Interviu acordat domnului William Totok pentru

ziarul "Die Tageszeitung" Berlin, 5 septembrie 2012

 

 

1) Cum apreciaţi sentinţa Curţii Constituţionale privind referendumul?

 

Ca un abuz. Un abuz care poate crea un precedent periculos pentru viitorul statului de drept şi al democraţiei în România şi în Uniunea Europeană.

Acum, când procesul de suspendare şi referendumul de demitere al preşedintelui Traian Băsescu s-au încheiat cu revenirea în funcţie a acestuia, în condiţiile impuse de Comisia Europeană, îl putem trata ca pe un studiu de caz, inclusiv cu privire la rolul jucat de Curtea Constituţională în acest proces.

În fapt, este vorba de trei hotărâri ale Curţii Constituţionale. Prima, anterioară referendumului, recunoaşte constituţionalitatea procedurilor de suspendare şi organizare a referendumului impunând însă, pentru validare, un cvorum de peste 50% din numărul alegătorilor înscrişi pe listele permanente. A doua a amânat, pe o perioadă de o lună, validarea referendumului, solicitând Guvernului actualizarea listelor electorale permanente aflate în evident dezacord cu numărul real al populaţiei stabile cu drept de vot din România anului 2012. A treia a validat referendumul în sensul nedemiterii preşedintelui, motivată prin neîmplinirea cvorumului de peste 50% din populaţia cu drept de vot, neluând în considerare documentele solicitate chiar de Curte şi remise de Guvern în termenul solicitat. Toate cele trei sentinţe au avut un caracter politic. Nu în sensul rezolvării unei situaţii politice conform literei şi spiritului Constituţiei, ci al unei decizii partizane menită să împiedice cu orice preţ demiterea preşedintelui prin votul liber exprimat al majorităţii alegătorilor.

 În ceea ce priveşte cvorumul stabilit de Curtea Constituţională în prima sentinţă, aşa cum am arătat în scrisoarea pe care i-am transmis-o preşedintelui Comisiei Europene, Jose Barroso, înainte de referendum, el nu este prevăzut în Constituţia României şi nici în a altor state din UE în cazul referendumului de demitere al preşedintelui şi chiar dacă este prevăzut în alte situaţii, este mai mic de 50%. Cvorumul nu este recomandat nici de Comisia de la Veneţia, pentru că determină mai degrabă interesul de a se abţine, nu de a vota împotrivă, ceea ce de fapt s-a şi întâmplat atunci când, la chemarea Preşedintelui, partidul său a boicotat referendumul pentru a anula voinţa exprimată de majoritatea votanţilor. În plus, o lege în vigoare în momentul declanşării procedurii de demitere prevedea un cvorum de peste 50% din numărul votanţilor, aşa cum existase şi la referendumul de demitere a preşedintelui Băsescu din 2007, care a fost validat în unanimitate de Curtea Constituţională.

Cea de a doua hotărâre a avut în mod evident doar rolul de a se câştiga timp pentru a determina, prin presiuni şi şantaj, schimbarea orientării unei judecătoare propusă în CC de partidul ostil preşedintelui, pentru a atrage o majoritate de 6 la 3. Într-o manieră abuzivă, după o săptămână, hotărârea a fost completată cu o «erată» care modifica sensul iniţial al actualizării cerute, erată emisă neprocedural, cu acordul doar a unei părţi din cei 9 judecători care votaseră prima versiune publicată în Monitorul Oficial.

Ce-a de a treia hotărâre a validat referendumul cu o majoritate de şase voturi, neluând în considerare documentele oficiale prezentate de guvern care arătau, în baza datelor furnizate de autorităţile locale şi de statele Uniunii Europene, la solicitarea Ministrului de Externe, că peste trei milioane de români au domiciliul în străinătate şi deci nu puteau figura, conform legii, în listele permanente ci doar în listele suplimentare,  pe care le-au şi folosit pentru a vota la acest referendum în ţările în care domiciliază.

Cu o rară arogantă şi dispreţ faţă de realitate, această ultimă hotărâre nu a luat în considerare, din documentele primite de la Guvern, nici cel puţin zecile de mii de cetăţeni decedaţi la data referendumului sau fără drept de vot în urma unor hotărâri judecătoreşti.

Astfel că o realitate de necontestat: 7 milioane şi jumătate de cetăţeni, reprezentând 87% din votanţi, s-au pronunţat pentru demiterea preşedintelui şi doar 900.000 (13%) pentru menţinerea sa în funcţie rămâne fără efect juridic şi politic, deşi numărul celor care au votat pentru demitere depăşeşte cu 2 milioane pe cei care au votat pentru alegerea sa în 2008. Aceasta în situaţia în care toate datele oficiale confirmă că în condiţiile scăderii natalităţii şi plecarea a peste 3 milioane de cetăţeni în străinătate, confirmate şi de sondajul realizat de Institutul Naţional de Statistică, cei 8 milioane care au votat reprezintă cu mult peste cvorumul cerut de 50%, dacă acesta ar fi fost calculat corect.

Ce este şi de cine este reprezentată această Curte Constituţională de care Comisia Europeană a făcut atâta caz ?

Este un organism politizat intens în timpul mandatelor preşedintelui Traian Băsescu, prin popularea ei cu personaje fără valoare profesională sau având probleme de moralitate. Ca exemplificare, preşedintele Curţii Constituţionale, Augustin Zegrean, numit de preşedintele Traian Băsescu, este un mărunt avocat la o întreprindere obscură dintr-un orăşel de provincie, promovat deputat în Parlamentul României în 1990, după atacul minerilor asupra Pieţei Universităţii chiar de formaţiunea neocomunistă care orchestrase acest atac, şi care acumuleză indemnizaţia de judecător (neprofesând niciodată magistratura) cu o pensie de handicapat permanent. Spre comparaţie, preşedintele Curţii Constituţionale din timpul mandatului meu, Mihai Lucian, a fost participant la revolta anticomunistă din 21 decembrie, profesor universitar doctor, corespondent al Centrului pentru Studierea Constituţionalismului în Centrul şi Estul Europei al Universităţii Chicago Law School, membru al Consiliului de la Veneţia. La fel ceilalţi preşedinţi ai Curţii Constituţionale, Nicolae Popa, Ioan Moraru, au deţinut în cariera lor poziţii înalte de profesori universitari, decani ai Facultăţii de Drept, preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind autori a numeroase cărţi, manuale şi studii în domeniu, în timp ce actualul preşedinte Zegrean, deţinător al unei simple diplome de licenţă, nu a avut nicio activitate ştiinţifică care să demonstreze o minimă capacitate ştiinţifică sau profesională în domeniu.

Mi-e foarte greu să vorbesc despre aceste lucruri, dar o fac dintr-un sentiment de solidaritate cu cei 7 milioane şi jumătate de cetăţeni ai României care şi-au văzut votul anulat şi din revoltă pentru degradarea unei instituţii a statului de drept pentru al cărei prestigiu m-am luptat în perioade dificile ale tranziţiei postcomuniste. O fac, în fine, şi cu speranţa că poate glasul meu va fi auzit în Germania şi la Brusseles, unde realităţile societăţii româneşti  au fost şi sunt ignorate cu aroganţă şi dispreţ.

 

2) În presă s-a tot vehiculat ideea unei “lovituri de stat”. În legătură cu evenimentele ultimelor luni, se poate vorbi, într-adevăr, despre punerea la cale a unui puci?

         

          Se poate vorbi despre orice dacă nu ai proprietatea termenilor sau eşti rău intenţionat. Cei care au o minimă cultură politică ştiu că o “lovitură de stat” sau “puci” înseamnă, conform tuturor studiilor politice sau juridice, sau măcar dicţionarelor: “răsturnarea bruscă şi neconstituţională până când folosim forţa” a puterii legitime dintr-un stat, impusă (neparlamentar) prin surpriză de o minoritate, de obicei formată din ofiţeri militari sau comandant paramilitar, folosind forţa. Lesne se poate vedea că, în afară de viteza de desfăşurare a unor evenimente absolut legale, nici măcar surpriza nu poate fi invocată de un preşedinte care a mai fost o dată supus demiterii şi care, din ianuarie 2012, este contestat de marea majoritate a cetăţenilor României. Atunci unde este intervenţia armatei?; unde este neconstituţionalitatea?; despre ce minoritate vorbim la o hotărâre a majorităţii parlamentare votată de o zdrobitoare majoritate de 87% a alegătorilor ?

          Faptul că o afirmaţie aberantă a preşedintelui suspendat şi acoliţilor săi a fost preluată de presa occidentală în general şi de cea germană în particular este o  problemă a acesteia, dar care ne-a afectat profund pe noi.

          Îmi amintesc că în perioada comunistă în statele din Europa Centrală satelite ale Moscovei circula un banc: Un ascultător întreabă la Radio Erevan (un post de radio din Uniunea Sovietică) dacă este adevărat că cetăţeanul Ivan Ivanovici a furat o Volgă (automobilul rusesc din acel timp). Este adevărat, i se răspunde, numai că nu era un automobil ci o bicicletă, şi nu a furat-o ci i-a fost furată. Cam aşa s-a  întâmplă şi acum, dar nici în visele cele mai urâte nu mi-am imaginat că o minciună atât de sfruntată poate fi “vehiculată”, cum spuneţi dumneavoastră, în presa europeană a anului 2012.

         

Aş vrea să cred că lucrurile nu vor fi lăsate aşa, pentru că puterea enormă a presei a provocat reacţii pe cât de nejustificate, pe atât de dure ale unor Cancelarii occidentale şi ale Comisiei Europene la adresa României.

          În decembrie 1989, cei care au protestat la Timişoara şi Bucureşti în faţa puştilor şi tancurilor tiranului Ceauşescu nu au scandat: “vrem salarii mai mari”, ci au strigat: “alegeri libere şi presă liberă”. Studenţi, colegi şi prieteni ai mei au căzut în 21 decembrie sub gloanţe sau striviţi sub şenilele tancurilor. Cei rămaşi în viaţă au luptat din greu cu forţele neocomuniste pentru democraţie şi pentru integrarea europeană. Acum au votat în libertate, dar votul lor este inutil datorită unei manipulări grosolane în presa anului 2012. Aşa ceva nu putem accepta. Este cutremurător să vedem cum în mari ziare germane şi europene sunt prezentate, în locul unor informaţii corecte şi imparţiale, articole de înfierare a inamicilor politici ai Preşedintelui Băsescu, preluate exclusiv de la agenţii de influenţă ai regimului său şi în care fosta limbă de lemn a politrucilor comunişti este înlocuită de limbajul conform al Uniunii Europene.

          Poate că ar fi cazul ca redactorii şefi ai acestor ziare să verifice relaţiile corespondenţilor lor cu Institutul Cultural Român, modul în care, direct sau indirect, aceştia au fost flataţi şi recompensaţi cultural. Nu mi-aş putea permite şi ar fi şi ridicol să dau sfaturi. Nu am făcut-o niciodată, dar atrag atenţia asupra modului în care blogurile unor cotidiene prestigioase occidentale sunt folosite de aşa-zişi ziarişti români şi apoi prezentate în România ca poziţia redacţională a acestor ziare şi folosite în lupta politică internă.

 

 

3) Cum apreciaţi reacţiile Uniunii Europene faţă de evenimentele din România?

 

          Reacţiile Uniunii Europene faţă de aceste evenimente au fost evident nejustificate, şi maniera în care au fost exprimate va avea consecinţe pe timp mediu şi lung, pe multiple planuri.

          Primul efect şi cel mai grav este slăbirea încrederii în Uniunea Europeană şi în instituţiile sale, tocmai în rândurile celor care au luptat din convingere şi nu din interes pentru valorile şi principiile UE. Este şi cazul meu şi, pentru cei care nu ştiu, precizez că m-am format după 1990 ca persoană politică şi civică la şcoala democraţiei creştine germane a fundaţiilor Hanns Seidel şi Konrad Adenauer. Am contribuit la structurarea societăţii civile din România ca lider al Solidarităţii Universitare, al Alianţei Civice şi Academiei Civice. Ca preşedinte al Convenţiei Democratice, am fost invitat la a 50-a aniversare a CDU şi la lansarea campaniei lui Helmut Kohl. Am primit premiile Fundaţiei Coudenhove-Kalergi, ale Internaţionalei democrat-creştine pentru construcţie europeană şi ale American Bar Association pentru contribuţia la dezvoltarea statului de drept în Europa centrală. În 1996, după câştigarea alegerilor prezidenţiale, chiar înainte de a fi validat de Parlament, am făcut o vizită în Germania, în semn de mulţumire pentru sprijinul moral (precizez, doar moral) primit.  Am avut onoarea de a fi alături de Wałęsa, Havel, Göncz, Jelev, fondator al Memorialului victimelor comunismului din Washington şi al mai multor forumuri pentru democraţie. După terminarea mandatului de preşedinte, am fost ales preşedinte al Academiei de Diplomaţie Culturală din Berlin şi unul dintre directorii World Justice Project care militează pentru instaurarea statului de drept în lume. Spun toate acestea pentru că nu această Europă, în care o Comisie decide prin presiune împotriva voinţei poporului, democrat şi egal exprimate, este Europa pe care eu şi cei din familia primilor preşedinţi democraţi din Europa centrală şi de est am gândit-o împreună cu marii lideri ai Uniunii Europene din acel timp. 

          Indiferent care au fost motivaţiile intervenţiei UE prin ultimatumul în 10 puncte impus Parlamentului, Guvernului şi Preşedintelui interimar al României, ele sunt la fel de greşite. Chiar dacă a fost vorba doar de o proastă informare sau de o neînţelegere a realităţilor româneşti, şi aceasta denotă dispreţ şi aroganţă faţă de o ţară membră a Uniunii Europene, al cărei proiect politic se bazează tocmai pe respectul şi înţelegerea celorlalţi. Comisia, în mod evident, nu a dorit sau nu a considerat necesar să consulte nicio personalitate politică, academică, civică (foşti preşedinţi, prim miniştri, preşedinţi ai Curţii Constituţionale sau ai Curţii Supreme de Justiţie) din afara camarilei prezidenţiale pentru a afla realitatea.

          Dacă a fost vorba de o impunere a respectării valorilor morale ale democraţiei europene, cum s-a invocat atunci, este şi mai grav pentru că ne putem întreba cum sunt înţelese aceste valori în Uniunea Europeană?, unde este respectul pentru voinţa cetăţenilor unei ţări membre? dacă Comisia Europeană poate impune unui guvern, unei majorităţi parlamentare şi în final voinţei unei covârşitoare majorităţi a cetăţenilor exprimate prin vot o anume soluţie prin ameninţări politice şi economice făţiş exprimate.

          Modul în care a fost impusă această soluţie a fost un «diktat» şi el loveşte în ceea ce are mai preţios un stat independent şi un popor – demnitatea naţională. Revolta mea este accentuată de satisfacţia cu care este acum întâmpinat la Brusseles rezultatul acestui diktat. Se naşte întrebarea: Comisia Europeană şi câteva cancelarii occidentale au nevoie de state din Europa Centrală conduse de preşedinţi servili, şantajabili prin dosarele lor de corupţie şi prin comportamentul lor?

          Îmi amintesc ce spunea un gânditor austriac la începutul secolului XX : «Dacă Balcanii nu ar fi existat ar fi trebuit inventaţi», în sensul că pentru menajarea orgoliului Occidentului este profitabil ca tot ce e rău să fie plasat în Estul Europei. Mă întreb dacă poziţia dură a Comisiei Europene faţă de România nu este un avertisment pentru cei care nu se supun necondiţionat unor decizii?

          Poate că şi alte state din «Noua Europă» ar trebui să se gândească la aceasta. Într-un cunoscut cântecel german de dinaintea celui de-al doilea război mondial se spune: «când a fost arestat vecinul meu nu am protestat pentru că era evreu, când altul a fost arestat nu am protestat pentru că era comunist, când am fost eu arestat nu mai avea cine să protesteze». Desigur, acum situaţia este diferită, ne aflăm în democraţii consolidate dar atenţia trebuie să fie şi mai mare atunci când abuzurile sunt împachetate în noul limbaj conform al Uniunii Europene.

         

 

4) Ce părere aveţi despre mandatele preşedintelui Traian Băsescu?

 

          Mandatele preşedintelui Traian Băsescu au avut ca principal rezultat dezbinarea societăţii româneşti, anularea solidarităţii create în jurul integrării României în NATO şi UE, instaurarea suspiciunii, intoleranţei şi urii până la nivelul micilor colectivităţi sau chiar a familiilor.

          Un alt efect a fost distrugerea încrederii în instituţiile statului român prin promovarea persoanelor incompetente, şantajabile şi servile sistemului clientelar pe care l-a creat. Traian Băsescu a atacat şi jignit Parlamentul, Guvernul, Justiţia, Armata, Poliţia, Învăţământul, Şcoala, Sindicatele. A atacat şi a jignit în termeni incalificabili presa neaservită, pe ziarişti, pe medici, profesori, ţărani, muncitori şi mai ales pe cetăţeni. Această atitudine şi nu restricţiile economice şi sociale au generat marile manifestaţii populare împotriva sa începând cu ianuarie 2012. Perioada de suspendare a preşedintelui Băsescu a arătat cu claritate că acesta a construit timp de 8 ani un sistem paralel de putere personală utilizînd instituţiile de forţă şi bazat în principal pe serviciile de informaţii şi procuratură.

          Grav este că a distrus prestigiul unei părţi a elitelor intelectuale nu numai înglobându-i în camarila sa, dar mai ales prin transformarea unor persoane cu simţ critic în agitători fanatici, incapabili de dialog.

Nu în cele din urmă, a afectat prestigiul instituţiilor europene. Până în această vară România era, dintre toţi cei 27 de membri, nu numai statul în care Uniunea Europeană se bucura de cea mai mare încredere, dar românii aveau mai multă încredere în instituţiile europene decât în instituţiile statului lor. Aceasta şi numai aceasta i-a făcut pe români să accepte sacrificiile premergătoare integrării şi pe cele post integrare impuse de criza economică. Modul în care au fost trataţi de Comisia UE a creat o enormă frustrare care îndreaptă vechea adversitate faţă de preşedintele Traian Băsescu şi spre Uniunea Europeană, considerându-se că aceasta l-a impus prin presiune, împotriva voinţei lor legitim exprimate.

 

 

5) În toamnă se vor desfăşura alegeri generale. Credeţi că pînă atunci războiul dintre taberele politice va înceta sau va continua?

 

          În ceea ce priveşte disputele dintre taberele de pe scena politică românească, ele nu au cum să înceteze. Episodul referendumului de demitere a fost doar un moment intermediar între alegerile locale şi cele generale şi mai mult ca probabil în toamnă, după cum arată sondajele post referendum, victoria actualei majorităţi antiprezidenţiale va fi şi mai mare decât la alegerile locale, obţinându-se în jur de 60-70 % din sufragii.

Ceea ce nu se ştie cum va evalua este războiul dintre popor şi preşedinte.  Anticipez şi sper că nu va lua o turnură violentă. Sunt convins că previziunile delirante ale doamnei europarlamentar Monica Macovei, care anunţa în perioada suspendării preşedintelui un «război civil» nu se vor adeveri în nici un fel nici acum. După părerea mea, cetăţenii României vor aştepta alegerile parlamentare pentru a hotărî viitorul ţării. Consecinţe politice mai grave ar putea avea creşterea ponderii unor formaţiuni politice populiste şi antieuropene, pe fondul dezamăgirii faţă de actuala majoritate guvernamentală care, aşa cum consideră mulţi, a cedat nepermis la presiunile europene şi al desistării euroentuziaştilor, care acum îşi reevaluează atitudinea.

Poate de-abia atunci dirigenţii Uniunii Europene vor înţelege efectele acţiunilor lor care au provocat o criză inutilă într-o ţară care nu punea probleme legate de criza financiară şi de fidelitate faţă de UE.