americane funcţionează nu numai datorită legislaţiei şi instituţiilor cât mai ales conştiinţei democratice a cetăţenilor. De aceea cred că în actuala expansiune accelerată a educaţiei superioare pe plan global este utilă examinarea comparativă a mai multor experienţe din diferite regiuni ale lumii.

În cele mai multe ţări din Uniunea Europeană: Germania, Franţa, Finlanda, Norvegia, ponderea învăţământului privat este extrem de limitată, universităţile fiind finanţate aproape exclusiv de la bugetul de stat. În Turcia, educaţia superioară privată s-a dezvoltat pe o bază financiară solidă în special ca universităţi cu limba de predare engleză cu profesori pregătiţi în universităţi prestigioase din Marea Britanie şi SUA. În unele ţări foste comuniste din Europa de Est s-a remarcat, după prăbuşirea regimului comunist, o explozie a învăţământului privat care s-a dezvoltat paralel cu cel de stat. Afacerea a funcţionat pentru că acoperea un deficit de calificări în domeniile necesare trecerii la economia de piaţă: management, drept, ştiinţe politice şi administrative, jurnalism şi comunicare. Afacerea a fost profitabilă pentru că aceste domenii nu cereau o infrastructură costisitoare, s-a folosit personal didactic din universităţile de stat plătit modest pentru un al doilea job şi nu s-a investit în cercetare. În momentul în care s-au introdus prin legislaţie criterii riguroase de reglementare a calităţii, recunoaşterea diplomelor, puţine dintre ele au rezistat.

Educaţia superioară este o problemă care priveşte o relaţie complexă cu mediul social. O analiză efectuată de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) evidenţiază aceste particularităţi în cazul ţărilor considerate cu cel mai înalt nivel de educaţie.21

Astfel, în Finlanda, unde procentul populaţiei cu educaţie superioară este de 39,3%, cu un nivel mediul anual de creştere de 1,7% şi o pondere a cheltuielilor pentru educaţie din PIB de 6,5%, 96% din cheltuielile universităţilor sunt acoperite din fonduri publice, faţă de o medie a ţărilor din OECD de 68%. În acest caz, calitatea învăţământului superior este asigurată de nivelul foarte bun al liceului şi şcolii generale dovedit prin rezultatele la testele internaţionale. În Coreea de Sud, cu 40,4% din populaţie cu educaţie superioară, nivel anual de creştere de 4,9% şi o pondere a cheltuielilor pentru educaţie de 7,6%, doar 2,6% dintre adulţii care deţin cel puţin diploma de bacalaureat sunt şomeri, mai puţin decât în orice altă ţară evaluată de OECD, cu excepţia Norvegiei. Investiţiile în programe de cercetare din universităţi reprezintă un procent ridicat din PIB, deşi peste 72% din fondurile pentru cercetare provin din mediul privat. Deşi Japonia investeşte un procent mai mic din PIB faţă de majoritatea statelor din OECD, ea reuşeşte să menţină unul din cele mai ridicate procente din populaţie cu educaţie superioară, 46,4%, cu un nivel mediu de creştere de 3%, rata de absolvenţi de liceu este printre cele mai ridicate din lume iar 23% dintre japonezi a obţinut cele mai înalte calificative la cele mai grele teste de alfabetizare, cu un procent dublu faţă de cel din SUA. Canada cheltuieşte cu cei care urmează o instituţie de învăţământ superior un buget aproape dublu faţă de media ţărilor din OECD, în condiţiile în care are unul din cele mai scăzute niveluri ale şomajului din lume. O situaţie oarecum specială o are Rusia, în care mai bine de jumătate din populaţia cu vârste între 25 şi 64 de ani (53,5%) deţine o diplomă de învăţământ superior. Analiştii remarcă o puternică investiţie în educaţie dar în acelaşi timp un nivel ridicat de corupţie în sistemul de învăţământ superior, în care mulţi studenţi trec examenele fără a se prezenta iar politicienii şi miliardarii ruşi îşi achiziţionează fără nicio greutate diplome de doctor.

Procesul de transformare a universităţilor din instituţii de modelare a spiritului şi conştiinţei în nişte „uzine de valorificare a creierelor” pare să fie o trăsătură a realităţii prezentului. Poate că gândirea mea este prea conservatoare, dar perspectiva ca acest proces să ia amploare şi să se generalizeze devine pentru mine terifiantă.

 

 Şomajul tineretului educat

Primul deceniu al secolului 21 a pus Uniunea Europeană în faţa unei probleme noi – şomajul tinerilor cu educaţie superioară. Dacă progresul tehnologic ne obişnuise cu şomajul în rândul muncitorilor industriali, al celor proveniţi din mediul rural sau al lucrătorilor necalificaţi din serviciul public, acest şomaj la nivelul intelectualităţii a devenit o provocare angoasantă. Cine este de vină?

Pentru a înţelege mai bine fenomenul, trebuie să abandonăm statisticile generale şi să vedem în ce domenii de pregătire şi profesiuni există surplus de specialişti şi în ce domenii, dimpotrivă, deficit de specialişti. Marea Britanie, Germania şi Franţa, ţările europene cu cel mai înalt nivel de dezvoltare economică şi socială şi cu cele mai performante universităţi, reclamă un deficit de specialişti în medicină, inginerie, informatică şi profesori (matematică, fizică). El este acoperit prin angajarea unor licenţiaţi ai universităţilor din Europa de est, în principal din ţările devenite, după 2004, membre ale Uniunii Europene: Polonia, Ungaria, Cehia, România. Şi aceasta deşi procentul de absolvenţi de facultate din totalul populaţiei este, după Eurostat 2012, 34%, 27%, 24% în Marea Britanie, Franţa, Germania, comparativ cu 21%, 19%, 17%, 14% pentru Polonia, Ungaria, Cehia, România. Pe de altă parte, deşi procentul de absolvenţi de facultate în ţările Europeni Centrale şi de Est raportat la populaţia stabilă creşte accelerat (de exemplu de la 7% la 14% în România) el este absorbit de ţările din Europa de Vest, în special pentru aceste domenii deficitare.

În Uniunea Europeană actuală, din cei 28 de membri, 12 sunt ţări care, cu 25 de ani în urmă, făceau parte din regimurile de dictatură comunistă (la care se adaugă fosta Germanie de Est). Populaţia acestor ţări însumează 122 milioane de persoane dintr-un total de aproximativ 500 milioane. Iată de ce cred că nu putem ignora o comparaţie cu modul în care era abordată educaţia superioară şi ocuparea locurilor de muncă în aceste ţări înainte de 1989. Este vorba de o perioadă din istoria acelor ţări pe care tinerii de azi nu o ştiu sau, dacă li s-a spus, nu i-a interesat. În regimul comunist, şomajul nu era admis. Toţi cetăţenii trebuiau „încadraţi” pentru a putea fi controlaţi. Toţi munceau, inclusiv sutele de mii de deţinuţi politici din lagăre şi gulaguri, obligaţi să participe la construcţia canalelor sau la exploatarea minereurilor din minele de plumb, în condiţii de exterminare. Posturi bine plătite erau oferite de organele de represiune unui mare număr de persoane, iar partidul-stat crea un mare număr de locuri de muncă pentru  activiştii de partid (o structură paralelă cu administraţia), prin care era controlat tot sistemul. Pentru toţi ceilalţi, universitatea era singura şansă de afirmare profesională. Studenţii concurau pentru locuri limitate în învăţământul superior, stabilite strict de partidul comunist pentru fiecare profesie şi specializare. Ei învăţau cu o deosebită determinare pentru că, în funcţie de totalul notelor obţinute la absolvirea facultăţii, obţineau o repartiţie care le determina cariera şi modul de existenţă, de cele mai multe ori pentru întreaga viaţă. În oraşele mari, care erau închise, nu se putea intra decât cu un buletin eliberat de Miliţie şi dacă ţi se aproba un loc de muncă şi o locuinţă de la stat. Din ţara în care te-ai născut, care era un fel de închisoare mai mare, nu se putea ieşi decât cu aprobarea organelor de partid şi a Securităţii. Dictatorul Ceauşescu promulgase în anii ’80 chiar o lege prin care cei care nu aveau o ocupaţie legală puteau fi anchetaţi şi condamnaţi pentru vagabondaj.

Revoluţiile din 1989 au prăbuşit aceste regimuri şi cetăţenii fostelor ţări comuniste au obţinut libertatea. Libertatea tinerilor de azi de a-şi construi într-un regim democratic viaţa aşa cum o doresc, de a circula liber, de a se exprima liber a coincis cu sfârşitul monopolului economiei planificate de stat. În acelaşi timp s-a renunţat şi la planificarea strictă a numărului de studenţi la fiecare specialitate universitară şi, de asemenea, la repartizarea locurilor de muncă pentru absolvenţii universităţilor în funcţie de interesul statului.

 

Job-urile secolului 21

Universitatea nu-şi poate permite să nu se gândească în mod serios la viitorul absolvenţilor pe care îi pregăteşte şi la modul în care aceştia îşi vor găsi locuri de muncă într-o societate în schimbare rapidă. Este şi motivul pentru care Academia Mondială de Artă şi Ştiinţă s-a implicat concomitent cu proiectul Universităţii Mondiale Virtuale în proiectul unei paradigme pentru secolul 21. Conturarea unei imagini a lumii viitoare nu înseamnă că vom şti neapărat care vor fi slujbele de pe piaţa muncii în secolul care a început ci înseamnă că trebuie să ne pregătim pentru slujbe care încă nu există.

Predicţia slujbelor viitoare este un exerciţiu impus de progresul tehnologic care va genera, neîndoios, tipuri noi de slujbe şi va duce la dispariţia anumitor categorii profesionale prezisă de Bill Gates care, după mai multe surse, ar putea provoca, datorită automatizării şi robotizării, dispariţia a 2 miliarde de slujbe la nivel global la orizontul anilor 2030. Progresul industrial ca motor al dezvoltării va menţine pentru noua generaţie interesul faţă de domeniul ingineriei la nivel universitar. Pe de altă parte, atât timp cât nu este disponibilă o alternativă la economia de piaţă, probabil că gestiunea afacerilor, contabilitatea, marketingul se vor menţine şi ele în zona de interes dar munca din aceste domenii va fi probabil diferită faţă de cea de acum.

Futurologii au abordat cu aplomb tema slujbelor noi pentru deceniile viitoare. Unul din cei mai cunoscuţi futurologi, Thomas Frey, a descris 162 de job-uri care vor fi operaţionale, după părerea sa, încă din anii 2030 ceea ce, după părerea mea, nu mai ţine de domeniul clasic al futurologiei care alimenta viziunile pe termen lung ci intră în domeniul strategiilor pe termen scurt. Multe din cele 162 de job-uri avansate de Thomas Frey au denumiri care par ciudate: specialiştii ultimului metru, tacticieni de împrumuturi, manager pentru oprirea fricii, evaluatorii punctului de eşec, time hackers, time brokers, time bank traders, specialişti în analiza cantitativă a manipulării minţii, fermieri de clone.

Percepţia asupra acestor job-uri devine mai explicită atunci când autorul le plasează în diferite domenii de interes mai larg precum: agricultura viitorului cu psihologi, terapeuţi şi educatori ai plantelor,  biofabricile cu specialişti în stabilirea secvenţelor genetice şi optimizatori de biodeşeuri; maşini care colectează apa potabilă din aer; noi sisteme de proiectare a caselor; viitorul nostru cu un trilion de senzori cu antropologi de sistem; sistemul rapid de tranzit de persoane; industria de drone comerciale pentru care se preconizează posturi de guru în clasificarea dronelor; optimizatori pentru traficul de drone şi minimalizatori ai impactului negativiştilor; conducerea maşinilor fără şofer; cripto-monede şi sisteme financiare alternative cu avocaţi pentru operaţiuni cu cripto-monede; conversia microreţelelor cu expansionişti în crearea unei a doua oportunităţi; printarea în 3D; evaluarea volumelor mari de date cu manageri pentru evitarea redundanţei datelor; internetul lucrurilor cu auditori ai stilului de viaţă, modul de viaţă al seniorilor cu însoţitor pe etape de vârstă. Sunt evocate şi domenii mai sofisticate cum ar fi: economia împărtăşită cu specialişti de implicare; cuantificarea sinelui cu paznici ai vieţii private şi chiar crearea unui Dumnezeu global care necesită existenţa unor inflecţionişti, cei care pot indica cât mai exact intersecţia optimă timp, loc şi informaţie pentru realizarea unei schimbări.

Ceea ce mi se pare relevant este menţinerea, într-o lume controlată tot mai mult de tehnologie, a interesului pentru o serie de roluri profesionale care indică menţinerea aportului decisiv al factorului uman. Printre aceste roluri profesionale se numără: tranziţioniştii - persoane ale căror capacităţi analitice şi organizatorice vor face tranziţiile mai uşoare; expansioniştii – vârf de lance al tendinţei evoluţioniste, expansioniştii sunt aceia care au talentul de a se adapta instantaneu la orice schimbări apărute în jurul lor; maximizatorii – persoane care au abilitatea de profita din plin de anumite procese, situatii şi oportunităţi, maximizatorii folosesc circumstanţele în avantajul lor pentru cele mai bune rezultate; optimizatorii – calitatea şi persistenţa în a regla / optimiza variabilele unei probleme până la obţinerea unor rezultate mai bune; dezmembratorii - fiecare întreprindere va ajunge la desfiinţare la un moment dat, iar din acest motiv va fi nevoie de oameni talentaţi care să redimensioneze lucrurile într-un mod ordonat; generatorii de feedback -  persoane care pot concepe cele mai bune cicluri de oferire a feedback-ului într-o organizaţie; inovatorii -  în încercarea lor de a ajunge la maximum de utilitate pentru utilizator, tehnologiile vor ajunge într-un final la o perioadă de stagnare, iar cei care vor fi capabili să facă trecerea către „next best thing“ vor fi extrem de căutate; contexualişti - fiecare tehnologie va avea o imagine particulară cât şi una de ansamblu. Contextualiştii vor fi cei care vor stabili condiţiile de funcţionare pentru noile tehnologii ţinând cont în primul rând de context; eticieni - într-o eră a tehnologiei în care standardele morale se schimbă, cererea pentru oameni capabili să ridice semne de întrebare asupra unor situaţii complexe va fi din ce în ce mai mare.

Îmbucurător este faptul că toţi futurologii sunt de acord că va fi nevoie în continuare de teoreticieni, pentru că fiecare produs, serviciu sau industrie nouă va începe totdeauna şi înainte de toate de la o teorie.

Am ales pentru a încheia această viziune asupra viitoarelor job-uri o concluzie a lui Thomas Frey dintr-un articol dedicat viitorului colegiilor şi universităţilor: „A pregăti umanitatea pentru lumi necunoscute înseamnă a pregăti mintea noastră pentru gânduri negândite şi pregătind soluţii pentru lupte inimaginabile”.22

 

Responsabilitatea profesorilor

Criza pe care o traversează lumea de azi pune sub semnul întrebării un mare număr de opţiuni pe care ultima jumătate de secol le considera de la sine înţelese şi ne obligă să reflectăm în ce măsură propriile nostre opţiuni nu au contribuit cumva la agravarea, dacă nu chiar la declanşarea crizei globale. Dacă suntem de acord că, îndărătul creditelor putrede, al baloanelor de bani imaginari, al acţiunilor artificial umflate la bursă şi al tuturor formelor speculative care au provocat prăbuşirea actuală a băncilor şi a economiei, se întrevede, ca factor comun, o gravă criză a valorilor, cred că responsabilitatea noastră, ca universitari, ca administratori ai instituţiilor universitare şi ca intelectuali, este de netăgăduit. Am participat în ultimele decenii cu toţii, măcar prin resemnare, la un vast proces de masificare a educaţiei, tot mai mult dominată de obsesia economică a profitului imediat, tot mai puţin preocupată de valoarea formativă a cunoaşterii dezinteresate. Am acceptat că se poate construi o societate bazată pe cunoaştere din care să lipsească aproape cu desăvârşire contemplaţia filosofică, cunoaşterea teoretică fundamentală, preocuparea pentru istoria conceptelor şi valorilor propriilor noastre societăţi. Am acceptat, în numele unei iluzorii eficienţe practice, o dezumanizare a demersului de cercetare, o subordonare păguboasă a căutării asimptotice a Adevărului în favoarea producţiei în serie de adevăruri convenabile. Asemenea bancherilor şi gestionarilor de fonduri de investiţii, am vândut şi noi iluzii.

 

Responsabilitatea studenţilor

Libertatea şi Democraţia au creat astfel în ultimele două decenii o problemă nouă: dificultatea alegerii. Se spune adesea, nu fără îndreptăţire, că a alege este chiar mai important decât alegerea în sine. Responsabilitatea revine astfel şi celor care doresc să-şi pregătească viitorul prin studii universitare. Este vorba de curajul de a alege şi de tăria de a vrea să afli ce poţi să devii, elemente decisive într-o lume în care viitorul nu-l putem şti în detalii dar putem să-l anticipăm în liniile lui esenţiale, inclusiv ca potenţiale de pericol şi risc. Tinerii pot alege o meserie mai grea sau mai uşoară. Studii mai dificile sau mai uşoare şi mai plăcute. Statisticile arată că din ce în ce mai mulţi candidaţi la diplome universitare aleg calea cea mai facilă. În Marea Britanie, tinerii englezi evită Facultatea de Medicină pentru că studiile durează mult, sunt dificile şi meseria de medic impune riscuri şi restricţii. În Germania, leagănul ştiinţelor tehnice, numărul candidaţilor autohtoni la universităţile tehnice este în scădere şi Germania este nevoită să importe ingineri şi informaticieni din Europa Centrală şi de Est. Există, în schimb, o inflaţie de diplome în domeniul comunicării, relaţiilor internaţionale, politologiei, deşi este evident că deţinătorii lor vor găsi din ce în ce mai greu job-uri în aceste domenii. Pe de altă parte, aceeaşi profesie poate fi practicată în condiţii dificile, în zone izolate sau, mai comod şi mai plăcut, în centre ultracivilizate. Întotdeauna vor exista posturi pentru medici, ingineri sau pentru profesori în zone rurale sau îndepărtate de oraşele mari, adică acolo unde este cea mai mare nevoie de ei.

Într-un regim concurenţial deschis, pe o mare piaţă comună a muncii, cum este Uniunea Europeană şi într-o lume globalizată, şomajul celor cu diplome universitare va depinde şi de modul în care fiecare tânăr care îşi alege o calificare universitară va înţelege că el este actorul principal în scenariul vieţii sale, iar Universitatea trebuie să-l antreneze pentru confruntările dificile cu obstacolele sociale şi cu sine însuşi.

 

Mondializarea progresului tehnologic

Mondializarea progresului tehnologic implică două observaţii. Prima: transferul progresului ştiinţific sau tehnologic nu poate avea loc în absenţa unui transfer al abilităţilor necesare pentru a-l folosi, dar, şi mai mult, a existenţei unui sistem de valori care să ducă la buna utilizare a acestuia.  Cea de-a doua: decalajele între bogăţie şi sărăcie sau între tehnologii avansate şi înapoiate nu sunt coextensive cu cele dintre potenţialele umane. Situaţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est demonstrează foarte clar că, în ciuda întârzierilor locale care au avut loc în ultima jumătate de secol, s-au păstrat, totuşi, reţelele de formare care au permis supravieţuirea unui potenţial intelectual şi cultural fără legătură cu resursele materiale grav atinse de o politică aberantă, potenţial care oferă un teren propice pentru o dezvoltare rapidă.  

Provocările dezvoltării tehnologiei pun o presiune enormă asupra resurselor umane. Nu cred să mă înşel atunci când afirm că problema formării şi dezvoltării resurselor umane este o problemă esenţială a umanităţii, căci nu există nicio tehnologie care să producă bărbaţii şi femeile care o folosesc. Este necesar să convingem factorii politici de un fapt evident, dar adesea neglijat: costurile sociale ale carenţelor din învăţământ sunt infinit mai mari decât costurile pe care le presupune învăţământul de calitate.

 

Ethosul mondializării

O lume fără frontiere în sistemul educaţional implică, aşa cum am spus deja, redefinirea instituţiilor. Avem nevoie să pregătim absolvenţi cu competenţe globale, dar care să fie capabili să acţioneze în concordanţă cu mediul local, tehnologic, cultural şi  religios. Nu trebuie să uităm faptul că la originea globalizării se află problemele. Problemele globale, adesea boli, solicită răspunsuri globale. Sloganul Global versus Local nu este o definiţie geografică, ci un raţionament şi un mijloc de acţiune adaptat problemelor locale, dar cu impact global. Mondializarea asociată cu democratizarea nu mai poate fi privită drept un produs exclusiv occidental. Tehnologia modernă  este,  într-adevăr, un produs şi o consecinţă a concentrării producţiei ştiinţifice în Occident. Mondializarea văzută ca un răspuns la problemele globale obligă tehnologia occidentală să ţină cont de particularităţile locale şi să caute soluţii globale. Dar, pentru a construi un concept nou  de solidaritate globală în domeniul educaţiei superioare, trebuie să fim capabili să privim mondializarea nu doar sub aspectul său tehnologic, ci şi sub cel antropologic. Numai astfel vom ajunge la ethosul mondializării.

 Mondializarea nu poate fi asimilată unor simple schimburi economice sau omologării, prin dinamica pieţei libere, a unor bunuri materiale, a produselor celor mai competitive. Dincolo de acestea, globalizarea reprezintă consacrarea unor valori universale, a unor bunuri simbolice, ea înseamnă cunoaştere şi, deci, apropiere şi înţelegere. Într-un discurs adresat lumii academice în castelul din Praga, Papa Benedict al XVI-lea a avertizat că, odată cu masiva creştere a informaţiei şi a tehnologiei, se naşte tentaţia de a despărţi raţiunea de căutarea adevărului. Dacă, pe de o parte, a trecut perioada de ingerinţă care derivă din totalitarismul politic, nu este oare adevărat, pe de altă parte, că astăzi exerciţiul raţiunii şi cercetarea academică sunt constrânse frecvent, în manieră subtilă, să se plece în faţa presiunilor grupurilor de interese ideologice şi în faţa referinţei la obiective utilitariste de scurtă durată? Ce se va întâmpla dacă cultura noastră ar trebui să se construiască numai pe argumente care sunt la modă cu referinţă scăzută la o tradiţie intelectuală istorică sau pe convingerile care sunt promovate, făcând mult zgomot şi care sunt puternic finanţate? Societăţile noastre nu vor deveni mai raţionale, mai tolerante sau flexibile ci vor deveni, mai degrabă, mai fragile şi mai puţin inclusive, depărtându-se de tot ceea ce este adevărat, nobil şi bun şi sugerează că abilităţile de analiză şi cele cerute pentru a formula o ipoteză ştiinţifică unită cu arta prudentă a discernământului oferă un antidot eficient pentru atitudinile de concentrare asupra lor înşişi de neangajare şi chiar de înstrăinare, care se află în societăţile bunăstării şi care pot să-i lovească mai ales pe tineri.23 Mişcarea extraordinară în care cu toţii suntem implicaţi nu trebuie să ne facă să uităm că în spatele oricărei acţiuni se află omul. Protagoras spunea, cu peste 2000 de ani în urmă: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”.

 

Mondializarea educaţiei

Cred că mondializarea nu trebuie considerată numai o forţă egalitaristă în sensul negativ în care de multe ori este percepută astăzi. Imperialismul tehnologic, promovarea culturii de consum sau supremaţia limbii engleze în detrimentul diversităţii culturale şi a identităţilor naţionale sunt realităţi care generează pe bună dreptate reacţii adverse. Există însă şi un sens pozitiv: egalitatea de şanse care se deschide acum în faţa tinerei generaţii. Mondializarea a deschis o piaţă fără frontiere în sistemul educaţional. În acelaşi timp, mondializarea a oferit o infrastructură de comunicaţii în care spaţiul şi timpul nu mai contează. Pentru a putea valorifica această deschidere este necesară o trecere de la reforma instituţională la redefinirea instituţională. Aşa cum s-a mai spus, procesul educaţional poate fi comparat cu un copac. Dacă mobilitatea este coroana copacului iar rădăcinile sale sunt o reţea de instituţii interne şi internaţionale, atunci trunchiul trebuie alcătuit dintr-o nouă organizare strategică de informaţii care să valorifice masa critică de cunoştinţe fundamentale. Dar cum?

 

Dubla şi tripla elice

Într-un Raport al Clubului de la Roma, publicat în 2003, binecunoscutul economist şi gânditor din Trieste, Orio Giarini, a lansat împreună cu academicianul Mircea Maliţa, profesor de matematică la Universitatea Bucureşti, conceptul “Elicea dublă a învăţământului şi a muncii”, prin care puneau accentul pe unitatea dintre educaţie şi muncă.24 Această elice dublă a învăţământului şi a muncii poate funcţiona pe baza a două principii: multidisciplinaritatea şi educaţia continuă. Odată cu Procesul Bologna şi cu generalizarea ciclurilor licenţă–masterat–doctorat (LMD) pe plan european, inclusiv în ţările noi membre UE din Europa Centrală şi de Sud-Est, educaţia continuă a fost implementată oficial. Procesul Bologna a oferit studenţilor din Europa de Est posibilitatea mobilităţii în perioada cursurilor universitare şi accesul mai rapid pe piaţa europeană a muncii. Ca efecte negative menţionez o scădere a calităţii învăţământului, care a afectat în special universităţile de elită din Est. Experienţa ultimului deceniu arată că multidisciplinaritatea nu a scăpat încă de sub tirania disciplinelor şi a spiritului de castă din institutele de cercetare. O soluţie pentru depăşirea acestei situaţii ar fi o ofertă adresată tinerei generaţii, în care să prezentăm un orizont al profesiilor unde o parte din disciplinele clasice să fie înlocuite de module care permit alegerea unui itinerar individual apt să alcătuiască o curriculă proprie, personalizată. Profesorii ar putea deveni ceva mai mult decât persoane cu prestigiu în cercetare care predau cursuri şi dau note la examen; ar fi mai degrabă tutori şi modele, reluând vechea tradiţie europeană a creatorilor de şcoală. Este necesar să creăm atât în învăţământ, cât şi în cercetare noi terenuri de joacă şi noi jocuri în care preşedinţii universităţilor au abilitatea să administreze interacţiuni. Sferele organizaţionale ar trebui şi ele să se schimbe în contextul în care lupta pentru recrutarea de talente devine globală şi există posibilitatea accesării unui loc de muncă prin internet. În aceste condiţii, administrarea talentelor devine tot mai mult o artă decât o profesie.

În 2013, Ivo Slaus, invocând pe bună dreptate, dimensiunea socială a umanităţii, a considerat că este necesar să extindem această elice dublă adăugându-i în plus faţă de învăţământ şi muncă, care pot fi activităţi individuale, drepturile şi îndatoririle omului precum şi guvernarea societăţii, condensând totul în “Tripla elice a educaţiei, ocupării forţei de muncă şi guvernării.”25

 

Universitatea dincolo de ziduri

În contextul european în care universităţile sunt finanţate de la bugetul de stat există pericolul ca segmentul guvernare (a treia elice) adăugată de Slaus să fie în mod predominant asociat cu autoritatea centrală. În SUA, unde universităţile de elită sunt private, relaţia cu comunităţile locale are o tradiţie care în Europa lipseşte, şi de aceea acest pericol este mai mic. Este motivul care m-a determinat ca în proiectul Inside of Outside, pe care l-am propus împreună cu profesorul Dan Grigorescu pentru Centrul WAAS de la Universitatea din Bucureşti, care se adresează comunităţilor academice din regiunea Europa – Mediterana să punem accentul pe colaborarea cu comunităţile locale mai degrabă decât cu guvernele. Pentru implementarea acestui proiect, instrumentul pe care l-am ales este geoparcul. Experienţa reţelei europene a geoparcurilor de sub egida UNESCO, care valorifică monumentele naturale împreună cu cele culturale, oferă exemple încurajatoare de bună practică. Extinderea colaborării Universitate – comunităţi locale deschide perspective interesante strategiilor inovative de dezvoltare  iniţiate de conceptul Triple Helix. Mă refer la completarea vechilor funcţii ale universităţii de „difuzoare a cunoaşterii”, „creatoare de resurse umane educate” sau, mai recent, „producătoare de tehnologii”, cu funcţia de „educare neformală” în scopul dezvoltării capacităţii antreprenoriale a indivizilor şi organizaţiilor prin incubatoare de idei şi afaceri în plan local. Pe lângă obiectivele vizate în trecut, obţinerea de funcţii, servicii şi locuri de muncă pentru absolvenţi full time şi pentru studenţi în part-time, se poate obţine o creştere a vizibilităţii mediului academic în societate şi o creştere a coeziunii sociale. Pentru succesul acestui ţel de incluziune în societate, în care universităţile pot prelua rolul de iniţiator şi coordonator, este necesară o abordare holistică prin schimbarea tipului de intervenţie de la modul „tranzacţional” limitat la o anume acţiune, la modul „trasformaţional” cu accent pe programe cu anvergură şi durată mare.26

 

O iniţiativă culturală pentru Pacea Globală 

Un astfel de program major se poate construi în jurul proiectului Redescoperirea Levantului, leagăn al culturii, religiilor şi ştiinţei, pe care l-am lansat în numele Academiei de Diplomaţie Culturală din Berlin. Obiectivul acestui proiect  „cultura păcii prin înţelegerea celuilalt” are în vedere ca instrument de implementare realizarea unui network între geoparcurile acreditate de UNESCO în regiunea Levant – Mediterana, o regiune care a funcţionat ca un spaţiu al contactelor fertile timp de milenii. Cred că este o bună ocazie pentru universităţile din această regiune şi nu numai pentru ele să abordeze o nouă lectură a istoriei Levantului văzută până acum mai ales prin prisma războaielor şi a conflictelor şi mai puţin prin miturile şi tradiţiile comune.

Această viziune este adresată tinerei generaţii care, eliberată de povara vechilor adversităţi, îşi poate construi o nouă solidaritate. Adoptarea de către Academia Mondială de Artă şi Ştiinţă a acestui proiect este un pas încurajator spre realizarea unui plan de acţiune pentru o cultură a păcii. Cultura păcii este terenul fertil pe care putem cultiva o nouă cultură a democraţiei şi o nouă cultură a pieţei libere fără de care proiectul unei Noi Societăţi are puţine şanse de reuşită.

         

 Misiunea prospectivă

Trăim într-o  lume ce pare să facă dovada triumfului democraţiei, al libertăţii şi al cooperării, o lume deschisă, o lume a comunicării şi a unei interacţiuni permanente, o lume a cărei mişcare perpetuă nu poate fi stăvilită şi în care izolarea echivalează cu o formă de sinucidere colectivă. Şi, totuşi, lumea aceasta nu este încă pregătită pentru globalizare. Dacă vrem să înţelegem de ce, ar fi cazul să ne întoarcem la misiunea prospectivă a Universităţii. Este momentul în care universitatea este obligată să găsească în ea însăşi resursele necesare pentru a da un nou elan lumii în care trăim.

Identitatea şi rolul instituţiilor universitare în procesul evaluării provocărilor secolului 21 nu mai au a fi demonstrate. Specialiştii pe care îi pregătim azi vor fi activi până în 2050-2060, aşa încât capacitatea lor proiectivă reprezintă o componentă indispensabilă. În acest sens, adoptarea unei strategii de dezvoltare impune câteva clarificări prealabile vizând anticiparea cadrului general de evoluţie a societăţii, prefigurarea raportului cerere-ofertă în sfera valorificării capitalului universitar, evaluarea potenţialului uman şi a resurselor materiale.

Generaţia mea a lăsat multe întrebări fără răspuns. Nu am nici un regret pentru că, dacă o nouă generaţie îşi va pune aceleaşi întrebări, răspunsurile vor fi neîndoios diferite de cele pe care le-am fi dat noi deoarece lumea în care trăiam s-a schimbat. Noi am căutat răspunsuri pentru o lume care speram că va fi a certitudinilor. Singurul lucru sigur pe care îl ştim azi e că va fi o lume a incertitudinii şi că răspunsurile la aceleaşi întrebări se vor schimba mai rapid decât ne-am fi putut imagina. Profesorii, cercetătorii şi absolvenţii universităţilor sunt, astăzi, măsura viitorului. Universitatea poate fi considerată un partener esenţial în acest efort de a ne imagina viitorul.

 

Universitatea Mondială

În 2013, Comitetul de conducere al Academiei Mondiale de Artă şi Ştiinţă a discutat, cu ocazia mai multor work-shop-uri organizate în diferite centre universitare din SUA, Canada şi Europa, proiectul unei Universităţi Mondiale Virtuale, care să fie organizată de un consorţiu mondial universitar (WUC).27

Ideea unei Universităţi Mondiale nu este nouă, ea aparţine părinţilor fondatori ai Academiei: Einstein, Oppenheimer, Fleming, dar, în urmă cu 60 de ani, această idee generoasă părea un vis. Succesul rapid înregistrat de platforma MOOCs lansată de câteva universităţi de elită din SUA- Berkeley, Stanford,  Harvard şi MIT şi recentele cursuri MOOCs create în Europa şi Asia ne fac să credem că ea poate fi acum transpusă în realitate.28

Obiectivul fundamental al unei Universităţi Mondiale, care are acum forţa ideilor cărora le-a venit timpul, este crearea şi punerea în aplicare a unei noi paradigme în învăţământul superior şi, prin acesta, în cultura şi civilizaţia globală. Pentru a-l realiza, ea trebuie să se bazeze pe noi concepte, noi metode, noi perspective.29 Reformularea disciplinelor academice existente pentru a reflecta perspectivele interdisciplinare şi transdisciplinare merge mână în mână cu crearea unei paradigme de dezvoltare globală, nouă, centrată pe om şi care deschide o modalitate de a ajunge la noi domenii ale cunoaşterii. După cum formula Garry Jacobs acest deziderat, “o nouă paradigmă bazată pe idei, principii şi valori corespunzătoare secolului 21 poate transforma rapid această lume aflată sub presiunea unor probleme stringente, într-una a oportunităţilor în continuă expansiune.”30

O universitate mondială pare a fi cel mai bun instrument pentru astfel de perspective inovatoare dacă şi numai dacă vom începe prin schimbarea canoanelor noastre.

O schimbare radicală a conceptelor, printr-o cooperare intelectuală în cadrul unui consorţiu care să reprezinte diverse orientări şi practici, este imperativă deoarece conceptul de învăţământ superior al unei singure ţări nu mai poate fi impus mult timp ca un standard mondial. Promovarea diversităţii de idei şi perspective este una dintre cele mai mari misiuni ale învăţământului contemporan. După cum se spune pe bună dreptate în manifestul WAAS "este esenţial ca educaţia la nivel mondial să fie adaptată pentru a reflecta perspectivele diferite ale diferitelor culturi”. Dacă ştiinţele naturii şi ştiinţele tehnice vor impune engleza ca “lingua franca” şi aceasta va fi acceptată din motive de eficienţă, ştiinţele umane vor trebui să trateze cu grijă diferitele culturi, evitând ca Universitatea Mondială să devină un nou canal de omogenizare care ar fi şi cel mai periculos, deoarece nu se adresează doar unei populaţii supuse deja omogenizării prin televiziune şi internet, ci mai ales viitoarelor elite responsabile de conservarea şi dezvoltarea identităţilor naţionale.

Esenţiale pentru proiectul Universităţii Mondiale sunt scopurile şi obiectivele sale. El va trebuie să se orienteze spre diminuarea decalajelor din educaţie, în special în domeniul calităţii, capacităţilor financiare, cercetării şi inovaţiei. 

Având în vedere că nu putem spera în mod realist să asigurăm destul de repede necesarul estimat la aproximativ 350 de milioane de locuri în instituţiile de învăţământ superior existente, este imperativă o schimbare radicală a mijloacelor. Heitor Gurgulino de Souza, noul preşedinte al WAAS, atrage atenţia că, în Brazilia, 7,1 milioane de tineri au absolvit examenele de finalizare a educaţiei secundare. Universităţile de stat pot asigura locuri pentru o jumătate de milion, iar universităţile private în jur de 2 milioane, cu obligaţia de a plăti taxe.31 Ce se va întâmpla cu ceilalţi care ar dori continuarea studiilor în universităţi? Se apreciază că Brazilia, o ţară cu creştere economică rapidă, are nevoie urgentă de 150.000 ingineri şi 175.000 profesori, în special de fizică, matematică, chimie, biologie. Pe plan mondial, schimbările par uluitoare. După datele prezentate de Angel Calderon, numărul studenţilor înrolaţi în educaţia superioară este prognozat să crească de la 99,4 milioane în 2000, la 414,2 milioane în 2030, ceea ce ar reprezenta o creştere cu 416%. Costul în scădere al educaţiei on-line ar putea oferi Universităţii Mondiale posibilitatea de a creea un set de cursuri originale de bază, accesibil unui număr tot mai mare de beneficiari.32

Una din principalele dificultăţi ale tranziţiei spre o Nouă Societate este creşterea decalajului dintre ritmul accelerat al progresului tehnologic şi ritmul scăzut al evoluţiei culturale. Cred că o Universitate Mondială, deschisă şi accesibilă, promovând concepte noi şi o paradigmă nouă în învăţământul superior, poate deveni o etapă esenţială a unui nou umanism, bazat pe valorile fundamentale ale libertăţii şi egalităţii, care să deschidă noi perspective pentru milioane de tineri din întreaga lume şi să găsească o modalitate de schimbare fundamentală în învăţământ: de la o înscriere utilitară într-un sistem care toarnă informaţii în nenumărate vase deodată, la un proces autentic de modelare a personalităţilor. O nouă formă a vechiului concept PAIDEIA, un proces de formare care să creeze cetăţeni adevăraţi şi membri veritabili ai umanităţii pentru un nou mileniu.

 

Democratizare versus masificare

Una dintre cele mai nocive iluzii ale prezentului este cea care confundă învăţământul de masă cu democratizarea învăţământului. În România, ca şi, probabil, în cele mai multe ţări din lagărul socialist, am mai trăit o dată experienţa masificării culturale prin intermediul unui sistem pervertit şi subfinanţat de educaţie, cu elevi şi studenţi captivi ai unui mecanism nivelator de evaluare care neglija sistematic ştiinţele teoretice şi umaniste în beneficiul exclusiv al îndeletnicirilor practice înguste. Nu vă puteţi imagina disperarea multora dintre noi când constatăm că aceleaşi erori grele de consecinţe se repetă acum în numele “economiei bazate pe cunoaştere” şi al unui laxism confundat cu democraţia.

O întrebare crucială la care va trebui să răspundă o nouă Universitate mondială este cum să sprijine democratizarea învăţământului fără ca, în acelaşi timp, să crească masificarea acestuia.

Am moştenit şi folosim în acest moment o matriţă, ca să-i spunem aşa, a educaţiei generale gândite şi pusă în practică, cel puţin în esenţă, în secolul 19. Atunci, industria avea nevoie de muncitori cu educaţie primară generalizată: nici mai mult, nici mai puţin de atât. Educaţia secundară consta într-o elită alcătuită în jur de zece procente din fiecare generaţie, mai ales de sex masculin, iar educaţia superioară delimita la 5 la sută din cei 10 la sută care terminau liceul. Istoria consemnează totuşi că această proporţie minusculă de persoane cu educaţie superioară este cea care a asigurat explozia ştiinţelor teoretice şi aplicate care au stat la baza lumii moderne.

În prezent, noua economie are nevoie de muncitori cu liceu şi facultate, ceea ce implică cel puţin trei ani de studii universitare. Ar înseamna aceasta că ei ar trebui să fie doar o copie a părinţilor lor, cu acces superficial la cunoştinţe superioare fundamentale? Ar înseamna că, dacă ştiu să folosească computerul, ar putea fi ignoranţi într-un sens tradiţional, adică nu citesc literatură, nu înţeleg matematică sau filozofie, sunt incapabili să scrie fără un corector de gramatică în calculator, sunt indiferenţi la ceea ce este frumos? Asta înseamnă că ei pot lăsa deoparte drepturile şi obligaţiile lor civice, mai mult din ignoranţă decât din indiferenţă?

Cred cu tărie că, dacă vom lăsa tendinţa actuală de masificare să invadeze întreaga lume a şcolilor şi universităţilor noastre, vom pierde pentru totdeauna toate beneficiile pe care democratizarea procesului de învăţământ l-a oferit omenirii în ultimele două secole.

O societate democratică nu-şi neagă şi nu-şi desfiinţează elitele, ci le utilizează spre binele comun, făcându-le accesibile oricărui cetăţean dispus să-şi folosească talentul şi capacităţile pentru a ajunge cât se poate de departe pe drumul pe care şi l-a ales.

 

         

Universitatea şi Politica

La o primă vedere, s-ar părea că nu există aproape deloc puncte de întâlnire între aceste domenii. În opinia mea, spaţiul universitar şi cel politic nu constituie două universuri complet separate, lipsite de conexiuni şi interacţiuni. Spun acestea invocând experienţa mea personală şi cred că pot dovedi existenţa acestei legături intime şi extrem de puternice între sfera academică şi lumea politică.

Dacă un universitar are datoria de a forma noile generaţii, un om politic poartă răspunderea deciziilor care angajează destinul comunităţii. Cei doi se întâlnesc aşadar prin responsabilităţile asumate în faţa viitorului care va avea întotdeauna altitudinea celor care îl imaginează.

Cred, aşadar, că politica trebuie să se inspire din ştiinţă, de la care poate trage învăţăminte. Orice ştiinţă se organizează în jurul unor valori comune, cum ar fi dialogul, schimbul de idei, respectul faţă de adevăr. Orice ştiinţă întreţine o anumită legătură trainică cu timpul. Prin acest raport deosebit, stabilit între oameni şi timp, ştiinţa poate furniza oamenilor politici un exemplu. Cetăţeanul nu trebuie doar să suporte acţiunea timpului, nu trebuie să fie numai obiectul timpului care curge. Cetăţeanul trebuie să fie cel care dă valoarea şi măsura timpului său.

Astăzi, când ştiinţa şi tehnologiile de vârf îi apropie din ce în ce mai mult pe oameni, politica nu îşi poate propune să îi separe în continuare. Ştiinţa ne oferă posibilitatea de a avea un limbaj comun. Comunitatea ştiinţifică transcende graniţele şi frontierele naturale şi de aceea spaţiul academic, prin coeziunea şi efervescenţa lui, ar putea fi privit ca un precursor şi un model pentru cooperare fără excluşi şi marginali. Prin caracterul său universal, prin uşurinţa comunicării şi a cunoaşterii reciproce, prin nevoia continuă de raportare şi de participare la efortul general, comunitatea ştiinţifică poate deveni un exemplu prin excelenţă al proiectelor care-şi fixează drept obiectiv crearea unităţii în diversitate. Solidaritatea intelectuală poate constitui un fundament pentru construirea unei noi arhitecturi politice europene şi mondiale.

Loc al schimburilor şi al dezbaterilor de idei, Universitatea  reuneşte în aceeaşi Republică Intelectuală, în aceeaşi cutie de rezonanţă spirituală, bărbaţi şi femei din diferite spaţii şi vremi. Încurajând libertatea de exprimare şi polemica intelectuală, Universitatea a avut forţa de a disemina aceste valori dincolo de zidurile cetăţii universitare, de a le înscrie în conştiinţele şi comportamentul oamenilor. Universităţii îi revine meritul de a fi propus societăţii un anumit mod de a concepe fiinţa umană şi relaţiile umane. Astfel, valorile care au înflorit mai întâi în interiorul Universităţii au devenit treptat valori fundamentale ale erei moderne şi ale epocii democraţiei. Societatea democratică nu este o societate abstractă, ea conferă o mai mare vizibilitate omului concret şi polarizează eforturile spre binele său. Într-o astfel de societate, Universitatea are privilegiul de a propune modele şi soluţii, de a construi şi promova o nouă ordine de prioritate a valorilor adecvată provocărilor unui timp care devine al schimbărilor rapide.

Universitatea poate oferi dezbaterilor şi confruntărilor politice un model de dialog autentic şi echilibrat. Şi aceasta pentru că, în Universitate, ideile nu circulă într-o concurenţă ostilă; ele nu se exclud şi nici nu trăiesc efemerul focurilor de artificii ale unor campanii electorale sau festivităţi de rutină. Aici, ideile cunosc fervoarea şi pacea fierbinte a dialogului, refuzând excluderea şi războiul rece al ideologiilor. În Universitate, ideile sunt vehiculate cu argumente; capătă formă şi substanţă; sunt examinate, acceptate sau refuzate. În Universitate,  a forma nu înseamnă doar a-l domina pe cel ce te ascultă, ci şi a construi cu răbdare miezul personalităţii umane, o răbdare pe care acţiunea politică nu o are.

Are Universitatea ceva de învăţat de la Politică? Cu siguranţă. Membrii corpului academic pot învăţa din succesele şi mai ales din eşecurile din mediul politic să devină mai prudenţi în imaginarea unor proiecte politice, economice sau sociale pentru care nu există studii serioase de impact şi cu care sunt însărcinaţi să le realizeze alţii decât ei. Din experienţa oamenilor de stat, universitarii pot înţelege ce înseamnă să răspunzi pentru decizii care privesc viaţa, libertatea şi uneori moartea a milioane de oameni şi care pot duce la prăbuşirea, naşterea sau progresul unor state. Şi mai ales, că pentru aceste decizii oamenii de stat pot plăti cu cariera lor, cu libertatea sau chiar cu viaţa.

 

Universitatea şi Morala

Se spune deseori că universităţile au modelat destinul naţiunilor începând cu Evul Mediu european, mai mult decât suveranii regatelor şi preşedinţii republicilor. În paragraful dedicat relaţiei Universitatea – Politică am evocat, cu orgoliul celor crescuţi în mediul academic, modul în care valorile democraţiei au înflorit mai întâi în Universitate şi apoi au fost diseminate în conştiinţele şi comportamentul oamenilor. Dar a fost întotdeauna aşa?

Putem omite dintr-o evaluare corectă a istoriei secolului 20 că, în prima jumătate a acestuia, antisemitismul „a înflorit” mai întâi în marea Universitate din Viena, urmată la puţin timp de asasinarea unui profesor evreu pe treptele Universităţii. Putem uita că, în 1938, studenţii Universităţii Humboldt din Berlin au ars cărţile ”periculoase” în piaţa din faţa Facultăţii de Drept, ceea ce a dus la cumplita împlinire, prin drama Holocaustului, a profeţiei lui Heinrich Heine „Unde ard cărţi vor arde şi oameni”? Putem omite că mintea diabolică a lui Lenin a fost „educată” la universităţile din Germania şi Elveţia, că Hitler, pasionat de muzică clasică şi pictură şi Stalin, absolvent al Seminarului Teologic, cei mai sângeroşi criminali ai istoriei, nu au fost nişte primitivi needucaţi? Putem uita că, mai aproape de vremurile noastre, siniştri dictatori din Albania, Enver Hodja şi Cambodgia  Pol Pot, au fost „educaţi” în Universităţile din Franţa? Ca să nu mai vorbim de modul în care KGB-ul sovietic, în colaborare cu Securitatea autohtonă, au implementat în România un sistem de reeducare prin tortură fizică şi psihică a studenţilor, pe care i-au transformat în torţionari în cumplitul „experiment Piteşti”, pentru a pregăti „omul nou” al Societăţii comuniste.33

Sunt de vină universităţile? Bineînţeles că nu. Pentru că tot ele  au rămas singurele oaze ale rezistenţei intelectuale şi civice în timpul sinistrei dictaturi comuniste din Europa de Est. Câţi mai ştiu astăzi că primul manifest important împotriva teroarei intelectuale comuniste, Charta 77, a fost la origine un protest împotriva desfiinţării Secţiei de Jazz de la Conservatorul de Muzică din Praga de către Partidul Comunist Ceh? Şi câţi încep să uite, la 25 de ani de la prăbuşirea acestor dictaturi, abnegaţia cu care, în 21 decembrie 1989, studenţii universităţilor din Bucureşti au ales, la câteva luni, după masacrul studenţilor chinezi din Piaţa Tien-An-Men, să înfrunte cu mâinile goale regimul Ceauşescu scandând: Libertate, Democraţie, Presă liberă!, zeci dintre ei fiind împuşcaţi sau călcaţi sub şenilele tancurilor trupelor de represiune ale dictaturii?

Din toate aceste evenimente tragice, putem înţelege un adevăr fundamental: relaţia Universitate – Politică nu poate fi separată de relaţia Universitate – Morală.

Odată cu evoluţia ştiinţei, relaţia Universitate – Morală devine din ce în ce mai complexă. Am propus într-un paragraf anterior ştiinţa ca un posibil model pentru politica globală a secolului 21. Dar acceptarea ştiinţei ca un posibil model pentru politică trebuie însoţită de un avertisment. Dacă pentru ştiinţă utopia este „mama progresului”, în cazul politicii, utopia a fost, fără excepţie în ultima sută de ani, „mama” dictaturilor criminale comuniste.

„Filosofia poate servi la tot, până chiar la a-i preface pe ucigaşi în judecători”, constata consternat Albert Camus după ororile primei jumătăţi a secolului 20.34 Istoria însângerată a secolului 20 a demonstrat cu prisosinţă acest adevăr şi de aceea orice paradigmă a politicii globale pentru secolul 21 va trebui să ia în considerare complexitatea naturii umane.

Şi mai cred că oamenii de ştiinţă, înainte de a se grăbi să dea sfaturi politicienilor, vor trebui să abordeze cu curaj dificilele controverse morale pe care progresul accelerat al ştiinţei le creează chiar „în grădina lor”. În niciun moment nu ar trebui să uităm sfatul iluministului Voltaire: „Ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului”. Într-o nouă societate, universităţile sunt datoare să-şi exercite nu numai rolul de gardian al „calităţii ştiinţei” pe care si l-au asumat inca de la fondarea lor, ci şi pe cel de gardian al „conştiinţei ştiinţei”.

 

Universitatea în Societatea Minciunii

Tot mai mulţi istorici, filozofi, sociologi, politologi consideră că societatea in care trăim este o societate a Minciunii. Sociologul Robert Hettlage crede chiar că trăim într-o „coabitare destinsă cu minciuna” şi inventariază peste şaizeci de feluri de a minţi care se practică azi în mod curent.35 Bineînţeles nu toate prezintă interes pentru tema pe care am abordat-o şi nu are nici un rost să ne referim la ceea ce intră în sfera politeţei, polisemnificaţiei, semiadevărului, fabulaţiei copiilor sau la trucurile maturilor din viaţa cotidiană. Ceea ce am în vedere este minciuna din sferele deciziei politice şi economice, cum ar fi corectitudinea politică, păstrarea secretelor compromiţătoare, înşelarea statistică şi manipularea mediatică care pot schimba felul de viaţă şi sistemul de valori al oamenilor. Ca să nu mai vorbim de manevrele de înşelare a publicului prin reclamele din mass media sau mimarea „schimbului liber de opinii” în dezbaterile politice care duc în derizoriu valoarea adevărului. Noam Chomsky avertizează că un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ideal pentru a ţine cetăţenii în ignoranţă şi a manipula opiniile colective după bunul plac.36

Noi, cei din estul Europei, care am trăit cea mai mare parte a vieţii sub dictatura comunistă, ştim că aceasta reprezenta un sistem al minciunii întreţinute prin teroare. Suntem acum confruntaţi cu o surprinzătoare abordare „creativă” a minciunii în politica democratică şi în economia de piaţă, care mi se pare mai periculoasă decât minciuna oficială comunistă în care oricum puţini mai credeau iar în mediile universitare absolut nimeni; chiar dacă, uneori, profesorii erau obligaţi s-o difuzeze, ştiau prea bine că şi cei care o ascultau nu o credeau.

Extrem de gravă mi se pare intruziunea minciunii în mediile academice. Tot noi, universitarii trecuţi prin sistemul comunist, înţelegem ceea ce poate fi invocat ca o „manipulare pozitivă” în democraţie. În regimurile dictatoriale, conducătorul unic şi partidul său decid după bunul lor plac cum se repartizează veniturile în societate. În democraţie, există un risc real al presiunii populare pentru ca veniturile să fie dirijate preponderent spre salarii, pensii şi prime, neglijându-se investiţiile în cercetarea ştiinţifică şi educaţie. Politicieni bine intenţionaţi dar dependenţi de voturi pot fi siliţi să inventeze mituri spaţiale, scenarii climatice sau cataclisme sociale pentru a susţine investiţii în domenii de interes major ale cercetării ştiinţifice. Acest mod de abordare este până la urmă convenabil şi profitabil tuturor pe termen lung.

Dar cum rămâne cu adevărul? Istoricul german Wolfgang Reinhard, care a lansat conceptul Societăţii Minciunii (eine Lűgen Gesellschaft)37 şi a analizat diferite faţete ale ei, a formulat două teze. Prima priveşte extinderea fără precedent a minciunii în societatea contemporană în care „neadevărul se dovedeşte a fi nu doar uzual şi necesar ba chiar şi prietenos pentru om”. Cea de a doua este teza complicităţii la minciună a celor ce mint şi a celor minţiţi conform căreia minciuna politică a celor ce conduc este doar o parte a minciunii care-i cuprinde pe toţi. Concluzia: în acest tip de configuraţie a societăţii, persoanele sceptice, analitice şi autocritice sunt eliminate din start ca incapabile pentru jocul politic. Dacă aşa stau lucrurile în societate, cum se prezintă ele la Universitate?

Nu mă pot opri să nu observ o diminuare sau uneori o lipsă aproape completă în ultimii ani a analizei critice, cu mijloacele ştiinţei, a unor ipoteze care s-au convertit prea repede în axiome numai pentru că politicienii le-au transformat în sloganuri care aduc popularitate, companiile comerciale multinaţionale le-au folosit în afaceri profitabile, mass media le-a prezentat ca poveşti aducătoare de audienţă şi venituri din publicitate iar societatea civilă le-a popularizat prin manifeste mobilizatoare pe net şi la mitinguri. Universităţile participă şi ele la acest „ospăţ”  care le oferă bani pentru cercetare, pentru conferinţe, pentru discipline şi cursuri noi şi nu în ultimul rând o vizibilitate în spaţiul public pe care nu o aveau până atunci.

Ne place să afirmăm că Universităţile sunt o citadelă a ştiinţelor. Ştiinţele naturale sau umaniste nu au altă raţiune de a fi decât căutarea adevărului. Şi atunci cum ne vom justifica dacă unele din noile ipoteze, bazate mai mult pe statistici globale sau pe unele cazuri reale dar izolate, nu se confirmă? Dacă efectele pozitive, vizibile azi, vor fi însoţite de efecte secundare nocive pe termen scurt ori mai lung sau de crearea unor dezechilibre neanticipate? Care va fi reacţia faţă de cei care contestă teoriile acum „la modă”? Ne aşteaptă un nou „Proces al maimuţelor”? Câteva cazuri izolate de marginalizare în lumea ştiinţifică a celor care contestă „curentul principal” sunt deja îngropate într-o tăcere ruşinoasă. Papa Benedict al XVI-lea  aminteşte că încrederea în capacitatea umană de a căuta adevărul, de a găsi adevărul şi de a trăi conform adevărului a dus la întemeierea marilor universităţi europene. Astăzi noi trebuie să reafirmăm acest lucru pentru a dărui lumii intelectuale curajul necesar pentru dezvoltarea unui viitor de bunăstare autentică, un viitor cu adevărat demn al omului.38

Wolfgang Reinhard ne oferă şi o cale personală de ieşire din această „Societate a Minciunii” care a creat atâtea neaşteptate complicităţi: „Când nimeni nu ne mai poate spune ce este adevărul, putem cel puţin să aflăm ce nu este el”. În această situaţie ne rămâne a ne prezenta noi înşine cu conştiinţa curată, ca mărturisitori ai realităţii.

 

Reconsiderarea discursului academic

Modul în care vorbeşti şi scrii te defineşte. Este şi motivul care mă face să cred cu tărie că societatea contemporană are nevoie de reabilitarea discursului academic. Nu numai prin retorică dar şi prin modul de abordare a fenomenelor, discursul academic este diferit de discursul politic, economic sau teologic. Discursul politic este, prin natura lui, direcţionat fie împotriva adversarilor, fie spre preamărirea realizărilor proprii în scop propagandistic.  Discursul economic analizează realitatea în termenii eficienţei şi profitului. Discursul teologic, sprijinit pe credinţă,  promovează un adevăr divin indiscutabil. Spre deosebire de acestea, discursul academic te obligă să iei în considerare păreri opuse şi te îndeamnă să iei în seamă şi efectele secundare negative ale fenomenelor pozitive sau, dimpotrivă, efectele secundare pozitive ale unor fenomene negative. Discursul academic se detaşază şi de sora sa, comunicarea ştiinţifică, pentru că nu noutatea descoperirii, ci reflecţia asupra acesteia devine prioritară. De aceea el se împlineşte abia la capătul unui drum lung care pleacă de la cercetarea ştiinţifică într-un domeniu specializat spre filosofia ştiinţei şi apoi spre filosofia vieţii. Rigorile sale te obligă să eviţi deopotrivă conformismul şi negativismul, exaltarea emoţională, vulgarizarea şi concesiile populiste.

Tendinţa de machiere a realităţii a multor discursuri circulate în spaţiul public vine fie din presiunea birocraţiilor contemporane de a prezenta realitatea în clişee politically correct, o variantă modernă a limbii de lemn din perioada dictaturilor comuniste, fie din preferinţa unor organizaţii din societatea civilă pentru scenarii catastrofice favorizate în mass media. Opţiunea pentru Discursul academic doreşte să sublinieze o abordare culturală opusă atât simplificărilor, partizanatului dar şi aroganţei deţinerii adevărului unic. Ea se detaşează şi de tiparul discursului motivaţional dedicat modalităţilor de obţinere rapidă a succesului în carieră şi în societate. Mulţi dintre foştii mei studenţi, răspândiţi acum în lumea întreagă, îşi amintesc, poate, cum încheiam cursurile anuale de la Facultatea de Geologie avertizându-i că ştiinţa nu ne-a promis nici bogăţia, nici fericirea. Ea ne promite doar adevărul. Sunt convins acum, ca şi atunci, că această căutare neobosită a adevărului într-o societate, care devine tot mai mult a minciunii organizate şi a luptei acerbe pentru obţinerea puterii şi profitului, este cea care ne poate dărui libertatea şi respectul de sine.

 

Conservarea valorilor etice

Acum, la început de mileniu, când conştientizăm mai acut riscul depersonalizării într-o lume a globalizării informaţiilor computerizate, adesea anonime, Universitatea este chemată să-şi asume misiunea de a reaşeza fiinţa umană la loc de onoare. Încercat de tăvălugul atâtor proiecte şi realităţi antiumane, omul revine în primplanul opţiunilor, redevenind subiect şi obiect predilect al reflecţiei.

Când vorbesc de conservarea unor valori universale, mă gândesc că, în mod tradiţional, politica, ca o „artă a posibilului”, este văzută de prea multe ori într-un raport univoc cu prezentul conjunctural. Comunitatea academică este, pe de altă parte, mai puţin legată de prezent, materia cu care lucrează fiind mai ales trecutul şi viitorul; un trecut şi un viitor văzute  împreună şi oarecum inseparabile. Şi totuşi, cred că pot afirma că există o conjuncţie posibilă şi necesară între politică, înţeleasă ca scop imediat şi această relaţie a ştiinţei cu un timp niciodată prezent. Fiind obligată să facă faţă prezentului, politica este datoare să înţeleagă şi să interpreteze trecutul pentru a putea imagina viitorul.

Excluderea, conflictul şi intoleranţa nu pot fi parte dintr-un proiect de viitor. Precursor al universităţii medievale, Sfântul Bernard de Clairvaux a lăsat o surprinzătoare viziune asupra celor trei măşti ale timpului: trecutul, prezentul şi viitorul. După Bernard de Clairvaux, ele nu există ca atare; nu există cu adevărat decât memoria, acţiunea şi proiectul. Putem astfel să sperăm că memoria, luminată de adevăr şi de înţelepciune, poate insufla acţiunii energii pozitive, pentru un proiect al viitorului la care aspirăm.

 

Manageri şi lideri

 Pentru ca educaţia superioară să răspundă marilor provocări pe care secolul 21 le ridică în faţa societăţilor democratice este nevoie de buni manageri ai sistemului de educaţie actual şi de lideri care să fie capabili să schimbe actualul sistem de educaţie. Dar şi de mai mult.

Puşi în faţa crizei financiar–economice actuale, experţi şi oameni politici caută soluţii pentru supravieţuirea sistemului politic şi economic actual. Criza financiară mondială poate fi însă şi o şansă istorică pentru un nou proiect politic de organizare a societăţii contemporane globalizate. Este momentul în care reprezentanţii mediului academic, liberi de presiunile pe care obţinerea profitului sau a voturilor populare le pun asupra businessmen-ilor şi oamenilor politici, pot construi un nou proiect cultural care să răspundă incertitudinilor secolului 21.

Diferenţa esenţială dintre sistemele politice este dată acum de modul în care acestea pot gestiona incertitudinea. Ele şi-o pot asuma încercând să găsească soluţii prin dialog sau pot încerca să o elimine prin dictatul ideologiilor, religiilor sau banilor. Gestiunea incertitudinii se poate face doar într-o societate deschisă. Din confruntarea cu marile mize poate izvorî un comportament care răspunde provocărilor  realităţii, cu respectarea principiilor. Când nu putem acţiona motivaţi de certitudinea reuşitei, putem acţiona din conştiinţa datoriei. Acest concept corespunde cel mai bine cu ceea ce ar trebui să fie politica în societatea cunoaşterii şi în lumea globalizată: o viziune complexă asupra viitorului, bazată pe un nou dialog asupra valorilor umane.

 

A avea – A fi

Cu peste două milenii în urmă, călătoria Argonauţilor în Pontul Euxin după „lâna de aur”, ţintind bogăţia materială şi explorarea necunoscutului, le-a oferit acestora perspectiva unei alte lumi, diferită de cea a Mării Egee unde trăiau. Legenda nu ne spune ce au câştigat din această expediţie. Dar, ceva mai târziu, tot grecii au scris pe frontonul Templului lui Apollo de la Delphi „Gnothi seauton”Cunoaşte-te pe tine însuţi. Socrate va construi Academia pentru a predica acest principiu tinerilor dornici de învăţătură.

Am intrat în Universitate când nu împlinisem 17 ani şi nu am părăsit-o până la 75, nici chiar în cei patru ani în care am avut responsabilităţi în spaţiul public. Am urcat, pe rând, toate treptele, de la student la asistent, la profesor şi rector şi îi datorez tot ceea ce sunt. Universitatea este pentru mine un reper fundamental dar şi o speranţă într-o lume sfâşiată între un excepţional progres al ştiinţei şi tehnologiei, pe de o parte, şi o vizibilă degradare spirituală şi morală, pe de altă parte.

Cred că lipsa unor soluţii reale la criza financiară mondială ne impune acum cu brutalitate să optăm între a avea sau a fi.

O educaţie superioară bazată pe valori morale poate crea pentru lumea democratică a secolului 21 un nou arbitraj între putere şi cunoaştere care să reconfigureze un cadru în care fiecare individ să poată nu numai să fie, ci şi să devină.

 

Referinţe:

 

1 Emil Constantinescu, A higher education for 21th century democratic society, Keynote speach în deschiderea Forumului UNESCO pentru Educaţie Superioară în Europa şi America, Bucureşti, mai 2009

2 În 1984, Tim Severin, istoric, explorator şi scriitor britanic a construit o galeră asemănătoare cu cele de la sfârşitul epocii bronzului şi cu un echipaj de vâslaşi amatori, englezi şi irlandezi completat pe parcursc cu greci, turci şi gruzini a plecat de la Iolcus (Volos) urmând cu grijă drumul descris de Apollonius Rhodius. După o călătorie de trei luni, a ajuns la Colchida (în Republica Georgia de azi) confirmând că toate locurile vizitate de argonauţi, dar şi detaliile reliefului ţărmurilor sunt aceleaşi cu cele descrise de Apollonius. Tim Severin, The Jason Voyage: The Quest for the Golden Fleece, 1986; în limba română Expediţia Iason, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989              

3 În zona râului Riom, vechiul Phasis pomenit de Strabon, s-a descoperit după trei decenii de săpături arheologice un mare tezaur de obiecte din aur în locul unde, în antichitate, se afla cetatea Vani. Cercetările conduse de profesorul Otar Lordkipanidze de la Academia Georgiană au scos la lumină obiecte de aur în greutate de zeci de kilograme, dar mai ales au evidenţiat o artă uimitor de rafinată care aparţinea unei culturi locale.                                                                                                                                       

4 În prima practică de teren, în Munţii Apuseni, o ramură a Carpaţilor, am avut ocazia să văd aşa-numitul „harchiu”, o blană de oaie întinsă pe un plan înclinat în apa repede a râurilor de care foiţele de aur aluvionar se agăţau după care erau spălate din nou în apă într-un saitroc, un fel de oală din lemn de cireş în care, prin mişcări în plan orizontal, se separă de nisip concentratul aurifer. Mai ales prin această metodă şi nu prin galeriile miniere dezvoltate de romani au strâns dacii (ramură a tracilor) tezaurul de 350.000 kg de aur pe care împăratul Traian l-a cărat ca trofeu de război la Roma, în anul 106 d. Hr.            

5 Învăţătură luaţi, iar nu argint,/şi cunoaştere mai mult decât aurul lămurit/şi pricepere agonisiţi mai mult decât aurul curat. /toate sunt deschise celor ce le înţeleg/şi drepte celor ce au aflat cunoaşterea., Proverbele lui Solomon, Biblia cu ilustraţii, vol. IV, Cap.8, Traducere de Bartolomeu Valeriu Anania, publicată de Ed. Litera, Bucureşti, 2011.                                                                                                                   

6 În dizertaţia sa despre Dreptul canonic şi feudal, publicată în 1765, unul dintre părinţii fondatori ai democraţiei americane, John Adams, primul vicepreşedinte şi al doilea preşedinte al SUA, scria: Libertatea nu poate fi păstrată fără o cunoaştere de către toate  persoanele, care au dreptul, prin natura lor, la cunoaştere… Propagarea mijloacelor de cunoaştere până  la nivelurile cele mai de jos ale societăţii are  o importanţă mai mare decât toate bunurile tuturor oamenilor bogaţi din ţară. Prin urmare, să ne preţuim cu drag şi amabilitate mijloacele de cunoaştere. Să îndrăznim să citim, să gândim, să vorbim şi să scriem. Fie ca oricare lege sau regulă  să trezească atenţia oamenilor şi să-i anime să ia o decizie. Să fie toţi atenţi la bazele şi principiile de guvernare. Să studiem legile naturii... să contemplăm marile exemple pe care ni le oferă Grecia şi Roma. Într-un cuvânt, fiecare ecluză de cunoaştere să fie deschisă şi prin ea să circule informaţia.

7 Emil Constantinescu, Looking for a New Alchemy: from the Lead of Information to the Gold of Knowledge, Eruditio, e-Journal of the World Academy of Art and Science, Issue 1, Part 3, iulie 2012

8 Vezi The History of the World by John Gillies, publicată de  Hopkins and Earle 1809, disponibilă în format electronic NYPL Researche Libraries chapter III                                                                                        

9   Se împlinesc abia 100 de ani de când, doar într-un concurs special de împrejurări (descoperirea radiului şi moartea tragică a lui Pierre Curie), Marie Curie a putut deveni prima femeie profesor la o universitate din Europa (Sorbona), apoi prima femeie admisă într-o Academie (Academia Franceză). Uităm deseori că în Anglia, până în secolul 19, femeile care nu făceau parte din aristocraţie sau din noua burghezie nu aveau posibilitatea să înveţe să scrie şi să citească.                                                                                                 

10  How the world’s best-performing schools come out on top, Mc Kinsey Society reports, http://mckinseyonsociety.com/downloads/reports/Education/Worlds_School_Systems                   

11 Follower or Leader. A Wakeup  Call, Doctoral Education in Central and South East Europe. Report of The Global Round Table, Budapest, November 2013

12 Odată cu iniţierea proiectului integrării europene, au devenit funcţionale o serie de programe de cooperare inter-universitare - TEMPUS, ERASMUS, care au sprijinit universităţile din fostele ţări comuniste. În prezent, programul Marie Curie îşi propune să sprijine universităţile cu vechi prestigiu din Europa Centrală să-şi conserve statutul de centre de excelenţă. Alocarea de către Uniunea Europeană a proiectului ELI-NP (Extreme Light Infrastructure-Nuclear Physics), cel mai avansat (şi costisitor) proiect de cercetare din domeniul fizicii pe plan mondial  către universităţi din Europa Centrală, printre care şi Universitatea din Bucureşti, prin Centrul de la Măgurele, este un semnal excelent al unei viziuni europene integratoare în domeniul cercetării ştiinţifice.

13 Jaid Salmi, The Challenge of Establishing World-Class Universities (Washington, 2009)

14 Adrian Bejan, Two Hierarchies in Science: The Flow of Free Ideas and the Academy

15 Adrian Bejan and J. Peder Zane, 2012, Design in nature. How constructal law governs evolution in biology, physics, technology and social organization. Anchor Books, Random House, Inc. New York        

16, 17 După statisticile Ministerului Sănătăţii din România, în intervalul 2007-2012 au fost eliberate 25.311 certificate de conformitate pentru medici, dentişti şi farmacişti în baza cărora pot profesa în unităţi sanitare din Uniunea Europeană. Interviu al profesorului Ionel Sinescu, rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti

18, 21 The Organisation for Economic Co-operation and Development (OECD) Education at a Glance 2013 Report (Top 10 countries with highest education level)

19 Thomas Frey, By 2030 over 50% of Colleges will Collapse, July 5th, 2013, http://www.modbee.com/2013/07/08/

20 Paul Beaudry, David A. Green şi Benjamin M. Sand, The Great Reversal in the Demand for Skill and Cognitive Tasks, National Bureau of Economic Research, 2012

22 Thomas Frey, 162 Future Jobs: Preparing for Jobs that Don’t Yet Exist, 21 martie 2014, http://www.futuristspeaker.com

23, 38 Discursul Papei Benedict al XVI-lea adresat lumii academice, la Castelul Praga, la invitaţia rectorului Universităţii Caroline Vaclav Hampl,  septembrie 2009

24 Orio Giarini, Mircea Maliţa, The Double Helix of Learning and Work, UNESCO CEPES,  Studies on Science and Culture, Bucureşti, 2003                                                                                                                        

25 Ivo Slaus, Closing Remarks: Transitions to a New Society; International Conference Podgorica, Montenegro, March 20-22, 2014                                                                                                                                

26 Emil Constantinescu, A New Foundation for Higher Education, WAAS Forum on the Future of Global Higher Education, University of California, Berkeley, octombrie 2013                                                              

27 Garry Jacobs & Ismail Serageldin, Design Concept for a World Class Global Delivery System, Meeting of charter members of the World University Consortium, Library of Alexandria, February 12-14, 2014

28 Evaluating Educational Investments by Richard Murname, Harvard University for the World Bank Institute, 2001                                                                                                                                                                

29 Alberto Zucconi & Winston Nagan, Towards a New Paradigm in Higher Education. Creative Solutions; Meeting of charter members of the World University Consortium, Library of Alexandria, February 12-14, 2014

30 Garry Jacobs, A Creative Moment, Conference Opportunities & Challenges for the 21st Century,  Need for a New Paradigm, Geneva, June 2013

31 Heitor Gurgulino de Souza, Which Major Factors and Forces Are Driving Change in Global Higher Education? H.G. de Souza a deţinut şi poziţia de rector al Universităţii UNESCO din Tokyo, după o complexă experienţă de savant şi rector în Brazilia                                                                                                

32 Angel Calderon, Massification continues to transform high education, în University World Youth, Global Edition. Issue 237-02 September/2012

33 Dumitru Bacu, The Anti – Humans.  Students „Reeducations in Romanian Prisons”, ed. Soldiers of The Cross, Englewood, Colorado, 1971 traducere in limba romana, Piteşti, centru de reeducare studenţească, Ed. Christiana, Bucureşti, 2011

34 Camus Albert, L'HOMME RÉVOLTÉ (1951), Paris: Les Éditions Gallimard, tradus în română Omul răzvrătit, Ed. RAO, 2014

35 Robert Hetlage, ed., Verleugnen, Vertuschen, Verdrehen. Leben in der Lűgen Gesellschaft, 2004

36 Noam Chomsky, reputat lingvist american, profesor emeritus la Massachusetts Institute of Technology (MIT), a formulat un decalog al regulilor de bază ale manipulării pe care se bazează puterea politică în criză de legitimitate pe care le numeşte strategii ale diversiunii, printre care: poporul nu trebuie să aibă acces la mijloace de informare completă, exactă, corectă şi obiectivă. Trebuie să aibă mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate şi să aibă o gândire care să nu-i permită sesizarea legăturii dintre cauze şi efecte.

37 Wolfgang Reinhard,  Unsere Lűgen Gesellschaft, Murmann, Hamburg, 2006. Vezi şi Andrei Marga, Crizele modernităţii târzii, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2012