Interviu acordat doamnei Elena Chiriţă pentru volumul,"Politică şi diplomaţie", Curtea de Argeş, 16 ianuarie 2012

 

1.     Excelenţă,  cum  evaluaţi România,  după patru ani de la  integrarea în Uniunea Europeană?

România mi se pare astăzi o ţară debusolată, incapabilă să conştientizeze nu numai noul statut pe care integrarea în UE şi NATO i l-a conferit dar şi propria realitate sau cea a lumii în care trăieşte. Sentimentul de nemulţumire care i-a cuprins atât pe cei care au suportat şi suportă costurile tranziţiei dar şi pe profitorii ei pleacă de la o confuzie generalizată. Izvorul acestei confuzii este lipsa unui nou proiect naţional, după integrarea în UE care a marcat îndeplinirea ţelurilor principale ale revoluţiei din decembrie 1989 ale programului politic al Revoluţiei de la 1848, ca şi visurile seculare ale neamului românesc: garantarea independenţei suveranităţii, unităţii statului prin integrarea în lumea vestică şi în sistemul ei politic, juridic şi economic. Numai un nou proiect naţional poate solidariza forţele pozitive ale naţiunii pe care confuzia le paralizează şi nihilismul le activează anarhic. Un proiect naţional pentru România secolului XXI nu poate fi conceput fără o viziune asupra lumii aşa cum anticipăm că ar putea arăta ea în 2050 şi fără o strategie de dezvoltare durabilă până în 2025. Numai pe baza acestora se poate construi programul unui mandat parlamentar şi prezidenţial coerent pentru perioada 2012-2016 (2017). În lipsa acestui mod de a vedea lucrurile avansăm cu spatele la viitor, şi aceasta se vede cu ochiul liber în fiecare zi în încapacitatea de a ne valorifica resursele naturale, tehnologice şi umane de care dispunem.

2.     Agreaţi  aşa-zisa profeţie a lui Silviu Brucan?

Îmi pare bine că îmi puneţi această întrebare, pentru că este momentul să lămurim câteva lucruri. Mai întâi, mi-e greu să înţeleg ce înclinaţie perversă îi determină pe comentatorii din presa românească să atribuie calificative elogioase unor persoane mediocre şi să eternizeze afirmaţiile lor. L-am cunoscut bine, încă din 1990, pe cel numit „profesorul” deşi nu a absolvit vreodată o facultate, sau „oracolul” deşi „analizele” politice ale lui erau o colecţie de banalităţi. De fapt era un comunist şiret, crud, cinic şi lacom care a condus manipularea mediatică din decembrie 1989, vinovată pentru moartea a peste o mie de oameni şi care a proiectat transformarea FSN-ului în partid politic cu scopul de a menţine un neocomunism cu faţă umană. Când a vorbit ziariştilor americani despre români ca „stupid people” (un popor de tâmpiţi) era sincer în dispreţul lui iar dacă încercăm azi să-i dăm dreptate cu cei „douăzeci de ani” trebuie să ne întrebăm unde ar fi vrut să ne ducă acest triplu spion dovedit al KGB, CIA şi al Securităţii. Răspunsul ni-l dă cunoscutul ziarist şi istoric american Robert Kaplan în una din cele mai cunoscute cărţi despre Balcani şi sud-estul Europei, „La Est, spre Tartaria”. În 1997, Kaplan a fost în România şi a luat interviuri lui Brucan, mie şi altor lideri de opinie din România. În capitolul despre România el apreciază că în faţa României stau două strategii, cea a preşedintelui Constantinescu, de îndreptare a ţării spre NATO şi UE şi cea a lui Silviu Brucan, de menţinere a ţării în zona de influenţă a Rusiei: „Dacă strategia de încredere acordată Statelor Unite a lui Constantinescu nu va avea ca rezultat întrarea în NATO a României” – spune Kaplan – „este clar că strategia lui Brucan ar putea s-o înlocuiască... şi ar putea lovi Vestul”. Viitorul ţării va depinde de reuşita uneia sau a alteia din ele.[1] Cred că astăzi chiar şi „stupid people” poate aprecia cine a reuşit.

3.     Care sunt, în opinia  Preşedintelui  Constantinescu, eşecurile tranziţiei?

Eşecurile tranziţiei nu pot fi identificate decât în raport cu realizările ei. Prin ratificarea tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, cea mai avansată structură de organizare democratică din istoria omenirii, dispunem de un document care certifică România ca fiind o democraţie consolidată, cu economie de piaţă funcţională. Realitatea ne arată altceva: avem legislaţie europeană dar nu trăim în legalitate. Avem un stat de drept dar nu avem justiţie. Avem capitalism dar nu avem capitalişti, ci oligarhi care fac afaceri cu guvernul. Avem democraţie dar nu avem cetăţeni. Dacă ne raportăm la toată istoria modernă a românilor, putem spune: am realizat programul politic al lui Nicolae Bălcescu de la 1848. Nu şi visul lui: „să ne apucăm de a ne crea o naţie”.

4.     A fost, cumva, o iluzie desparţirea rapidă de comunism?

Iluzia cui? A mea în nici un caz. În 22 decembrie, seara, am înţeles că ne despărţim de Ceauşescu, nu de comunism. Şi confirmarea a venit odată cu primul guvern FSN, format din miniştri adjuncţi preluaţi din guvernul Dăscălescu (la Finanţe chiar fostul ministru) şi cu un preşedinte al FSN fost nomenclaturist comunist. Cei din Universitate n-am fost păcăliţi şi după ce în primele zile am fost ales de profesori şi studenţi în triumviratul de conducere provizorie (împreună cu profesorul Ion Manolescu de la Litere şi cu profesorul Cristescu de la Matematică) am participat la toate mitingurile împotriva noului regim, mitinguri care năşteau în stradă opoziţia democratică.

5.     Credeti că, odată cu înmormântarea lui Ceauşescu, au fost ingropate si metehnele dictaturii proletariatului ?

Cum ar fi fost posibil? Patru decenii de comunism distruseseră nu numai instituţiile politice, economice, militare, academice dar şi conştiinţele. Şi apoi cei care conduseseră aparatul dictaturii au continuat să se afle la putere încă şapte ani schimbându-şi limbajul, nu şi apucăturile. Dacă vorbim despre metehne vorbim despre mentalitate şi atunci nu trebuie să uităm că dictatura comunistă a venit după o dictatură militară de extremă dreapta şi după o dictatură regală care au lucrat şi ele pentru mitul „conducătorului salvator” şi au cultivat oportunismul, slugărnicia, minciuna, clientelismul. Dacă medităm mai serios la aceste circumstanţe înţelegem mai bine marasmul moral al societăţii româneşti din zilele noastre.

6.     Ca preşedinte  aţi avut, desigur, acces  la informaţii, la care noi, cetăţenii de rând, nu avem. Este adevărat că  Securitatea  era pregatita, inca din vara  lui 89, pentru posibile miscari de strada, care ar fi urmat sa aiba loc în  perioada  septembrie-decembrie 89? 

Securitatea nu numai că era pregătită dar avea şi un plan precis de contracarare aprobat de Nicoale Ceauşescu şi acest plan a fost aplicat în represiunea asupra manifestanţilor din 16 – 22 decembrie la Timişoara şi Bucureşti, ca şi la Sibiu, Cluj şi în alte localităţi. Securitatea a participat activ la represiunea criminală şi nu s-a desistat decât în 22 decembrie, când era evident că lupta era pierdută. Securitatea a monitorizat atent toate acţiunile ostile lui Ceauşescu pentru propria ei salvare şi pentru propriul viitor. Este drept că după fuga lui Ceauşescu nu l-a mai apărat pe acesta cum s-a manipulat în opinia publică şi a devenit în multe cazuri victima deciziilor autorilor loviturii de stat a armatei şi a grupului prosovietic.

7.     Dacă vorbim de tranziţie, vrem sau nu, trebuie să invocăm schimbările politice din  decembrie  1989. O întrebare rămâne, încă, de actualitate. Ce-a fost, domnule preşedinte, în decembrie 89: lovitură de stat, revoluţie (in sensul de revolta populara) sau  manipularea populaţiei?

Nu a fost doar vreuna din ele ci toate la un loc. Şi pentru asta nu îţi trebuie alte informaţii decât cele la care are acces un „cetăţean de rând” cum îi spuneţi dumneavoastră. Trebuie doar să gândeşti. Cu mintea ta. Sigur că a fost o revoluţie pentru că regimul politic actual al României nu mai este cel de dinainte de 1989. Revoluţiile nu se produc într-o zi sau într-o lună. Se denumesc aşa după momentul declanşării lor, după care urmează perioade lungi de oscilaţii politice, contrarevoluţii, războaie civile, restauraţii temporare marcate de crime şi trădări politice. Aşa s-a întâmplat şi cu Revoluţia Franceză din 14 iulie 1789 sau cu Marea Revoluţie Rusă din Octombrie (7 noiembrie) 1917.

Între 16 decembrie şi 22 decembrie ora 13.00 în România a fost o revoltă populară care a dus mai întâi în Timişoara la ocuparea sediului puterii locale în 18 decembrie şi apoi în 22 decembrie la Bucureşti la ocuparea tuturor sediilor puterii centrale comuniste: Comitetul Central al PCR, Securitate, Miliţie şi a centrelor de comunicare: Radio şi Televiziune de către protestatari. A fost şi o lovitură de stat militară condusă de generalul Stănculescu dar care nu a avut loc, datorită laşităţii, atunci când Ceauşescu deţinea puterea, ci doar atunci când a profitat de vidul de putere creat în urma victoriei revoltei populare. A existat şi manipularea populaţiei care nu lipseşte în niciun eveniment istoric, cu precizarea că în România ea a cauzat  în perioada 22–28 decembrie un număr mai mare de morţi şi răniţi decât cei cauzaţi de represiunea ordonată de Ceauşescu. Din nefericire, manipularea opiniei publice a continuat până azi şi nu dă semne că ar înceta prea curând. Nu m-aţi întrebat de conspiraţie pentru că în acest caz, într-adevăr, accesul la informaţie de care dispune un şef de stat joacă un rol important. Vă pot asigura că au existat multiple scenarii de conspiraţii dintre care cel mai structurat a fost cel al grupului prosovietic în contact cu GRU. Nici acesta şi nici altele nu au jucat însă niciun rol în căderea regimului Ceauşescu dar au profitat apoi de rezultatele victoriei revoltei populare.

8.     Ce aşteptări avea, de la Revoluţie, profesorul  Emil Constantinescu, reprezentant al societăţii civile, şi ce intenţiona să schimbe şi n-a avut răgazul necesar   Preşedintele Constantinescu?

De la Revoluţie am aşteptat LIBERTATEA. În toate sensurile ei: de exprimare, de alegere, de creaţie, de circulaţie. Libertatea şi nimic altceva. Şi nu-mi amintesc ca vreunul din prietenii mei să fi vrut atunci altceva. Că mulţi n-au ştiut apoi ce să facă cu ea asta e o altă poveste.

În ceea ce mă priveşte, schimbarea pe care intenţionam să o aduc a fost expusă în două programe electorale diferite, „Contractul cu România” pe care l-am promovat ca preşedinte al Convenţiei Democratice pentru alegerile parlamentare şi „Acum pentru România” ca program prezidenţial. Chiar dacă în ţară puţini îmi împărtăşesc opinia, eu cred că România s-a schimbat fundamental în perioada 1996-2000. Atât de mult încât revenirea la putere, în 2000, a foştilor comunişti reformaţi, nu a mai putut întoarce lucrurile înapoi. E adevărat că nu m-am putut bucura de rezultatele reformelor şi deciziilor luate dar este un lucru bine ştiut. Cu cât reformele sunt mai profunde şi radicale cu atât rezultatele vin mai târziu şi preţul social plătit de popor este mai mare. De aceea am şi acceptat să plătesc preţul politic, renunţând să mai candidez pentru al doilea mandat şi am propus şi sprijinit candidatura primului ministru Mugur Isărescu, cu care colaborasem excelent. Din păcate, orgoliile partinice şi personale ale liderilor coaliţiei de guvernare au sabotat acest plan. Dacă vorbim despre un răgaz insuficient pentru o schimbare mai vizibilă, nu-mi rămâne decât nostalgia după ce ar fi putut reprezenta încă un an al tandemului Constantinescu–Isărescu pentru România. Cel puţin pe planul prestigiului internaţional.

9.     În timpul guvernării CDR, România s-a aflat, ca şi acum,  în pragul falimentului.  V-as ruga, domnule preşedinte, să faceţi, dacă este posibil, o comparaţie între  situaţia  din perioada 1996-2000 şi  situaţia din prezent. Există diferenţe, similitudini?

Comparaţia situaţiei din timpul guvernării CDR 1996-2000 cu cea actuală 2008-2012 ne arată numai diferenţe nu şi similitudini. România s-a aflat în pragul falimentării la sfârşitul guvernării Văcăroiu. Şi nu în prag ci chiar în miezul falimentului băncilor, industriei şi al agriculturii. Cifrele nu pot fi contestate dar pot fi cu rea voinţă ignorate, aşa cum s-a întâmplat şi din păcate se întâmplă în continuare. Dacă totuşi cineva vrea să afle adevărul nu are decât să consulte datele din Anuarul Statistic al României sau pertinenta carte a lui Stan Stoica „România 1989-2004, o istorie cronologică”. Pot afla astfel că în timpul guvernării CDR-PD-UDMR (cum e corect) starea de faliment a băncilor private ascunsă de guvernarea Văcăroiu a devenit publică. În acelaşi timp, s-a reuşit cu mari eforturi interne şi externe salvarea de la faliment a Bancorex care avea un deficit de 2 miliarde dolari, credite neperformante, suportat ulterior din contribuţiile populaţiei la buget, deşi el se datora creditelor preferenţiale acordate clientelei PDSR. Mă mai întreb cum s-ar putea compara guvernarea din 1996-2000, care a moştenit de la guvernarea anterioară o rezervă valutară a Băncii Naţionale de numai de 540 milioane dolari cu actuala guvernare, care a preluat la instalare o rezervă a Băncii Naţionale de 50 miliarde dolari şi cel mai ridicat PIB din toată tranziţia?

10.            În 1996, CDR  a ajuns  la putere, pe un uriaş val de simpatie si  multe sperante. În 2000,  mulţi  români  s-au declarat însă foarte dezamăgiţi de neîmplinirea “Contractului cu România”.  Programul electoral cu care câştigase CDR a fost unul  nerealis,t sau nu a fost inteles de populatie?

Ideea de „contract” electoral am preluat-o de la republicanul Newt Gingrich şi echipa lui pe care o cunoşteam încă din 1992, deşi recunosc că am primit sugestii şi din partea Alinei Mungiu şi a lui Petre Mihai Băcanu. Conţinutul Contractului cu România nu avea însă nicio legătură cu cel al „Contractului cu America”. Era adaptat la realităţile româneşti şi se referea la elaborarea unor legi (repet, legi) imperios necesare într-un termen de 200 de zile. La acest proiect coordonat de prof. Nicolae Noica a lucrat un grup de eminenţi profesori, savanţi, cercetători, practicieni. Eu am avut grijă să fie realist pentru că eram cel care şi-l asuma în faţa opiniei publice. Şi, de fapt, principalul răspunzător în faţa cetăţenilor, deşi convinsesem un număr mare de candidaţi la Senat şi Camera Deputaţilor să-l semneze. Ce nu s-a înţeles de o bună parte a electoratului a fost chiar ideea de contract, adică a responsabilităţii ambelor părţi contractante. „Contractul cu Romania” stipula clar o condiţie: vom face dacă ne veţi alege, adică dacă ne veţi asigura o majoritate cu care să guvernăm. Cetăţenii nu ne-au acordat majoritatea necesară ci am primit numai 30,7% din voturi, cu puţin peste PDSR astfel încât dacă eu nu aş fi fost ales în turul II preşedintele României, în mod sigur s-ar fi format alte coaliţii şi CDR-ul nu ar fi avut acces la guvernare. Ca preşedinte ales, am format un guvern de coaliţie cu USD de coaliţie, Partidul Democrat al lui Petre Roman plus PSDR şi cu UDMR. Acest guvern a avut o majoritate fragilă în Parlament, depinzând şi de voturile reprezentanţilor altor minorităţi. Aşadar, „Contractul cu Romania” n-a mai putut fi şi program de guvernare deoarece PD-ul şi UDMR-ul au venit cu agende proprii. Chiar în aceste condiţii, am reuşit cu perseverenţă şi persuasiune votarea şi promulgarea tuturor legilor prevăzute în „Contractul cu Romania”, cu excepţia „legii reînfiinţării judeţelor abuziv desfiinţate” la care s-a renunţat în favoarea „legii regiunilor europene”. Deşi la sfârşitul perioadei de timp prevăzute în „Contractul cu România” s-a prezentat un raport privind realizarea punctelor prevăzute şi ulterior multe din legile votate au produs şi rezultate, Contractul a fost desfiinţat de mass media în faţa opiniei publice. Mi-a rămas satisfacţia că punctul pe care l-am introdus personal: „zece mii de locuri noi în căminele studenţeşti”, a fost realizat integral de ministrul Învăţământului, Andrei Marga. Cei care mai sunt interesaţi de o imagine corectă asupra Contractului cu România o pot găsi în cartea publicată de Catherine Durandin şi Zoe Petre în Franţa în 2008 şi tradusă în România în 2010.

 

11.            După incheierea mandatului, referindu-vă  la   riscul ca România sa fi intrat in faliment, aţi facut referire la un anumit secret ştiut  doar de  Excelenţa Voastră şi  de guvernatorul  Mugur Isărescu. Acum, după 11 ani  de la terminarea mandatului, ne puteţi  face unele dezvăluiri?

Între timp, am dezvăluit părţi din acest secret. În 1997, cu ocazia unei vizite strict personale la Bonn, la invitaţia cancelarului Helmut Kohl, am obţinut din partea acestuia promisiunea ca Deutsche Bank va acorda un sprijin discret dar eficient Băncii Naţionale a României. Ca persoană de contact de încredere l-am desemnat pe ministrul de Finanţe din acea perioadă, Daniel Dăianu. Când Helmut Kohl a piedut alegerile şi cancelar a fost ales Gerhard Schroder, noul cancelar a făcut o vizită oficială în România şi m-a asigurat că va respecta promisiunea lui Helmut Kohl. În 2010, cu ocazia unei conferinţe desfăşurată la Hotelul Hilton din Bucureşti cu participarea fostului cancelar Gerhard Schroder, i-am mulţumit public pentru sprijinul acordat. Când în 1999 FMI a propus intrarea României în încetare de plăţi (parţial justificat de achitarea unei sume uriaşe a datoriei externe contractate de guvernul Văcăroiu), m-am adresat personal preşedintelui Clinton, care declarase la Madrid, la dejunul de gală al summit-ului NATO, că România este un model de rezolvare a conflictelor cu minoritatea maghiară şi cu Ungaria. Ulterior, recomandase România ca un exemplu de urmat pentru Balcani şi Asia Centrală. I-am spus că o ţară care a făcut efortul de a deveni un exemplu politic trebuie protejată economic. M-am adresat şi preşedintelui Franţei, Jaques Chirac. Ca rezultat, directorul FMI Michel Camdessus şi preşedintele Băncii Mondiale, James Wolfensohn au venit personal la Bucureşti. Ulterior am fost, la rândul meu, la sediul central al FMI şi al Băncii Mondiale de la Washington, împreună cu primul ministru Mugur Isărescu. Am declarat acolo, în faţa Consiliilor de conducere ale celor două mari organizaţii financiare, că ţările nu pot fi asimilate unor companii comerciale care să fie declarate în faliment şi am garantat că România are capacitatea şi resursele de a depăşi dificultăţile financiare, ceea ce s-a şi întâmplat cu o rapiditate nesperată nici de noi. Ca un amănunt în plus, în 1998, când mi s-a decernat premiul „Omul de stat european al anului” de către prestigiosul Institut East West din New York (premiu care înaintea mea fusese acordat lui George Bush, Gorbaciov, Helmut Kohl, Lech Walesa şi Vaclav Havel), cel desemnat să prezinte Laudatio a fost chiar secretarul de stat pentru finanţe al SUA, Robert Rubin. Pentru cei care se mai îndoiesc, menţionez cartea repurtatului finanţist american Joseph Stiglitz, fost economist şef al Băncii Mondiale, în  care acesta analizează erorile comise de FMI şi consideră că dacă în 1999-2000 un guvern mai puţin competent sau eventual corupt al României ar fi urmat indicaţiile FMI, rezultatele ar fi fost dezastruoase pentru ţară.

12.             In contextul crizei economice  in care se zbătea ţara, pentru salvarea de la dezastru, aţi fost obligat să aplicaţi măsuri impuse de vreun organism financiar sau guvernamental, eventual, cancelarii? 

Pe tot timpul mandatului meu, asupra mea, ca preşedinte sau ca persoană, nu s-a exercitat niciun fel de presiune şi toate deciziile politice, economice sau militare s-au luat numai în România, în funcţie de interesele naţionale. Cred cu toată convingerea că perioada 1996-2000 va rămâne în istorie ca un moment de maximă demnitate naţională şi toate documentele oficiale sau neoficiale cunoscute sau încă necunoscute pot proba aceasta.

13.     Care au fost deciziile  pe care le-aţi luat şi pe care le  consideraţi de maximă însemnătate?
Dintre cele mai importante menţionez cooptarea UDMR la guvernare, care a deschis calea reconcilierii istorice cu Ungaria, acordarea dreptului de survol avioanelor NATO în conflictul din Kosovo şi decizia de retragere a autorizaţiei de survol a avioanelor ruseşti spre Kosovo. Aceste decizii au avut un impact decisiv asupra hotărârii Consiliului European de la Helsinki din 1999 de a include Româna pe lista ţărilor care încep negocierile de aderare la UE.

14.             Mineriadele au avut un impact dezastruos asupra societăţii româneşti şi a imaginii ţării. “Pacea de la Cozia” a  preîntâmpinat un posibil dezastru. În obţinerea acestei păci au fost  implicaţi  numai actori autohtoni?

Pasiunea ziariştilor pentru exprimări metaforice gen: mineriade, mareea neagră, luceafărul huilei, creează confuzii între evenimente care nu au nimic în comun, cum ar  fi tratarea de-a valma a raidurilor minerilor asupra Bucureştiului  la chemarea conducerii statului şi dirijate de serviciile secrete împotriva forţelor democratice din 1990-1991 şi a reacţiei instituţiilor democratice la acţiunile teroriste asupra statului de drept care condamnase un infractor recidivist, Miron Cozma din ianuarie şi februarie 1999. Dacă mineriada din iunie 1990 a afectat grav imaginea ţării, stoparea minerilor în ianuarie 1999 şi arestarea lui Miron Cozma şi a complicilor săi în februarie 99 a fost salutată de toate cancelariile occidentale. O altă metaforă lipsită de conţinut este „Pacea de la Cozia”. În realitate, blocarea accesului minerilor spre Bucureşti s-a realizat în urma ordinului pe care l-am dat în calitate de comandant al Forţelor Armate şefului Marelui Stat Major pentru realizarea unei operaţiuni de descurajare de către unităţi specializate ale Armatei, după ce obţinusem acordul partidelor politice din Opoziţie pentru declararea stării de urgenţă. După cum se poate citi în raportul prezentat în faţa CSAŢ de generalul Constantin Degeratu (publicat în februarie 1999 în ziarul Adevărul), minerilor li se blocaseră toate drumurile, cu excepţia celui de întoarcere la Petroşani. Numai după ce hotărârea de renunţare la deplasarea spre Bucureşti luată  de Miron Cozma împreună cu ceilalţi lideri ai minerilor a fost interceptată de SRI, s-a luat hotărârea de deplasare la Cozia a primului ministru Radu Vasile pentru a detensiona situaţia. Într-o convorbire telefonică înainte de plecarea sa la Cozia, i-am pus ferm condiţia să nu accepte nici un angajament de exonerare a răspunderii în faţa legii, care este o atribuţie exclusivă a justiţiei. Restul e poveste gazetărească cu un personaj pitoresc în rol de prim ministru la o masă tovărăşească-bisericească cu bucate tradiţionale româneşti. Este adevărat că în organizarea şi sprijinirea acţiunii conduse de Miron Cozma au fost implicaţi actori străini, interesaţi în destabilizarea României chiar înainte de proiectata vizită a Papei la Bucureşti şi a intervenţiei NATO în Kosovo. Blocarea acţiunilor teroriste a minerilor după trădarea şi dezertarea generalului Lupu şi operaţiunea de arestare a lui Miron Cozma şi a locotenenţilor săi s-au făcut însă sub ordinele mele directe fără nici cea mai mică influenţă străină.

15.             Între aşteptările populaţiei, din partea CDR, s-a aflat şi condamnarea comunismului.  Paradoxal, aceasta a fost făcută de  un partid ai cărui membri nu erau nici pe departe îndreptăţiţi să se pronunţe, aşa cum ar fi fost  mulţi dintre membrii CDR, care  suportaseră închisorile şi persecuţiile regimului comunist.  Legea lustraţiei a rămas,  cel mult, o temă de simpozion.  Gândind la lupta dumneavoastră cu fosta Securitate, sunt acestea motive să vă fi simţit, aşa cum aţi declarat, cândva, învins de sistem?

Condamnarea publică a comunismului de către un şef al statului român s-a făcut prima dată în 1997 prin mesajul transmis conferinţei de la Sighet. Mesajul este publicat în analele Sighet nr. 8 din 2000 şi include o solicitare adresată Parlamentului. În mesaj există şi un Apel adresat  Parlamentului României în care ceream ca, în virtutea prerogativelor sale de for legiuitor, să aibă iniţiativa unei legi prin care toate condamnările politice care, din 1948 până în 1989, au servit drept pretext pentru reprimarea rezistenţei anticomuniste, să fie amnistiate, anulate în substanţa şi în consecinţele lor. Aşa-zisa condamnare a comunismului de către preşedintele Băsescu de care se face atâta caz acum a fost de fapt o mascaradă propagandistică organizată în Parlament rămasă fără consecinţe şi în acelaşi timp profund imorală, în condiţiile în care a fost pronunţată de un preşedinte fost colaborator dovedit al Securităţii şi deţinător al unei funcţii destinată exclusiv ofiţerilor acoperiţi ai Securităţii. Legea lustraţiei nu a fost o simplă temă de simpozion. În timpul mandatului meu, am transpus-o în realitate în sectoarele unde am avut competenţă. În aparatul prezidenţial nu a existat nicio persoană care să nu se conformeze proiectului Legii lustraţiei, aşa cum fusese el formulat de George Şerban, chiar dacă am pierdut ocazia de a lucra cu câţiva specialişti de valoare. Cu aceeaşi exigenţă am procedat şi la numirea miniştrilor şi a directorilor serviciilor de informaţii, care intrau în atribuţia mea. Să nu uităm că în 1999 am promulgat Legea desconspirării Securităţii ca poliţie politică, fără de care Legea lustraţiei nu avea sens. Tocmai această lege avea să arate un fapt paradoxal. O mare parte a celor care din rândul societăţii civile, politicii sau presei mă criticau că nu acţionez suficient împotriva foştilor securişti erau de fapt foşti colaboratori sau agenţi ai Securităţii. Tot ei au lansat şi permanenta manipulare că m-am recunoscut „învins de sistem”. În primul rând, amintesc că eu nu am pronunţat niciodată cuvântul „sistem”. El apare mult mai târziu în declaraţiile lui Radu Vasile şi Traian Băsescu. Eu am spus doar într-un discurs improvizat la o adunare a medicilor şi farmaciştilor PNŢCD că după ce am curăţat serviciile de un mare număr de foşti ofiţeri superiori de Securitate, printre care 38 de generali demişi de mine prin decrete prezidenţiale publicate în Monitorul Oficial, aceştia s-au regrupat în anturajul lui Adrian Năstase şi în presă, unde au folosit libertăţile democratice pentru a propaga minciuni şi calomnii împotriva mea. Acest discurs a fost publicat exclusiv de cotidianul  Cronica Română şi poate fi consultat în cărţile mele de memorii în care l-am reprodus. În mesajul meu privind hotărârea de a nu mai candida pentru al doilea mandat nu există nicio afirmaţie că aş fi fost învins de Securitate, cum se afirmă în mod mincinos deseori. Deşi în ultimii 10 ani am negat de zeci de ori această minciună, în toate emisiunile la care am fost invitat şi în toate interviurile pe care le-am dat, ea persistă în manipulările comandate de Adrian Năstase şi apoi de Traian Băsescu. Este una din dovezile că am avut dreptate când am vorbit despre rolul dominant al fostei Securităţi în presa post-decembristă.

16. “Sistemul” a avut vreo contribuţie în ostilitatea cu care aţi fost tratat, în a doua jumătate a mandatului, chiar de către partenerii  proiectului politic, cu care aţi caştigat alegerile?. Mă gandesc, de exemplu, la Vasile Lupu, Radu  Vasile sau Ana Blandiana..

Ostilitatea din cazurile citate nu are nicio legătură cu „Sistemul”. La Radu Vasile era vorba de ambiţiile lui personale pentru o candidatură prezidenţială, la Vasile Lupu cauza a fost refuzul meu de a-l accepta ministrul Mediului şi al Pădurilor în locul lui Romică Tomescu, fost director al Institutului de Cercetări Silvice, un profesionist excepţional, corect şi cinstit dar fără susţinere în partid. În ceea ce o priveşte pe Ana Blandiana, aici este vorba despre un orgoliu nemăsurat, chiar dacă oarecum justificat. Trebuie să recunosc însă că la Congresul Alianţei Civice din 2000 ea a declarat public sprijinul Alianţei pentru candidatura mea în alegerile prezidenţiale pentru al doilea mandat. În întrebarea dvs. apare  o sintagmă: „partenerii proiectului politic”. Aici găsim cheia răspunsului. Puţini dintre partenerii în alegerile din 96 au înţeles „proiectul politic în ansamblul său ca un set inseparabil de reforme politice, economice, sociale, legislative, educaţionale” şi l-au redus doar la „anticomunism”, un aspect important dar nu suficient pentru interesul naţional. 

17.    Trăim vremuri tulburi, electoratul român este debusolat. Instituţiile statului şi-au pierdut autoritatea. Apreciaţi  că  monarhia constituţională ar fi o soluţie  pentru consolidarea democraţiei,  a statului de drept în România şi redarea demnităţii noastre?

Aşa cum am spus, cred că monarhia constituţională este o soluţie pentru asigurarea unui arbitraj între puterile statului minimalizând servituţile impuse de procesul electoral unui preşedinte ales prin vot direct sau de Parlament. Numai că drumul spre schimbarea mentalităţilor este lung, şi după 2001, mulţi dintre foştii monarhişti fervenţi au părăsit barca regală trecând în barca unui preşedinte jucător cu manifestări antimonarhice grobiene.

18.    În 1996, în urma  întâlnirilor pre-electorale, pe care le-aţi avut  cu  românii  din Los Angeles, Chicago, New York, unii au rămas cu impresia că vreţi să ajungeţi la putere, doar pentru a schimba Constituţia şi a reinstaura monarhia. Puteţi comenta această chestiune?

Bineînţeles că pot şi chiar doresc să o comentez. Chiar dacă aşa cum aţi spus, e vorba mai ales de „impresii” şi mai rar de „gândire”. De multe ori m-am gândit eu însumi ce au înţeles mulţi din românii din America din „democraţia americană” în mijlocul căreia trăiesc. Şi mai ales cum se schimbă o Constituţie într-un stat democratic. Nu am ascuns niciodată opinia mea conform căreia monarhia constituţională de tip european este cea mai potrivită formă de guvernământ. În România, reinstaurarea monarhiei a fost şi încă este legată de persoana Majestăţii Sale Regele Mihai, o personalitate remarcabilă de talie europeană de o rară demnitate. Una din primele decizii pe care am luat-o ca preşedinte a fost redarea cetăţeniei române Majestăţii Sale fără umilitoarea prevedere de a face o cerere pentru acordarea unui drept care îi fusese răpit în mod abuziv. După revenirea în ţară, i-am propus Majestăţii Sale o misiune de sprijinire a eforturilor de integrare a României în NATO pe lângă Casele Regale europene, cu toate onorurile diplomatice. Majestatea Sa a îndeplinit-o cu cinste şi efectele favorabile Românei s-au văzut imediat, chiar dacă admiterea României în primul val în NATO era greu de realizat. Din păcate, patru decenii de propagandă comunistă s-au dovedit greu de depăşit, chiar dacă drumurile regelui prin ţară erau înconjurate de simpatie şi respect. Sondajele de opinie care testau opiniile privind revenirea la monarhie oscilau între 5-9%. Un gazetar mediocru şi poet de ocazie mi-a reproşat recent că n-am făcut destul. Adică ce aş mai fi putut face? O lovitură de stat, mi-au răspuns unii, cu nonşalanţă. Adică dizolvarea Parlamentului pentru că nu exista majoritatea necesară pentru aprobarea unui referendum în vederea schimbării Constituţiei. O dizolvare a Parlamentului realizabilă cum? Sub ameninţarea  armatei? Cine din armată s-ar fi raliat la această acţiune? Şi, având în vedere că nu existau şanse de succes într-o consultare populară prin referendum, Regele ar fi trebuit adus prin forţă în fruntea statului. Ce fel de stat ar fi fost acela? Şi cine l-ar fi recunoscut pe plan extern? Şi o ultimă întrebare care ar fi trebuit să fie de fapt prima: Majestatea Sa, Regele Mihai, ar fi acceptat să fie adus pe tron în asemenea condiţii? L-a consultat cineva vreodată asupra unui astfel de scenariu aberant? Am făcut acest exerciţiu teoretic doar pentru a demonstra până unde poate merge ridicolul în politică.

19. Mulţi dintre cei care nu agrează, nici pentru o dezbatere publică, tema monarhiei, s-au bucurat sau se vor bucura  de ordine naţionale: Steaua României, Serviciul Credincios, Pentru Merit. Stiu ei, oare,  că aceste onoruri  au fost instituite de Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, si  nu vin de la Moscova?

Când am promulgat, în 2000, Legea Ordinelor Naţionale, la redactarea căreia am contribuit personal, am precizat în toate discursurile de decernare deosebirea dintre aceste ordine instituite de regii României pentru constituirea şi consacrarea unor elite de merit şi onoare şi decoraţiile comuniste de inspiraţie sovietică aducătoare de beneficii materiale. Am încercat şi să pun bazele Consiliilor Ordinelor prin acordarea gradelor înalte unor personalităţi cu adevărat reprezentative care să fie apoi, conform legii, garanţiile respectării criteriilor de valoare profesională şi morală. Din păcate nu cred că am reuşit să trezesc un ecou deosebit în societate. Poate şi fiindcă au venit prea târziu, în ultimele zile ale mandatului.

20.            Cum evaluaţi  politica externă  a României, în general,  relaţiile  moldo-române, în special?

Paradoxal, tocmai după integrarea în NATO şi UE politica externă a României s-a adâncit în mediocritate. Iniţiativele mele privind acorduri trilaterale cu ţările din jurul României au fost abandonate. Activitatea pentru implementarea politicii de vecinătate a UE e practic nulă. Relaţiile moldo-române relansate odată cu plecarea lui Voronin - încă sub aşteptări.

21.             După 1989, a existat  un moment  favorabil în care s-ar fi putut  face unirea  Basarabiei cu ţara-mamă, dar  s-a pierdut o asemenea ocazie?

De câte ori particip la o conferinţă găzduită de ţările Baltice mi se pune acolo această întrebare pentru că aceste ţări, şi ele victime ale pactului Ribbentrop Molotov, sunt sensibile la efectele acestuia şi se simt solidare cu Basarabia. Da, a existat un asemenea moment în 1990-1991. Dar, pe când împreună cu cei de la Liga Studenţilor manifestam în faţa Amabasadei Ruse la Bucureşti, conducerea de atunci a României parafa şi semna un nou Tratat de stat cu un URSS muribund. Când am devenit preşedinte, era prea târziu, problema transnistriană complica situaţia şi, din păcate, toate sondajele de opinie din România arătau un interes extrem de scăzut pentru o unificare cu Republica Moldova. Pentru viitor, cred că primul pas necesar este integrarea cât mai rapidă a Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Pentru a sprijini acest proiect, am iniţiat împreună cu preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, profesorul Gheorghe Duca şi binecunoscutul muzician Eugen Doga, o largă acţiune civică „Sfatul Moldovei”, care să creze un curent de opinie favorabil la nivel european.

22.     Dar cu  Kievul? V-as ruga sa va referiti la controversatul Tratat cu Ucraina, pentru ca unele incoveniente, aparute ulterior in relatiile  bilaterale cu vecinul de la est, v-au fost imputate.

Ceea ce mi-au imputat Adrian Năstase şi Traian Băsescu au fost propriile lor greşeli. Tratatul cu Ucraina a fost, în momentul semnării sale, fundamental pentru crearea unei zone de stabilitate în Europa Centrală, într-o perioadă în care fosta Iugoslavie se destrăma prin conflicte sângeroase şi fosta URSS  era şi ea teatrul multor tulburări. Securitatea naţională a României era problematică, poziţia noastră pe plan internaţional era slabă iar printre vecini, ca de atâtea ori în timpul istoriei nu aveam nici un prieten. Un scop principal al Tratatului a fost acela de a preveni deznaţionalizarea rapidă a minorităţii româneşti care a primit, prin articolul 13 (cel mai mare şi cuprinzător capitol din Tratat) drepturi similare cu cele ale minorităţii maghiare din România. Faptul că datorită neînţelegerilor dintre multele asociaţii româneşti şi „moldoveneşti” din Bucovina şi Basarabia de sud nu s-a putut constitui o organizaţie cu eficacitatea UDMR pentru exercitarea acestor drepturi, este regretabil. Tratatul a fost bine redactat şi negociat de negociatorul şef, regretatul ambasador Dumitru Ceauşu. Din păcate, guvernul Năstase a uitat să numească şi să activeze Comisia pentru Mediu şi s-a trezit doar când cazul Bâstroe lua amploare. Preşedintele Traian Băsescu a fost penibil când mi-a reproşat negocierea pentru platoul continental, uitând că din incompetenţă sau delăsare nu şi-a dat seama că exact sub mandatul său termenul de 10 ani prevăzut pentru valabilitatea contractului expirase, şi că Tratatul s-a prelungit automat doar fiindcă România nu l-a renegociat. Uneori, incompetenţa are efecte paradoxale benefice. Tratatul a avut şi scopul de a face ca Ucraina să accepte o reglementare a disputei teritoriale la Tribunalul Internaţional de la Haga, unde altfel nu ar fi fost obligată să se prezinte şi astfel în final s-au creat condiţiile pentru ca România să obţină un câştig meritoriu.

23.     Domnule preşedinte, cum arată politica internaţională din spatele uşilor închise?   Discuţiile discrete, care au loc între doi şefi de stat, in timpul plimbărilor pe aleile reşedinţelor oficiale, de exemplu, influenţează, sau nu, soarta lumii?  Din istoria trăita, ne puteti da un exemplu?

Deciziile considerate importante pentru soarta unei ţări, a unei regiuni sau a lumii se iau în mod firesc în spatele uşilor închise, în urma unui proces laborios. Doar după ce s-a ajuns la un acord sau la un dezacord rezonabil pentru anunţarea lor se organizează conferinţe internaţionale şi se folosesc conferinţe de presă. În spatele uşilor închise se asigură sprijinul opoziţiei interne şi se comunică cu principalii adversari externi. Există şi o tradiţie americană de lansare a unor iniţiative majore de politică externă  prin discursuri ţinute de preşedinţi la universităţi de prestigiu.

La aşa-zisele summit-uri ale organizaţiilor internaţionale NATO, UE, OSCE, ONU etc., la sesiunile publice, se ţin discursuri banale în aşa-numitul „limbaj conform”. Ele sunt de obicei scrise de consilieri, funcţionari superiori, experţi. Unii şefi de stat le primesc în ultimul moment, alţii, mai puţini, au sugestii preliminare sau fac corecturi pe text. În timp ce de la tribună se rostesc discursurile, în sală se află de obicei membrii de rangul doi sau trei ai delegaţiilor. Şefii de stat folosesc acest timp pentru întâlniri bilaterale la care sunt însoţiţi doar de primul colaborator.

Dar discuţiile cu adevărat importante sunt cele care au loc înaintea începerii sesiunilor în saloanele unde se bea cafeaua sau ceaiul, şi unde nu au acces decât şefii de stat şi momentele scurte dinaintea fotografiei „de familie”, cele din timpul lunch-ului sau dineului de lucru.

Mi-aţi cerut un exemplu trăit de mine. În 23 aprilie 1999 mă aflam la Washington, în saloanele Casei Albe. Acolo nu aveau acces decât şefii de stat din NATO prezenţi la summit, care aşteptau momentul fotografiei individuale cu preşedintele Bill Clinton şi soţia sa Hillary. Preşedintele Jacques Chirac şi premierul Tony Blair m-au invitat la o măsuţă retrasă ca să-mi mulţumească  pentru votarea, cu o zi în urmă, de către Parlamentul Românei, a hotărârii CSAŢ de aprobare a accesului avioanelor NATO pe aeroportul din Timişoara (hotărâre care a decis, de altfel, capitularea lui Miloşevici). „Cum te putem ajuta?” m-au întrebat. Situaţia este tulbure şi România are nevoie de garanţii de securitate, am răspuns. Din câte ştim, mi-au spus ei, Solana (secretarul general al NATO) ţi-a transmis o declaraţie NATO care menţionează aceste garanţii. Le-am răspuns că le-am încuiat într-un sertar şi nu le-am dat publicităţii pentru că aceste garanţii se referă doar la Iugoslavia, care în nici un caz nu va ataca România. Noi avem nevoie de anunţarea unor garanţii de securitate „erga omnes” din care Rusia să înţeleagă ce trebuie dacă se produce vreun derapaj. Jacques Chirac s-a oferit să facă această declaraţie într-un cadru oficial, la conferinţa sa de presă de la Washington. Mi-a scris textul pe dosul foii pe care era dactilografiat discursul pe care îl ţinusem în deschiderea conferinţei „NATO Parteneriatul pentru pace” şi apoi şi l-a copiat în agenda persoanală. Am convenit ca un ziarist din România să-i pună o întrebare în acest sens la conferinţa de presă. Din nefericire, jurnaliştii români nu au mai putut fi contactaţi dar Chirac s-a ţinut de cuvânt şi a făcut declaraţia.

A doua zi dimineaţă, în drum spre sala de conferinţe, Tony Blair m-a luat de braţ şi mi-a spus că s-a gândit că cel mai bine ar fi să facă această declaraţie împreună cu mine la Bucureşti şi m-a întrebat peste cât timp ne-am putea întâlni din nou. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. S-a uitat în agendă şi mi-a zis „peste 10 zile”. Ajuns la Bucureşti, m-am trezit cu o cerere de audienţă din partea ambasadorului Marii Britanii care sesizase că în conformitate cu protocolul ar fi necesară totuşi o invitaţie din partea primului ministru al României. A fost un caz rar în diplomaţia atât de conservatoare a Marii Britanii când o vizită oficială s-a hotărât în afara complicatelor aranjamente diplomatice şi a unor programări care se fac de obicei cu ani de zile înainte. Mai ales că era vorba de un eveniment istoric. Era prima vizită a unui prim ministru al Marii Britanii în România după mai bine de 100  ani de relaţii diplomatice. Deşi mi-am dat seama că printr-o declaraţie la Cotroceni, Tony Blair vroia să-mi ridice popularitatea care scăzuse în sondaje am sugerat ca declaraţia privind garanţiile de securitate să se facă sub forma unui discurs în Parlament şi am discutat cu preşedinţii Camerei Deputaţilor Ion Diaconescu şi Senatului Petre Roman organizarea unei şedinţe comune solemne. Tony Blair a venit, aşa cum promisese, şi după conferinţa noastră comună de presă la Cotroceni ne-am retras în Salonul galben. Îmi amintisem ce-mi spusese Jacques Chirac la summit-ul din 1998 al Preşedinţiei austriece a UE de la Viena, când uzase de dreptul de veto pentru a împiedica începerea negocierilor de aderare a 11 ţări fără România: pentru a reuşi la Helsinki e nevoie de sprijinul Marii Britanii. Când mi-a spus că la Parlament va vorbi despre sprijinul Marii Britanii pentru includerea României în valul doi de lărgire a NATO, i-am răspuns că noi românii avem un proverb: dacă cineva îţi întinde un deget, cere-i mâna toată. L-am rugat, dacă poate, să menţioneze şi sprijinul Marii Britanii pentru includerea României pe lista ţărilor care vor fi acceptate pentru începerea negocierilor de integrare în UE în ianuarie 2000. A zâmbit afirmativ. Pe drumul scurt de la Palatul Cotroceni la Palatul Parlamentului a introdus şi această frază în discurs. Din păcate, parlamentarii PRM şi unii parlamentari PSD l-au întâmpinat, în semn de sfidare, cu cocarde în piept cu semnul „ţintă pentru bombardamentele NATO”. În lunile ce au urmat sprijinul Marii Britanii s-a dovedit a fi cu adevărat decisiv şi la Helsinki în decembrie am fost admişi pentru începerea negocierilor, în timp ce Croaţia, mult mai bine pregătită economic şi instituţional decât noi, a trebuit să mai aştepte 6 ani.

24.            Cum sunt văzuţi de aproape şi cum sunt în realitate, cei care decid  la nivel naţional, regional, mondial?

Cred că atunci când spuneţi „văzuţi de aproape” nu vă referiţi la prezenţa împreună într-o fotografie de grup sau la o strângere de mână în faţa presei. Poţi şti cum este cineva în realitate doar dacă ai avut o discuţie substanţială într-o ambianţă cât de cât intimă. Am avut această şansă. Uneori ea este rezultatul unei tradiţii îndelungate. De pildă, întâlnirile cu împăraţi, regi, emiri la care se includ şi cele cu Sanctitatea Sa Papa se desfăşoară între patru ochi. Este şi motivul pentru care aceştia stăpânesc din copilărie limbile străine de circulaţie internaţională. În aceste întâlniri, de regulă nu se abordează probleme politice ci doar culturale, sociale sau religioase. În alte cazuri profunzimea dialogului depinde de o zonă comună de interes, de prestigiul personal sau de afinităţi intelectuale. Aceste întâlniri rămân într-o memorie împărtăşită care transcede termenele funcţiilor oficiale. Aşa se face că, de multe ori, continuăm să ne întâlnim, uneori în momente triste, când unii pleacă dintre noi sau de bucurie, la aniversări personale sau ale unor evenimente semnificative. Ar fi multe de povestit dar pot să vă spun că, în general, şefii de stat şi de guverne de la sfârşitul secolului trecut aveau o „statură” parcă mai înaltă decât cei actuali. Comparaţia o poate face fiecare. Eu mă consider fericit că am putut fi alături de personalităţi precum Ronald Reagan, Helmut Kohl, Margaret Thatcher, Lech Walesa, Vaclav Havel, Papa Ioan Paul al II-lea, care nu au fost numai conducători competenţi şi oneşti ci şi lideri adevăraţi, care au schimbat lumea în care au trăit.

25.             În 2000, aţi refuzat sa  mai candidaţi pentru un nou mandat.  Aţi fost acuzat de trădarea PNTCD.

Hotărârea de a nu mai candida pentru un nou mandat am anunţat-o la jumătatea anului 2000, cred că într-un moment potrivit, deşi ea era luată cu mult înainte. Încă de la începutul mandatului meu, la şapte ani de la Revoluţiile din 1989, înţelesesem că dacă doreşti să implementezi reforme radicale trebuie să plăteşti un preţ politic. O făcuseră deja Lech Walesa, Jelio Jelev; chiar şi Havel fusese umilit în Parlament, la realegere.  Asta mi-a şi dat o anume libertate, pe lângă cea cu care venisem, în relaţia cu oameni de afaceri, cu partidele şi, de ce nu, cu presa. Mai ciudat a fost în 2001-2002 când, călătorind în ţară pentru a-mi lansa cărţile de memorii, eram întrebat de ce am demisionat. Cât de repede se uitase nu numai că mi-am dus mandatul până la capăt dar cel puţin pe plan internaţional am rămas în a doua jumătate a anului 2000 singurul reprezentant activ al intereselor României, în condiţiile în care primul ministru şi ministrul de externe erau angajaţi în campania electorală prezidenţială. Şi tot singur la Consiliul European de la Nisa au obţinut un număr onorant de locuri pentru România în Parlamentul European după integrare. Şi am avut impresia că în insistenţele exercitate asupra Olandei care se simţea oarecum lezată prin comparaţie se ascundea şi un mic gest de gratitudine pentru eforturile întreprinse. Şi de multe ori am rămas singur şi în faţa problemelor sociale şi de securitate internă, asumându-mi-le pe cele mai dificile. Vreau să revin totuşi la acel moment al renunţării la propria mea candidatură pentru a aminti că simultan am lansat un proiect politic important, şi anume susţinerea pentru alegerile prezidenţiale a unui candidat comun din partea coaliţiei de guvernare, primul ministru Mugur Isărescu, un tehnocrat, artizan al primei creşteri economice sănătoase. Nu am făcut publică hotărârea mea decât atunci când am avut acceptul primului ministru de a candida şi la cinci luni înainte de alegeri, un timp suficient pentru o campanie electorală de succes. Din păcate, aşa cum am mai arătat chiar în acest interviu, trădarea liberalilor lui Valeriu Stoica, ambiţiile lui Petre Roman, candidatura lipsită de sens a UDMR-ului au izolat PNŢCD-ul care cel puţin a rămas cu onoarea de a sprijini cel mai bun candidat prezidenţial pentru România. În ceea ce priveşte eşecul în alegerile parlamentare ale PNŢCD, acesta a plătit propriile sale erori şi slăbiciuni care l-au marcat chiar din momentul refondării sale în 1989. Practic, PNŢCD a fost şi a rămas mai mult o psihodramă decât un partid, un conglomerat de orgolii, frustrări, suferinţe şi ambiţii nejustificate. Aşa a fost de la început. Legenda unui Corneliu Coposu conducând suveran un partid disciplinat şi unit este un fals istoric, inventat după moartea acestuia chiar de adversarii lui pentru a lovi în posibilii săi urmaşi. Disidenţele violente ale lui Constantinescu Klaps şi ale altor vechi PNŢ-işti, lupta dintre „aripile” mai noi au putut fi domolite numai cu ajutorul fidelităţii necondiţionate a lui Ion Diaconescu şi a micului grup cimentat în închisori care a salvat partidul de o penetrare masivă a foştilor securişti. Un alt motiv de altfel pentru eliminarea PNŢCD de pe scena politică. Electoral, PNŢCD a putut reuşi doar prin CDR. A fost şi testamentul politic pe care Corneliu Coposu mi l-a încredinţat. Din păcate, exact atunci când trebuia să se prezinte singur în alegeri în 2000 a rămas încremenit în proiectul unui CDR care nu mai exista. În ciuda sfaturilor mele, a încropit o coaliţie cu câteva partiduleţe fantomatice ceea ce i-a ridicat baremul de la 5 la 8% şi a privat PNŢCD-ul de o prezenţă parlamentară pe care singur ar fi obţinut-o. Dacă tot vorbim de trădarea PNŢCD, apoi aceasta s-a datorat sciziunilor provocate de cei doi foşti prim miniştri ai PNŢCD, Victor Ciorbea şi Radu Vasile imediat după ce aceştia şi-au pierdut postul de prim ministru.  Victor Ciorbea a fost şi primul care a aruncat cu piatra prin acuzaţii grave şi nefondate pentru ca apoi să preseze pentru o alianţă în locul unei reveniri oneste în partidul care îl promovase. Radu Vasile, după ce a rupt o parte importantă din PNŢCD, a părăsit fără jenă noul partid creat chiar de el pentru a eşua pe listele PD-ului, exact în braţele celui mai violent atacator al PNŢCD în coaliţia guvernamentală, Traian Băsescu. În anii 2001-2004, în toiul sciziunilor, luptelor intestine şi excluderilor reciproce, combatanţii din ruinele PNŢCD au descoperit şi un vinovat pentru propria lor neputinţă: abandonarea lor de către fostul preşedinte al CDR, pe care l-au săpat cum au putut. Dacă regret ceva cu adevărat este tristeţea din ultimii ani ai regretatului Ion Diaconescu, pentru care acest partid a fost idealul unei vieţi de luptă, speranţa pentru care a suferit şi căminul la care a visat să se întoarcă şi în care să trăiască până în ultima clipă.

26.              A ramas mai putin de un an pana la alegerile locale si parlamentare. Constituirea Uniunii Social Liberale reprezintă o soluţie viabilă pentru problemele momentului?

Este o soluţie pentru ceea ce este pregătită să dea şi să primească România acum. Şi nu numai acum. Cu excepţia alegerilor din 1996, societatea românească pare condamnată să aleagă răul cel mic. Dacă, Doamne-fereşte, nu va fi gata să aleagă chiar răul cel mare. Pentru mine, care timp de 21 de ani am slujit fără nici un compromis un ideal politic şi moral, un hibrid ideologic cum este USL îmi creează o reţinere justificată. Dar înţeleg perfect utilitatea sa în care atracţia pe care liberalismul cât de cât autentic şi-o menţine în zona elevată a electoratului românesc se completează cu forţa organizatorică şi financiară a PSD. PSD vine cu şanse mai mari în alegerile locale şi PNL în cele parlamentare. Faptul că împreună pot genera un procent bun în sondajele de opinie preelectorale va juca un rol în orientarea nehotărâţilor. Şi, până la urmă, orice schimbare este oportună când mai distruge ceva din structurile de interese de tip mafiot care au pus stăpânire pe România de azi.

27.             Ca unul care a susţinut -  şi eu cred că pe bună dreptate- existenţa celor 15.000 de specialişti, aveţi un mesaj pentru oamenii capabili, descurajaţi de impostori?

Mă bucur că acceptaţi existenţa celor 15.000 de specialişti pentru că aceştia, mai buni sau mai răi, chiar au existat, de la administraţia centrală până la administraţia comunală şi, după părerea mea, au dovedit în ciuda tuturor comentariilor răutăcioase sau prosteşti că a putut fi creată chiar şi parţial o alternativă la activiştii PCR şi la colaboratorii fostei Securităţi. Şi dacă această alternativă a fost posibilă în timpul administraţiei Constantinescu înseamnă că există oricând un rezervor de reîmprospătare a unei administraţii incompetente şi corupte cu oameni cu valoare profesională şi morală. Mesajul meu pentru oamenii capabili, descurajaţi de impostori este să nu cedeze, să lupte pentru propria lor afirmare profesională fără a face compromisuri morale. Timpul lor va veni. Dacă unii dintre noi am reuşit acest lucru venind din crunta dictatură comunistă, nu văd de ce ei nu ar reuşi.

28.            Aşa cum se poate vedea pe internet, în 2011 aţi fost ales în conducerea unor prestigioase  asociaţii şi instituţii  internaţionale, printre care preşedintele Academiei de Diplomaţie Culturală din Berlin, membru în Board of Trustees al Academiei Mondiale de Arte şi Ştiinţe, director al World Justice Project, cea mai importantă structură mondială de promovare a statului de drept. Care sunt proiectele promovate de aceste organisme internaţionale?

Aceste asociaţii sunt în acelaşi timp grupuri de reflecţie dar şi de acţiune practică, şi aici aş adăuga şi activitatea în Bordul internaţional al Habitat for Humanity, una din cele mai mari organizaţii umanitare din lume. Scopul acestor organizaţii îl constituie identificarea liniilor principale de evoluţie a umanităţii în secolul XXI, edificarea societăţii cunoaşterii, studierea impactului noilor tehnologii asupra naturii şi vieţii şi promovarea unor modele noi de relaţii şi dialog între state, comunităţi umane şi indivizi în lumea globalizată a viitorului. Cred că prezenţa mea acolo permite afirmarea României şi a valorilor ei spirituale.

29.            Sunteţi puţini vizibil pe scena publica, as zice, absent in planul exprimarii opiniilor politice. Există motive care vă reţin să   redeveniţi o voce  autoritară şi îndreptăţită, în spaţiul politic românesc?   

Există, desigur, şi alte motive decât timpul pe care îl dedic acţiunilor academice şi obşteşti. Şi ele ţin de atitudinea de respingere sau dezinteres faţă de valorile în care cred şi pentru care am luptat nu numai din partea mediului politic dar uneori şi de către cel civic. Asta nu m-a împiedicat să fondez Forumul Academic Român ca o interfaţă între elitele româneşti consacrate în centrele de excelenţă europene şi mondiale şi mediul intelectual autohton, de unde poate porni o mult aşteptată renaştere a societăţii româneşti.  

30.             Domnule preşedinte, vă mulţumesc foarte mult pentru acest interviu şi contez  pe bunăvoinţa  Excelenţei Voastre, pentru a aborda,  în viitor, şi alte  subiecte de interes pentru opinia publică. 

Nu cred că vom mai avea ocazia, cel puţin în viitorul apropiat. Am răspuns solicitării pentru acest interviu înţelegând că este vorba despre o carte care se doreşte a fi un fel de oglindă a spaţiului politic românesc post comunist. Am decis să renunţ pentru un timp la prezenţa în mass media pentru mă consacra scrierii unor cărţi care sper că vor fi, la rândul lor, o mărturie despre istoria recentă, aşa cum eu am văzut-o şi am trăit-o.