Interviu acordat domnului Marian Sultănoiu, cotidianul online Gândul, 24 martie 2012

 

Emil Constantinescu dezvăluie MOMENTUL CRITIC al mandatului său: "Dacă ar fi căzut o bombă din acea aeronavă, aş fi fost considerat criminal şi linşat". VIDEO

Fostul preşedinte Emil Constantinescu a vorbit, la Interviurile gândul , despre momentul critic al mandatului său, şi anume decizia, în 1999, de a interzice survolarea teritoriului României de către avioane de luptă ruseşti, aflate în drum spre Kosovo. Datorită acestei interdicţii, a fost evitat un conflict direct între armatele americană şi rusă, însă Constantinescu a admis că, dacă deznodământul ar fi fost altul, ar fi ajuns să fie considerat un "criminal".

Partea întâi a interviului, în rezumat:

• "Am fost nevoit să iau cea mai grea decizie; şi am făcut-o singur"

• "Dacă ruşii ar fi ripostat şi totul se termina prost, aş fi fost considerat criminal ori eram linşat"

• "Ruşii au trecut prin ţară când au vrut, pe unde au vrut şi au stat cât au vrut. A fost prima dată când li s-a spus <>"

Partea întâi a interviului, pe larg:

- Care a fost cea mai dificilă decizie pe care aţi luat-o în calitate de preşedinte?

Decizia cea mai riscantă pe care am luat-o, ca preşedinte, a fost aceea de a întrerupe survolul teritoriului românesc de către avioane ruseşti. Astăzi se acceptă - apare inclusiv în memorile lui Madeleine Albright -, că am evitat astfel cea mai gravă confruntare pe teren, între americani şi ruşi, la Priştina în Kosovo. Ea nu s-a produs datorită acestui fapt.

- Este cea mai grea decizie pe care a trebuit să o luaţi?

A fost, pentru că... Am luat-o singur. Am dat ordin generalului Degeratu, inclusiv de a garda cu avioane aeronava rusească. A reuşit. Dar ar fi putut să nu reuşească; să fie un eşec. Am dat ordin ministrului Pleşu să transmită asta ministrului de Externe, iar generalului Degeratu, Şefului Statului Major al Armatei Ruse. Contextul era foarte dificil şi, ulterior, s-a discutat mult despre asta. Nu mi-a cerut-o nimeni. Nici Madeleine Albright nu a îndrăznit. Doar într-o tatonare a pus problema regulilor - "Ce se întâmplă dacă ruşii nu respectă regulile?!". Am spus atunci că nici ei nu le-au respectat în Kosovo, de ce să le cerem ruşilor să le respecte?

Vă amintesc că, doar cu două săptămâni înainte, căzuse o rachetă americană pe un bloc, din fericire nelocuit, de la marginea Sofiei. M-a sunat Stoianov cu vocea tremurândă... Vă imaginaţi dacă acolo ar fi fost oameni.

Al doilea avion era în Ucraina în drum spre noi. Primul ar fi putut să ne ironizeze, să nu ne ia în seamă, să treacă peste ordin. Ar fi putut să nu respecte nimic ori să facă să cadă, din greşeală, o bombă. Sau să considere că are de-a face cu o agresiune, şi să doboare unul din avioanele noastre. În acea situaţie aş fi fost de neuitat în istoria României - eram considerat criminal sau linşat.

Am ţinut cont în luarea acestei decizii nu numai de România actuală, ci de întreaga istorie a neamului românesc, în care ruşii au trecut prin ţară când au vrut, pe unde au vrut şi au stat cât au vrut. A fost prima dată când li s-a spus "nu" şi au respectat decizia. Mai târziu, în faţa întregii prese, primul-ministru al Rusiei, Stepaşin - fost şef al KGB -, a venit în biroul meu şi şi-a cerut scuze. Despre această scenă, în mod ciudat, nimeni nu a dorit să scrie. Pentru că, atunci, orice aş fi făcut, existau asemenea campanii halucinante împotriva mea, bine instrumentate inclusiv de oamenii KGB din presă - se ştie că aceştia au existat.

Istoria rămâne, pentru că destinul a fost aşa, iar răspunsul, pozitiv. Sigur, dacă analizăm, nu a fost întâmplător. Eram în 1999 şi schimbasem total orientarea României faţă de Rusia, dar fără să-i jignesc. Am construit în acel context o relaţie personală cu Boris Elţin, prin preşedintele Lucinski, căruia îi datorăm enorm. A fost cel mai bun ambasador, şi a jucat un rol excepţional în această relaţie.

 

Emil Constantinescu, la Interviurile Gândul, partea a doua: "Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la Cotroceni a fost să-l sun pe Mugur Isărescu"

 

Emil Constantinescu a descris, în cea de-a doua parte a interviului pentru gândul, unul dintre cele mai emoţionante momente din viaţa sa, şi anume clipele trăite în mijlocul mulţimii, în Piaţa Universtiăţii, după ce a fost declarat învingătorul alegerilor prezidenţiale din 1996. Constantinescu a vorbit şi despre "mandatul sufocant" care a urmat acestui moment, despre "ţara falimentară" pe care a preluat-o, dar şi despre solidaritatea salvatoare de care poporul român a dat dovadă în timpul anilor săi la Cotroceni.

Partea a doua a interviului, în rezumat:

• "Am preluat România în faliment"

• "A fost un destin că am putut duce la capăt mandatul"

• "Într-o atare situaţie îţi asumi toate riscurile, inclusiv riscul vieţii"

Emil Constantinescu, în redacţia Gândul. FOTO: Mediafaxfoto

Partea a doua a interviului, pe larg:

- Domnule preşedinte, aveţi un program încărcat. E mai încărcat decât al unui preşedinte al României?

Nu vorbim de un preşedinte în general. Poate că, dacă aş fi câştigat un al doilea mandat, ar fi fost mai relaxat. Dar mandatul meu de preşedinte a fost unul sufocant. Unul în care mereu se întâmpla ceva, totul începând cu o situaţie de criză. Am preluat o Românie în faliment. Practic, dacă se analiza după principii comerciale, ar fi trebuit declarat falimentul. Eu încerc să le dau oamenilor încredere. Noi spunem că acum România este în criză. Rezerva Băncii Naţionale, când am preluat preşedinţia, era de 540 de milioane de dolari. Acum, rezerva naţională este de 50 de miliarde de dolari. Deci, dacă acum vorbim de criză, ce era aceea?! Inflaţia, în prezent, este în limite europene. În primul meu an de preşedinte a fost de 120%, în al doilea, de 100%. Este ceva halucinant. Au fost vremuri cumplite, au fost mineriade, război în zonă. Avantajul meu a fost acela că toată viaţa am muncit ca geolog şi am avut exerciţiul somnului de numai cinci ore pe noapte. Aşa am rezistat.

- Vorbeaţi că nu era situaţia tocmai roz, şi ne aducem bine aminte momentul în care dumneavoastră aţi preluat mandatul de preşedinte.

Situaţia era catastrofală.

- Ce aţi simţit când aţi văzut rezultatele? Omeneşte, ce aţi simţit în acel moment, în acel context?

Nu eram naiv. Ştiam despre ce e vorba, chiar dacă în campanie abordam situaţii pe care le puteam proba cu documente. Când s-a anunţat rezultatul alegerilor şi lumea a venit în Piaţa Universităţii, colegii mei m-au târât în balcon. A fost unul din momentele pe care n-am să le uit toată viaţa, pentru că, pe de o parte percepeam sentimentului mulţimii - bucuria descătuşată. Pe de alta, îmi amintesc senzaţia pe care am avut-o - aveam un fior rece pe şira spinării. Înţelegeam bucuria mulţimii, dar şi ce va urma să plătească fiecare. Înţelegeam care vor fi pericolele. A fost aproape un destin că am putut duce la capăt mandatul. De aceea spun de fiecare dată când am ocazia că, până în ultima clipă a vieţii mele, sunt recunoscător poporului pentru că a acceptat să plătească acel preţ. A existat atunci, ceea ce nu mai există astăzi: o solidaritate, care nu mi se datora mie. Pleca, pe de o parte, din frica de revenire a comunismului, pe de alta din dorinţa de a intra în NATO şi UE.

- Aţi avut vreodată un momen în care v-aţi gândit serios să spuneţi "gata, până aici, plec"?

Nu. În astfel de situaţii trebuie să ai un termen de referinţă. În primul rând referenţialul divinităţii care te judecă. Mulţi nu au înţeles - mi-am dat seama mai târziu - rostul întrebării pe care i-am pus-o preşedintelui Iliescu: "Credeţi în Dumnezeu?". În registrul cel mai de jos, au considerat-o - poate fiindcă Cristoiu a dat această abordare - ca fiind un gest teatral. Faptul că mi-am dat jos ochelarii, că mi-ar fi spus Caramitru să fac asta... Nu aveam ochelari transgresivi, cum sunt aceştia, cu care pot să vă privesc în ochi. Toată viaţa mea, când am vorbit cu cineva, l-am privit în ochi. Citisem un document şi am dat jos ochelarii ca să-mi privesc interlocutorul în ochi. Dar întrebarea "credeţi în Dumnezeu?" era exact întrebarea şi rămâne întrebarea potrivită pentru un şef de stat, mai ales într-o ţară ca România unde, până acum, oamenii doresc un lider autoritar, unul care să le îndeplinească tot şi pe care să poată da şi vina, la o adică, pentru toate neîmplinirile colective şi personale.

- Pregătiseţi dinainte întrebarea?

Nu am pregătit-o ca întrebare. Eram eu pregătit, pentru că toată viaţa am fost format. Mentorii mei spirituali au fost profesorul Constantin Tomescu - decanul Facultăţii de Teologie, unul dintre cei mai cultivaţi oameni pe care i-a avut Biserica noastră, care a făcut 16 ani de temniţă comunistă, om de mare cultură - şi părintele Ţepordei - care a fost deportat în Siberia. Eu am fost format să gândesc în acest fel, să gândesc că am o misiune. Puterea nu este o valoare administrativă; este ceva extrem de important. De aceea spun că toţi cei care amestecă afacerile cu puterea nu comit, neapărat, ilegalităţi, dar nici nu respectă puterea. Referenţialul, atunci, era că dacă atâţia oameni au suferit pentru ideile lor, în închisori, fără să gândească că le va afla cineva suferinţa, cum ar fi părut să mă plâng eu că de riscuri. Într-o atare situaţie îţi asumi toate riscurile, inclusiv riscul vieţii. Nu există un risc de neacceptat atunci când reprezinţi o mulţime de oameni care şi-au pus speranţele în tine.

- Vă mai amintiţi care a fost primul lucru pe care l-aţi făcut când aţi ajuns la Cotroceni?

L-am sunat pe Mugur Isărescu să-mi dea situaţia financiară a României. Mi-a spus că are nevoie de o zi şi a doua zi a venit cu raportul.

 

Emil Constantinescu, la Interviurile Gândul, partea a treia: "Nu mi se pare corect ca un fost preşedinte să devină consultantul unor oameni de afaceri, indiferent de bani"

 

Emil Constantinescu a vorbit, la Interviurile gândul, despre viaţa de după "mandatul sufocant" de preşedinte, după cum el însuşi l-a descris. Departe de a se gândi la odihnă, Constantinescu aminteşte că s-a implicat într-o susţinută activitate internă şi internaţională, care presupune participarea la cele mai importante think-tankuri din lume, acolo unde personalităţi de prim rang se întâlnesc spre a elabora scenarii privind viitorul lumii globalizate. Deşi există personalităţi de primă mână, care conferenţiază în schimbul unor onorarii importante, Emil Constantinescu spune că, din principiu, indiferent de situaţie, el nu percepe astfel de onorarii.

Partea a treia a interviului, în rezumat:

• "În general, nu sunt un om lacom, dar am acceptat să intru în structurile de conducere ale mai multor instituţii"
• "Ca să merg cu sinceritatea până la capăt, am primit şi oferte de consultanţă din partea unor grupuri de afaceri" 
• "Nu percep onorarii şi nici nu fac judecăţi morale - este corect în ambele situaţii -, dar vorbesc de principiile mele"

Partea a treia a interviului, pe larg:

- Cum este viaţa unui preşedinte după mandat, domnule Emil Constantinescu?

După 2000, am fost invitat sa iau parte la cele mai importante think-tankuri din lume, unde se reunesc personalităţi care au jucat un rol decizional în politică, dar şi personalităţi din mediul academic. Scopul acestora este de a elabora mai multe scenarii cu privire la viziunea asupra viitorului lumii globalizate şi să deducă din aceste viziuni, strategii pe termen mediu privind evoluţia omenirii.

- Aveţi o agendă încărcată, să înţeleg...

Da, pentru că în general nu sunt un om lacom, dar am acceptat să intru în structurile de conducere ale mai multor astfel de instituţii şi după aceea mi-am dat seama că decizia mea implică şi obligaţia de a participa la activitatea consiliilor de administraţie.

- Dincolo de aceste lucruri de "bucătărie internă" ale acestor instituţii, să le spunem aşa, poate ar fi potrivit să spunem ce implică această activitate: mergeţi la conferinţe, sunteţi invitat la televiziuni în străinătate? Cam despre ce este vorba concret?

Pe lângă întâlnirile închise, se organizează conferinţe şi forumuri regionale la care participă un număr important de oameni, membri ai acestor organizaţii. Acolo ţin diferite discursuri - fie de deschidere, fie discursuri principale. Sunt implicat în biroul bordului International Habitat for Humanity, fondată de Carter - cea mai puternică organizaţie umanitară din lume. Recent, am fost ales în World Academy of Art and Science, iniţiată de Einstein şi Fleming, care grupează savanţi şi oameni de cultură consideraţi a fi cei mai importanţi din lume. Mai nou, am fost ales în board-ul internaţional al Institutului de Diplomaţie Culturală din Berlin şi, ulterior, membrii board-ului m-au propus să devin preşedintele Academiei, şi asta implică mult mai multe obligaţii. Partea cea mai frumoasă este că Academia organizează masterate, doctorate şi conferinţe la care participă tineri doctoranzi sau masteranzi din Germania, dar şi din toate ţările lumii. Ceea ce vreau să spun, şi asta e cel mai important, la toate conferinţele din ultimii patru ani, la care am participat sau pe care le-am condus, sunt români. Sunt tineri români, fie din România fie din Moldova, Australia şi Canada

- Vă întrebam dacă mergeţi la conferinţe şi la televiziuni, pentru că citeam deunăzi un material în presa internaţională, în care se făcea o analiză a carierei post-preşedinţie a mai multor şefi de state din lume şi se vorbea acolo de faptul că, după ce şi-au terminat mandatul şi încep să aibă o implicare civică, se percep şi anumite sume. Dumneavoastră aveţi un - nu ştiu dacă este tocmai potrivit cuvânt - tarif, în momentul când sunteţi invitat la o conferinţă internaţională , scrieţi într-o publicaţie prestigioasă sau mergeţi la o televiziune?

La conferinţele la care particip eu nu se percep onorarii. Dar există şi conferinţe organizate şi finanţate de oameni de afaceri sau de bănci, la care participă personalităţi remarcabile - trei dintre ele, foarte cunoscute: Bill Clinton, Tony Blair, Mihail Gorbaciov. Au un onorariu foarte mare, care le asigură venituri importante, folosite, de obicei, prin intermediul unor fundaţii.

În ceea ce mă priveşte, indiferent de situaţie, nu percep, niciodată, onorarii. Sigur, aici e vorba de principiu, iar uneori poate am exagerat. De exemplu, în fiecare an sunt invitat la aşa numitul "Oslo Freedom Forum" - o structură din care fac parte foşti deţinuţi de conştiinţă. Ei îmi oferă transport "business", iar eu am spus că nu mi se pare corect, pot să merg şi la "economic", întrucât e mult mai important ca banii să fie folosiţi pentru a fi aduşi, în condiţii mai bune, oamenii care au avut de suferit. Deplasarea în sine nu mă costă nimic - beneficiez de transport şi hotel -, dar nu primesc bani.

Legat de asta, ca să fie o sinceritate totală, am primit şi oferte de consultanţă din partea unor grupuri de afaceri. De exemplu, am participat la Londra, împreună cu două vârfuri economice, la un dineu. Atunci, fiul meu a negociat pentru mine un preţ, explicându-mi-se limpede situaţia. Mi s-a propus, în perspectivă, să accept o consultanţă. În America este o practică, toţi oamenii cu funcţii importante devin consultanţii unor firme sau chiar intră în aceste firme.

Dar eu am venit din mediul academic şi nu am făcut afaceri niciodată. Mai mult, am cerut asta şi familiei, celor din jurul meu. Dacă aş fi acceptat, urma să fiu mereu disponibil, mereu întrebat la telefon. Aş fi avut un onorariu fix şi unul variabil, în funcţie de eveniment. Un onorariu mare, ce-i drept. Dar eu am spus un lucru: nu mi se pare corect ca un fost preşedinte, care a reprezentat la un moment dat o naţiune, să devină consultantul unor oameni de afaceri, indiferent de câţi bani ar însemna asta. Nu fac judecăţi morale - este corect în ambele situaţii -, dar vorbesc de principiile mele. Acesta este modul meu de a gândi.