Interviu publicat in Academia Catavencu din 1 Decembrie 2010

 

1. Pentru mine, preşedinţia Constantinescu nu-nseamnă altceva decît cea mai amară perioadă din viaţa mea. De ce aţi fost o mare speranţă devenită o uriaşă dezamăgire?

R: Mai uşor cu pianul pe scări: „uriaşă dezamăgire”? Nu e cam mult? Dezamăgirea e reacţia laşilor care confundă idealurile pentru care trebuie să lupţi (uneori să plăteşti cu viaţa sau libertatea ca în 1950-1980 sau în 1989) cu iluziile celor incapabili să înţeleagă mersul lucrurilor şi care îi acuză pentru propria lor neputinţă pe cei care chiar fac ceva.

Cea mai amară perioadă din viaţă? Unde aţi fost domnule Istodor în timpul comunismului? Dacă v-aţi simţit aşa de groaznic sub preşedinţia Constantinescu şi mai bine sub Ceauşescu nu mă miră că nu puteţi face nici o deosebire între cum arăta România pe care am preluat-o în 1996 şi cea pe care am lăsat-o în 2000. Vă întreb şi eu pe dvs. şi întreb şi întregul cor de papagali care repetă de peste un deceniu această stupiditate. De ce v-am dezamăgit? Pentru că nu m-am îmbogăţit? Pentru că nici familia nici colaboratorii mei nu au profitat de pe urma funcţiei mele? Pentru că am respectat legea şi nu i-am lăsat nici pe alţii să o încalce? Pentru că am fost un preşedinte fără nici o abatere de la principiile democraţiei? Deocamdată singurul, sper nu şi ultimul?

Am dezamăgit pentru că nu m-am folosit de serviciile secrete sau de cercuri mafiote pentru a face presiuni împotriva presei, societăţii civile oamenilor politici sau oamenilor de afaceri?

Am dezamăgit pentru că am primit o Românie cu rezerve valutare la pământ, cu sistemul bancar în faliment şi datorii uriaşe la scadenţă şi am lăsat o Românie cu rezerve de aproape 5 ori  mai mari, cu datorii plătite în valoare de 8.603 milioane dolari şi cu un sistem bancar curăţat şi solid?

Am dezamăgit pentru că am primit o Românie monitorizată de Consiliul Europei, măcinată de conflicte interetnice şi în relaţie de adversitate cu toţi vecinii (în afara regimului comunist a lui Miloşevici) şi am făcut din România, după cum a repetat de nenumărate ori preşedintele american Bill Clinton în declaraţii oficiale, un „model de înţelegere cu minorităţile şi cu vecinii” şi un „lider regional” (România, nu eu, cum s-a spus în zeflemeaua care la noi ţine loc de analiză politică?)

Am dezamăgit pentru că am realizat prima reformă economică adevărată în cel mai dificil sector economic- al mineritului, minerit care în 1998 a produs mai mult cu 80.000 de lucrători mai puţini? Pentru că au fost închise 34 de întreprinderi nerentabile dar au fost privatizate cu succes Dacia, Romtelecom? Pentru că restructurarea Companiei Naţionale de Petrol care primea subvenţii de la Stat a permis ca ulterior prin vânzarea Petromulului  şi a Rompetrolului statul român să obţină miliarde de euro şi să încaseze anual zeci de milioane de euro ca taxe şi impozite la bugetul de stat.  

Am dezamăgit pentru că s-au retras recursurile în anulare din timpul preşedintelui Iliescu şi proprietarilor li s-au restituit casele naţionalizate? Pentru că am promulgat legea restituirii pădurilor şi am realizat consensul parlamentar pentru restituirea  tuturor proprietăţilor confiscate de comunişti?

Am dezamăgit pentru că prin decizia fermă şi fără nici o ambiguitate de a sprijini intervenţia NATO împotriva regimului comunist criminal a lui Milosevici am scos România dintr-o seculară strategie a compromisului şi am asigurat integrarea ei în NATO? Şi în acelaşi timp am susţinut forţele democratice din Serbia ai cărei lideri post-Milosevici mi-au mulţumit pentru ajutorul dat?

Am dezamăgit pentru că am lansat împreună cu preşedintele Clinton la Bucureşti Parteneriatul Strategic cu SUA, scoţând România de pe axa Moscova-Minsk-Belgrad şi asigurându-i protecţia militară, politică şi financiară a singurei superputeri a lumii în acel moment? Am dezamăgit pentru că în calitate de şef de stat şi comandant al Armatei am anulat şi am respins apoi transportul trupelor ruseşti şi al armamentului de la Moscova spre Pristina prin spaţiul aerian al României? V-a deranjat că, după ce de-a lungul secolelor ruşii au trecut prin teritoriile româneşti când au vrut, pe unde au vrut şi au stat cât au vrut, acum au respectat decizia mea, ceea ce a însemnat un moment de demnitate în istoria României. N-aţi ştiut că ulterior primul ministru al Rusiei Serghey Stepaşin la Summitul de la Salzburg şi-a cerut scuze în prezenţa presei româneşti cu ocazia vizitei pe care mi-a făcut-o în apartamentul meu de la hotelul din Salzburg? N-aţi văzut caseta? N-aţi ştiut? Atunci citiţi memoriile lui Madeleine Albright care scrie că prin această decizie a fost evitată cea mai periculoasă situaţie de confruntare pe teren a trupelor americane şi ruseşti de la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial.

Am dezamăgit pentru că am obţinut la Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999 începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană şi în decembrie 2000 la Nisa un termen de 7 ani pentru integrare şi un număr de 36 parlamentari în viitorul Parlament European, în bună parte pe seama unei credibilităţi personale şi a respectului pe care şefii de stat din acea vreme mi-l acordau, aşa cum mi-l acordă şi azi?

Am dezamăgit pentru că am blocat, în ianuarie 1999, invazia minerilor în Bucureşti, invazie care ar fi scos poate pentru decenii România de pe harta Europei democratice? Am dezamăgit pentru că am avut curajul, când mulţi se ascundeau, să ordon armatei o operaţiune de descurajare şi concomitent să obţin acordul pentru o lege a stării de urgenţă, inexistentă în acel moment?

Am dezamăgit pentru că, prin judecarea şi condamnarea lui Miron Cozma, protejat de toate administraţiile anterioare complice, am marcat instaurarea statului de drept în România?

Am dezamăgit pentru că cei vinovaţi de crimele de la Revoluţie au fost pentru prima oară judecaţi şi condamnaţi la închisoare? Cei care se lamentează că nimeni nu a fost pedepsit uită de condamnarea la 15 ani închisoare a generalilor Stănculescu şi Chiţac, foşti miniştri în guvernele postdecembriste?

Am dezamăgit pentru că, în calitate de şef de stat, am condamnat comunismul şi am cerut iertare victimelor comunismului în numele statului român?

Am dezamăgit pentru că am promulgat legea deconspirării securităţii şi că am garantat membrilor CNSAS că vor avea acces neîngrădit la orice dosar? Sunt vinovat că, ocupaţi să-şi acopere prietenii timp de un an întreg, nu au venit niciodată, cum i-am rugat, să-mi ceară sprijinul? Şi că apoi le-a fost frică şi n-au cerut informaţii asupra preşedintelui Băsescu, cum legea îi obliga, decât atunci când am făcut plângere nominală asupra lor şi a directorului SRI la Parchetul General în 2005?

Am dezamăgit atunci când am organizat o luptă adevărată, şi nu la televizor, împotriva corupţiei şi a clanurilor mafiote care s-a soldat numai în primele nouă luni din 1997 cu recuperarea la buget a 1,2 miliarde dolari de la infractori, în patru ani cu finalizarea a 3500 de dosare privind cazuri grave de corupţie şi crimă organizată, cu trimiterea în judecată a 80 de persoane pentru falimentarea flotei comerciale şi condamnarea lor până la 12 ani de închisoare, cu trimiterea în judecată a 1350 de persoane pentru infracţiuni bancare, cu peste 1.000 de condamnaţi pentru cazuri grave de corupţie?

Am dezamăgit pentru că s-a făcut singura reformă adevărată în educaţie şi s-au acordat, din puţinul existent, cele mai mari procente din buget culturii din toată perioada postdecembristă?

Am dezamăgit pentru că am organizat, în baza unei relaţii pesonale cu Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea şi cu congregaţia Sant Egidio o primă vizită a unui papă catolic într-o ţară ortodoxă în istoria creştinismului?

Şi acum întreb şi eu: poate cineva să-mi spună, faţă de dezastrul în care mi-am început mandatul, ce puteam face, în condiţiile de atunci, şi nu am făcut? Cât de limitat poţi să fii ca după 10 ani de la terminarea mandatului meu să nu ştii toate lucrurile pe care le-am enumerat aici deşi sunt înregistrate în acte şi documente oficiale publice? Sau cât de ticălos ca să ştii şi să te faci că nu înţelegi?

 

2. De ce aţi ales un Ciorbea lent şi un Radu Vasile papagal?

R: Ciorbea? E adevărat că a fost opţiunea mea pe care am impus-o mai întâi PNŢCD-ului, cu ajutorul lui Ion Diaconescu, şi apoi coaliţiei. De ce? Pentru că priorităţile programului personal cu care am fost ales preşedinte erau: reforme economico-financiare radicale, al căror preţ social era extrem de dur; instaurarea statului de drept şi lupta împotriva corupţiei; reconcilierea istorică cu Ungaria şi cu majoritatea maghiară din România ca suport pentru integrarea în NATO şi UE. Şi astăzi cred că Victor Ciorbea era nu numai cel mai potrivit momentului dar şi singurul care putea îndeplini această sarcină ca fost lider sindical, jurist, ca un om cinstit şi fără conexiuni cu cercurile de interese economico-financiare şi, în plus, era originar din Ţara Moţilor, pe care ardelenii îi percep ca pe cei mai dârji reprezentanţi ai românismului. În plus, era unul dintre puţinii care puteau lucra până la 14-15 ore pe zi şi care îmi răspundea la telefon de la Palatul Victoria şi la 9 dimineaţa şi la 1 noaptea. Nu făcea parte, ca şi mine, din niciun partid politic şi fusese proaspăt ales primarul Capitalei. Nu erau suficiente motive? A fost lent? Aveţi acum un mic ardelean care vorbeşte repede. Pe Radu Vasile nu l-a ales eu. PNŢCD-ul l-a vrut în 1998. PNŢCD-ul nu l-a mai vrut în 1999. Se pare că îi deranja în partid şi l-au trimis să-şi frângă gâtul la Guvern. Nu înţeleg de ce îl faceţi papagal, atunci vă plăcea la nebunie. L-aţi şi făcut erou la Cozia. Este adevărat că pe Mugur Isărescu l-am ales şi l-am impus eu. Mai întâi ca premier şi apoi l-am propus şi susţinut ca un candidat prezidenţial de succes al întregii coaliţii de guvernare. Dacă aţi fi înţeles proiectul prin care îmi asumam eu costurile sociale şi politice, necandidând, iar Isărescu succesul creşterii economice din anul 2000 şi m-aţi fi susţinut, alta ar fi fost acum soarta României.

 

3. De ce aţi fost slab şi aţi cedat şantajului de atunci al lui Băsescu?

R: Nu am cedat în toată viaţa mea nici unui şantaj pentru că nu pot fi şantajat cu nimic de către nimeni. Dacă vă referiţi la schimbarea premierului Ciorbea atunci greşiţi din nou. Acţiunea lui Băsescu a început în momentul în care Parchetul General a deschis ancheta împotriva lui Băsescu în dosarul Flota. Ea a început prin interviul cu Claudiu Săftoiu la Evenimentul Zilei şi s-a desfăşurat cu sprijinul masiv al presei. Ciorbea a fost abandonat mai întâi de liberali (trădat de Valeriu Stoica), apoi de UDMR, urmaţi de PNŢCD. În tot acest timp am fost singurul care l-a susţinut. În final şi-a dat demisia. Înţelegerea lui Traian Băsescu cu Radu Vasile era ca acesta să-i delege relaţia cu Banca Mondială pentru care nu avea niciun merit şi nici pricepere.

 

4. De ce nu v-aţi mai împrumutat de la FMI? Cum aţi administrat relaţia cu FMI atunci? Care-s similitudinile cu acest moment, cînd din nou, FMI este unica noastră salvare? Astăzi FMI-ul este unica noastră salvare?

R: În relaţia cu FMI nu există nicio similitudine între situaţia de azi şi cea din timpul mandatului meu. Rezervele valutare ale BNR erau, la preluarea mandatului meu, de 540 milioane dolari. Valoarea rezervelor este astăzi 32 miliarde euro (aproximativ 42 miliarde dolari). Adică aproape de vreo optzeci ori mai mari. Sistemul bancar era în crah. Astăzi sistemul bancar românesc este unul din cele mai solide din Europa. Datoriile contractate de regimul Iliescu erau enorme în raport cu PIB-ul de atunci. Pentru cine a uitat, şi atunci era criză financiară în Rusia şi Asia de Sud Est. Când FMI a propus intrarea României în încetare de plăţi era atunci o decizie justificată. Cum am administrat relaţia cu FMI? Mult mai bine. Pentru că poziţia pe care o obţinusem pentru România era alta, încrederea de care mă bucuram ca Preşedinte în 1999 în Occident era foarte mare şi poziţia de pilon de stabilitate a României în Europa Centrală şi de Sud Est câştigată prin Tratatul de Stat cu Ucraina prin reconcilierea cu Ungaria şi prin trilateralele pe care le iniţiasem la nivel de preşedinţi cu Polonia, Ucraina, Moldova, Bulgaria, Turcia şi Grecia era importantă pentru NATO.  Aşa că atunci când m-am adresat personal preşedintelui Chirac, preşedintelui Clinton şi cancelarului Kohl pentru a le cere ajutorul, răspunsul a fost rapid şi pozitiv. Directorul FMI, Camdessus şi preşedintele Băncii Mondiale Wolfensohn au venit la invitaţia mea la Bucureşti, după care m-am deplasat personal, împreună cu guvernatorul BNR Mugur Isărescu la sediile centrale ale FMI şi Băncii Mondiale la Washington, unde am discutat cu Consiliile de conducere ale acestor organisme. FMI a renunţat la ideea încetării de plăţi şi ne-a acordat o tranşă de împrumut. Banca Mondială ne-a finanţat masiv prin programe. În urma unei întâlniri pesonale la Bonn cu cancelarul Kohl, Deutsche Bank a susţinut din umbră leul aflat în dificultate. În uma întâlnirii de la Beijing cu preşedintele Chinei, Banca Centrală a Chinei a depus la Banca Naţională a României un depozit de 100 milioane dolari pe care l-a repetat un an mai târziu pentru a marca încrederea în România. În urma întâlnirii mele de la Tokio cu premierul japonez Hashimoto cu care am continuat o corespondenţă personală, Japonia a deschis finanţarea pentru mai multe proiecte în Sănătate şi Cultură şi au început investiţii directe japoneze în industria românescă. Comparaţia cu negocierea în genunchi dintre un preşedinte buimac, un prim ministru aerian şi un funcţionar FMI care impune un dictat este penibilă pentru cei de azi. Fostul economist şef al Băncii Mondiale, Joseph Stiglitz, scrie într-o carte publicată recent că în perioada 1996-2000 FMI a încercat să impună unele soluţii României dar datorită faptului că guvernul român era competent şi nu era corupt, ele nu au fost acceptate cum s-a întâmplat în alte ţări.

FMI-ul nu este singura noastră salvare. Salvarea vine din folosirea resurselor naturale ale subsolului şi solului românesc, incomparabil mai mari decât ale tuturor ţărilor vecine, valorificarea resurselor umane înalt educate ale românilor din ţară şi străinătate şi tăierea rapidă a canalelor dintre guvern, clientela politică şi clanurile de tip mafiot care secătuiesc resursele bugetare.

5. De ce nu vă putem judeca decît cu inima?

R: Pentru că nu vă folosiţi creierul pentru a gândi şi înţelege.  

 

6. Cînd vezi cum conduce Băsescu azi, nostalgicii îşi amintesc de Iliescu. De ce această confuzie? Nu e înspăimîntător că nu vă duce dorul nimeni?

R: Nu este nici o confuzie. În Ion Iliescu se regăsesc vechea nomenclatură PCR şi vechea securitate internă. În Traian Băsescu se regăsesc cadrele mai vechi şi mai noi din Serviciul de Informaţii Externe. Cine v-a informat că nu îmi duce dorul nimeni? În 25 noiembrie am organizat la Palatul Parlamentului o reuniune la care au participat foşti prim miniştri, miniştri, secretari de stat ai guvernului, consilieri prezidenţiali şi de stat ai Preşedinţiei, preşedinţii partidelor din coaliţia CDR-PD-UDMR, şefi ai agenţiilor guvernamentale şi preşedinţi ai asociaţiilor civice, rectori şi decani din Universităţi, academicieni. Ne-am simţit foarte bine timp de şase ore. Vom începe să lucrăm din nou împreună. Nu e vorba de a duce dorul cuiva. E vorba de solidaritate. Vi se pare că lumea se reduce la cei care cred că a respecta legea e un semn de slăbiciune şi a fi cinstit e un semn de prostie? Credeţi că toţi intelectualii sunt slugarnici şi fascinaţi de bădărani şi incompetenţi? Ei bine,  aflaţi că nu e aşa. Sunt şi oameni care nu te trădează, pentru că şi ei cred în aceleaşi idealuri. Acesta este motivul pentru care cei apropiaţi nu m-au trădat şi tot mai mulţi îmi transmit semnale că sunt alături de mine.

 

7. Cea mai mare oftică a fost că „Aţi fost înfrînt de sistem”. Pînă şi Băsescu cu asta vă anihilează. Vindecaţi-mă, fiindcă sintagma aceasta înseamnă pentru mine, de fapt, „viaţa mea de atunci a fost înfrîntă de sistem”!

 

R: Incorect! Propoziţia pe care o reproduceţi e un fals. Eu n-am folosit niciodată cuvântul „sistem”. L-a folosit Radu Vasile după anul 2000. Eu m-am referit strict la securiştii eliminaţi de mine şi care au migrat în presă şi nu la lucrătorii în serviciile de informaţii din timpul mandatului meu. Intervenţia mea a fost publicată şi se poate lămuri oricine că am spus „folosesc libertăţile democratice pentru a răspândi minciuni împotriva noastră”. Traian Băsescu nu poate fi „înfrânt” de Securitate pentru că el este chiar Securitatea în cadrul căreia a lucrat întreaga lui viaţă. Traian Băsescu poate anihila oamenii pe care îi poate şantaja sau intimida. Nu e cazul meu. Dacă vi se pare că „viaţa v-a fost înfrântă de sistem” atunci cercetaţi-vă mai bine colegii de redacţie şi veţi vedea care au fost informatorii securităţii lui Ceauşescu şi care sunt ofiţerii acoperiţi ai lui Băsescu. Grăbiţi-vă până când nu sunt transferaţi în diplomaţie.

 

8. E criză? Cum ar trebui un preşedinte să gestioneze acest moment?

R: Este criză? Da. Dar nu atât o criză economică ci cât o criză morală a întregii societăţi. Dacă rezolvarea crizei economice e sarcina guvernului, depăşirea crizei morale se înscrie în fişa de post a preşedintelui. Dar nu a unui preşedinte jucător cu o comportare agresivă şi grobiană ci a unui preşedinte educat şi cultivat care poate fi un mediator în baza prestigiului său moral şi intelectual. Acest din urmă preşedinte ar putea coagula energiile pozitive ale naţiunii în jurul unui proiect naţional vizionar şi a unei strategii de dezvoltare inteligentă şi creativă.

 

9. Spuneţi deseori că aţi administrat o bună relaţie cu UE şi NATO în timpul mandatului dvs. Pe lîngă relaţia în sine, e nevoie de reguli de protocol şi diplomaţie. Cum comentaţi stilul dezinvolt al actualului preşedinte în relaţiile cu marii şi greii lumii?

R: Protocolul e chiar un mod de a gestiona relaţiile internaţionale iar astăzi câştigă tot mai mult teren ceea ce se numeşte diplomaţia culturală. Sub patronajul meu, Institutul de diplomaţie culturală din Berlin va organiza la începutul lunii ianuarie la Berlin şi Washington o conferinţă pe tema diplomaţiei culturale cu participarea unor lideri marcanţi ai lumii şi a sute de tineri din Europa şi America. Voi susţine o prelegere de o oră în cadrul unui duplex Washington - Berlin pe care o veţi putea urmări pe internet şi veţi găsi câteva răspunsuri asupra subiectului care vă interesează. Dezinvoltura nu are nimic de a face cu hăhăiala. Preşedintele Băsescu confundă reuniunile la vârf cu chermezele de cartier şi astfel a devenit o persoană nefrecventabilă.

 

10. Poza Sarkozy-Băsescu de după întrunirea de la Lisabona, ce vă sugerează?

R: Umilinţa şi dezorientare.

 

11. Care-s păcatele de azi ale românului?

R: „Românul” nu există ca atare decât în sloganurile demagogice sau electorale. Există o multitudine de caractere individuale printre care predomină cele pozitive, din nefericire mai puţin vizibile, în timp ce se bucură de o largă exprimare mediatică partea mizerabilă a societăţii. „Păcatele” vin fie dintr-un trecut mai îndepărtat fie din prototipul „omului nou” pe care Ceauşescu chiar a reuşit să-l impună printr-o selecţie inversă după criterii de origine socială sau obedienţa politică. Ce ne macină la nivel individual şi naţional este oximoronul superioritate/inferioritate un complex tipic societăţilor imature.

 

12. Cum vedeţi dvs. lumea de azi? Care-s miturile în care lumea crede?

R: Lumea de azi se degradează rapid nu numai la noi ci în întreaga societate globalizată. Lumea postmodernă a dăruit mai multă libertate grupurilor minoritare şi indivizilor şi o largă posibilitate de comunicare, ceea ce este un lucru bun. Din păcate, în lipsa unor criterii de valoare şi a unor modele spirituale, se ajunge repede la derizoriu. Televiziunile comerciale joacă un rol nefast. Reconstrucţia şi promovarea elitelor intelectuale şi morale este un deziderat urgent. Credinţa în mituri este din păcate tot mai rară. Miturile sunt înlocuite de superstiţii ca un surogat al credinţei. Singurul mit care mai pare a persista la noi este cel al „Salvatorului”. El oglindeşte de fapt neputinţa persoanelor de a-şi construi propria viaţă şi absenţa spiritului comunitar confundat adesea cu opusul său colectivismul, o grea racilă comunistă. Societatea românească se va schimba în bine numai când un număr rezonabil de persoane din diferite categorii sociale vor preţui „respectul de sine” fără a mai căuta „vinovatul” în preşedinte, în clasa politică sau în conspiraţia mondială.

  

13. De ce standardele ne scad în cultură-media, gîndire globală, iată China, Rusia sînt băgate în seamă numai şi numai pentru că produc ieftin-au resurse, este normală o astfel de poziţionare de putere? Ce nu vedem noi, contemporanii, propriei noastre căderi?

R: Standardele scad ca o urmare firească a civilizaţiei de consum şi a goanei după profit. Nu trebuie să ne neliniştim. China şi Rusia nu sunt numai furnizoare de materii prime sau produse industriale mai ieftine ci şi deţinătoarele unor culturi vechi care au îmbogăţit universul spiritual al omenirii. Senzaţia de „cădere în viitor” este urmarea firească a creşterii vitezei evenimentelor care sporesc incertitudinea. Incertitudinea poate fi gestionată dacă o privim ca o altă faţă a lumii, aşa cum au făcut fizica, matematica, literatura şi chiar economia. Ce nu vedem este partea luminoasă a lumii în care trăim, frumuseţea naturii, a muzicii, a artei, bucuria iubirii care toate ne pot face fericiţi. Fericirea este până la urmă ce altceva decât arta de a trăi frumos împăcat cu tine însuţi.