Interviu apărut în publicaţia „Periscop” nr. 3 (11) din iulie-septembrie 2010

 

„O naţiune fără un proiect care să-i catalizeze energia riscă să iasă din istorie”

 

Reporter: Dacă îmi amintesc bine, la o zi de la preluarea oficială a mandatului de Preşedinte al României, în noiembrie 1996, v-aţi întâlnit cu membrii Consiliului Director al SIE, la sediul Serviciului. Din acel moment aţi devenit, potrivit legii, primul demnitar din stat beneficiar al „produselor informative” ale Serviciului de Informaţii Externe. Privind retrospectiv, cum apreciaţi Dvs., ca preşedinte, materialele informative pe care le primeaţi de la acest Serviciu?

 

Răspuns: Interesante, în general corecte, într-un progres substanţial de-a lungul celor patru ani ai mandatului meu.

 

Rep.: Pretutindeni, orice schimbare la nivelul cel mai înalt al conducerii politice a unui stat induce o serie de aşteptări, dar şi temeri în rândul personalului serviciilor secrete. De la prima întâlnire, Dumneavoastră aţi transmis un mesaj tonic, subliniind că SIE trebuie să lucreze cu întreaga capacitate pentru a susţine eforturile României în plan internaţional în cadrul unei strategii de politică externă bine conturate.

 

Răspuns: Enunţarea unei viziuni asupra locului şi rolului naţiunii române într-o lume în schimbare, a unei strategii pe termen lung şi a unui set de acţiuni prioritare pe durata mandatului de către şeful statului pot da nu numai coerenţă activităţii unui serviciu de informaţii dar şi pot motiva o mai bună angajare a personalului pentru îndeplinirea misiunii.

 

Rep.: Care a fost primul material primit de la SIE care v-a fost util în decizii privind securitatea României pe plan regional?

 

Răspuns: A fost cel primit la urcarea în avionul militar cu care m-am deplasat în 2 decembrie (la numai patru zile de la începerea mandatului) la Lisabona pentru a participa la Summit-ul OSCE. Materialul mă informa asupra deciziei preşedintelui Kucima de a amâna exerciţiile militare programate în Marea Neagră şi pe Insula Şerpilor după Summit-ul OSCE şi de a-şi modifica discursul său asupra unor intenţii revanşarde ale României după o eventuală întâlnire cu mine. De asemenea, relata despre îngrijorările Ungariei în urma escaladării unei atitudini antimaghiare în campania electorală prezidenţială de către adversarii mei politici şi despre lipsa oricărui sprijin pentru România din partea ţărilor din zonă în cazul unui conflict regional în care România ar fi implicată. Întâlnirile bilaterale cu preşedintele Ucrainei şi vicepreşedintele SUA, Al Gore, au eliminat tensiunile şi au relansat Tratatul de stat cu Ucraina. De asemenea, întâlnirile cu ceilalţi preşedinţi din Europa Centrală şi de Sud Est au inaugurat o nouă relaţie cu vecinii direcţi şi mai îndepărtaţi care au transformat România dintr-o ţară problemă într-un model regional.

 

Rep.: Care a fost principala misiune încredinţată SIE în perioada mandatului dumneavoastră?

 

R:  Integrarea în NATO , ceea ce presupunea nu numai informaţii dar şi propria restructurare pentru a se putea integra în comunitatea de informaţii a ţărilor NATO. România se afla la un moment de răscruce în evoluţia sa de după 1989. Era vorba, în primul rând, de apropierea Summit-ului NATO de la Madrid, din iulie 1997, de care se legau multe speranţe. Au fost câteva luni „de foc” pentru toate structurile statului, iar Serviciul de Informaţii Externe avea un rol cu totul special în procesul de pregătire pentru aderare la Alianţa Nord-Atlantică.

Timpul a fost prea scurt, iar impactul schimbărilor survenite în România nu a putut determina o altă decizie la Madrid decât cea care se luase deja cu mai multă vreme înainte privind componenţa primului val şi care fusese oficializată printr-o hotărâre a Congresului SUA peste care nici preşedintele Clinton nu putea trece. În ceea ce priveşte nivelul de pregătire al României o apreciere exactă aparţin doamnei Madeleine Albright, secretarul de stat al SUA, care scrie în Memoriile sale: ”România avea noi lideri care iniţiau reforme economice şi care încercau reconcilierea cu rivalii tradiţionali din regiune… În 1997 românii începuseră să facă ceea ce trebuie, dar nu făcuseră aceste lucruri suficient de mult timp”.

 

Rep.: Cu toate acestea, Summit-ul de la Madrid, urmat la câteva zile de vizita preşedintelui William Clinton la Bucureşti, a dat un semnal clar că România se află în fruntea noului pluton al statelor candidate pentru aderarea la NATO.

 

R: După momentul Madrid, mulţi – chiar şi dintre aliaţii europeni – se aşteptau ca sentimentul firesc de dezamăgire încercat de români să determine, poate, o scădere a entuziasmului şi a ritmului reformelor, care nu se prefigurau deloc uşoare. După cum se ştie, înaintea Summit-ului de la Madrid, majoritatea sondajelor îi plasau pe români pe primul loc în topul candidaţilor la aderare în privinţa încrederii în NATO şi a dorinţei de integrare în această structură. Deşi un sentiment de frustrare după decizia de la Madrid ar fi fost justificat, reacţia spontană şi pozitivă a bucureştenilor a impresionat corpul diplomatic acreditat la Bucureşti şi presa internaţională. Doamna Madeleine Albright scrie în Memoriile sale: (la Bucureşti) „mulţimile erau chiar mai mari şi mai entuziaste decât în Polonia. Ne-au făcut pe toţi să ne simţim vinovaţi…”. La rândul său, preşedintele Clinton consemnează în Memoriile sale: „La Bucureşti, 100 000 de oameni au scandat „SUA! SUA!” ca să-şi demonstreze sprijinul pentru democraţie şi dorinţa de a adera la NATO cât mai curând posibil”. Preşedintele Clinton a fost puternic impresionat de primire şi a rămas un prieten statornic al României, un susţinător puternic al integrării sale în comunitatea euro-atlantică. Cu ocazia prezenţei sale la Bucureşti a fost semnat Parteneriatul Strategic SUA-România, prin care securitatea ţării noastre intra sub protecţia nemijlocită a Statelor Unite, marcându-se astfel un moment de vârf  în relaţiile bilaterale şi intrarea României într-o eră nouă a istoriei sale.

Ce a urmat, după aceea, se cunoaşte destul de bine. România nu numai că nu a abandonat cursa pregătirilor, dar a intrat într-un ciclu de reforme şi transformări accelerate, unele destul de dureroase în plan social. Parteneriatul Strategic cu SUA a jucat un rol decisiv nu numai în finalizarea demersurilor României de integrare în NATO, dar şi în asigurarea unei protecţii militare credibile, în garantarea investiţiilor şi în protejarea intereselor României pe piaţa financiară mondială.

 

Rep.: Accelerarea transformărilor democratice a cuprins, cum era firesc, şi structurile informative ale statului. SIE, spre exemplu, deşi nu şi-a încetat practic nici un moment activitatea ca instituţie abilitată a statului român cu atribuţii în domeniul informaţiilor externe, nu avea încă o lege proprie de funcţionare. Activitatea sa se baza pe unele decrete şi legi privind siguranţa naţională adoptate în anii 1990-1991.

 

R: Într-adevăr, pentru prima dată, organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe a fost reglementată printr-o lege proprie. Este vorba de Legea nr.1/06.01.1998, prin care SIE a fost consacrat ca „organ de stat specializat în domeniul informaţiilor externe privind siguranţa naţională, apărarea României şi a intereselor sale”. S-a instituit o comisie parlamentară permanentă pentru controlul activităţii SIE. Pentru a preveni suspiciunile implicării SIE în structuri oligarhice, s-a interzis prin lege posibilitatea de a desfăşura activităţi comerciale. Tot în aceeaşi perioadă au fost intensificate măsurile de întinerire a personalului şi de continuare a perfecţionării cadrului normativ şi legislativ. S-a accentuat deschiderea spre colaborarea cu structurile informative similare din ţările NATO şi UE, fără de care nu s-ar fi putut vorbi de o credibilitate reală a României în procesul de acceptare a sa ca partener şi aliat. În cadrul acestui proces a avut loc vizita în România a directorilor serviciilor de informaţii occidentale ale NATO, CIA şi a altor state din UE. Ca rezultat, SIE a fost inclus în Comunitatea de Informaţii NATO înainte de integrarea României în NATO.

 

Rep.: Vă propun, domnule preşedinte, să ne oprim puţin la unul dintre cele mai dramatice evenimente care au marcat regiunea noastră la finele deceniului, secolului şi mileniului trecut: bombardarea Iugoslaviei de către NATO, în primăvara anului 1999.

 

R: A fost un moment dificil nu numai pentru Iugoslavia, dar într-o mare măsură şi pentru România, obligată să adopte decizii foarte delicate în raport cu ceea ce s-a sedimentat de secole în conştiinţa românilor în privinţa relaţiilor cu vecinii şi prietenii noştri sârbi. Orice mişcare greşită ar fi avut costuri extrem de grele şi pe termen lung asupra intereselor de securitate ale ţării. Niciodată până atunci nu a mai fost pusă în aşa măsură la încercare credibilitatea României în faţa aliaţilor occidentali, în organizaţiile cărora ne pregăteam să fim acceptaţi dar şi capacitatea noastră de a ajuta forţele democratice din Serbia să înlăture regimul de dictatură comunistă a lui Miloşevici. Pentru acest din urmă aspect am primit ulterior mulţumirile noului preşedinte şi ale noului prim ministru democrat al Iugoslaviei, imediat după căderea regimului Miloşevici, în cadrul unor evenimente oficiale.

 

Rep.: Imediat după declanşarea bombardamentelor NATO, din ordinul Dvs. SIE şi DIM (Ministerul Apărării) au constituit o „celulă de criză” care vă prezentau împreună, de mai multe ori pe zi, informaţii precise şi detaliate privind evoluţiile din spaţiul Iugoslaviei, ţintele lovite, efectele produse şi alte elemente utile procesului de decizie politică şi militară.

 

R: Preşedintele României era unul dintre cei mai bine informaţi lideri politici din zonă asupra evenimentelor, o dovadă fiind şi interesul manifestat de numeroşi şefi de stat sau de guvern de a se întâlni cu noi, de a avea consultări (directe, telefonic, prin emisari) pe ceea ce s-a numit criza iugoslavă. O consecinţă a poziţiei şi prestigiului de atunci al României a fost vizita la Bucureşti a premierului britanic Tony Blair pentru a marca sprijinul Marii Britanii pentru includerea României pe lista ţărilor care urmau să fie desemnate la Helsinki pentru începerea negocierilor de aderare la UE.

 

Rep.: Au fost mai multe situaţii – inclusiv cu ocazia Summit-ului NATO de la Washington, din aprilie 1999, reuniune aniversară care marca împlinirea a 50 de ani de la crearea Alianţei – în care aţi făcut apel la luciditatea liderilor politici ai lumii, solicitând încetarea bombardamentelor cu efecte devastatoare asupra populaţiei civile. Un alt moment l-au reprezentat  sărbătorile pascale, poziţia Dvs. de suspendare a bombardamentelor în această perioadă fiind susţinută şi de Vatican. De altfel, cu ocazia vizitei istorice la Bucureşti a Papei Ioan Paul al II-lea (7-9 mai 1999), Suveranul Pontif şi Patriarhul României, PFP Teoctist, au semnat  – în prezenţa Dumneavoastră – o Declaraţie Comună care chema solemn la încetarea ostilităţilor militare, constituindu-se într-unul dintre documentele importante ale vremii. Citez din finalul acelei Declaraţii: „cerem insistent părţilor angajate în conflict să depună definitiv armele… pentru a stabili o nouă artă de a trăi în Balcani”.

 

R: Este bine să ne reamintim uneori de momente cu adevărat memorabile pentru drumul parcurs de România într-o perioadă în care, într-adevăr, s-a decis destinul său pentru mult timp. Un astfel de moment l-a reprezentat vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti. Impactul acestei vizite în opinia publică internaţională este şi astăzi greu de cuantificat. Prezenţa suveranului pontif la Bucureşti a avut o puternică încărcătură simbolică, cu reverberaţii profunde în toate marile cancelarii ale lumii. La încheierea vizitei am spus: „Fiţi, Sanctitate, mesagerul nostru privilegiat, pentru a spune Europei şi lumii că, în jurul Carpaţilor şi la Dunăre, trăieşte un popor – creştin cu blândeţe, pacific cu înţelepciune, fratern cu speranţă de mai bine – care se străduieşte şi-şi adună puterile pentru a ieşi la liman. Aţi adus tuturor românilor o primenire a sufletelor, o adâncă înseninare… Ne-aţi dat încredere în propriile forţe şi în propriul destin”. Astăzi, la mai bine de zece ani de la acea vizită cu adevărat istorică, cred cu şi mai multă tărie că ea a reprezentat o sfântă binecuvântare pentru ţara noastră şi pentru poporul român.   

 

Rep.: Domnule preşedinte, sunt în general cunoscute relaţiile personale apropiate pe care le-aţi cultivat cu principalii lideri occidentali ai acelei perioade: preşedintele Jacques Chirac, cancelarul Helmut Kohl, premierii Marii Britanii, Italiei, Spaniei, Luxemburgului, conducătorii Olandei, Belgiei, Greciei, Turciei şi mulţi alţii. Am fost de faţă la Amman, la funeraliile regelui Hussein al Iordaniei din primăvara anului 1998 când, fără nici un protocol, preşedintele Clinton s-a desprins de delegaţia americană care însoţea cortegiul, venind lângă dumneavoastră pentru a schimba unele opinii. Aţi avut relaţii cu noii intelectuali democraţi deveniţi şefi de stat, care v-au adoptat în familia lor politică. Toţi aceştia au devenit susţinători activi ai integrării României în structurile europene şi euro-atlantice.

 

R: Sunt chestiuni despre care astăzi se vorbeşte extrem de puţin sau deloc, dar atunci fiecare act de politică externă era privit şi evaluat aproape exclusiv prin prisma avantajelor pe care le aducea atingerii celor două obiective fundamentale urmărite de România: admiterea ca membru cu drepturi depline în NATO şi UE. Aş dori să subliniez  din nou relaţia specială cu preşedintele Bill Clinton. În anii ce au urmat vizitei sale la Bucureşti, contactele şi consultările noastre au devenit frecvente iar rezultatele s-au văzut şi în sprijinul acordat de SUA la FMI, Banca Mondială şi în alte organizaţii internaţionale.

 

Rep.: Vă propun să venim mai aproape de actualitate, de preocupările Dvs. din ultimii ani. Încă înainte de actuala criză economică mondială, Dvs. aţi vorbit de o criză morală în România şi despre rolul ce revine intelectualilor în prefigurarea viitorului ţării noastre.

 

R: După admiterea în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, România a dobândit un statut nou, cel al unei ţări cu economie de piaţă liberă şi democraţie consolidată. Naţiunea română şi-a văzut astfel împlinit un vis secular, intrând într-o comunitate europeană capabilă să răspundă provocărilor lumii globalizate a secolului XXI şi să asigure statelor membre securitate, stabilitate şi prosperitate. Există, însă, o discrepanţă între statutul dobândit de jure de către România şi starea sa de fapt, marcată de menţinerea unor decalaje generate de sărăcie, corupţie, atomizarea şi anomia societăţii, de spiritul colectivist şi mentalitatea paternalistă, ceea ce face necesar un efort major de solidarizare a energiilor pozitive ale naţiunii pentru depăşirea înapoierilor istorice faţă de comunitatea occidentală. Pentru că, altfel, există pericolul divizării şi dezintegrării, al alunecării pe panta deznădejdii şi a derapajelor de la standardele democratice. Atunci când comunitatea de valori şi interese se dezintegrează, când nu mai există o înţelegere comună cu privire la principiile şi scopurile fundamentale, când participanţii nu mai doresc să se integreze în stat, ci încearcă să se substituie statului, se poate ajunge la prăbuşirea democraţiei şi a instituţiilor statului de drept. Iată de ce o guvernare democratică este numai guvernarea constituţională, bazată pe supremaţia legii şi separarea puterilor în stat.

Revenind la întrebare, poate că tocmai în momente de criză este nevoie mai mult de punerea în valoare a specialiştilor, de aportul intelectualilor, sunt necesare grupuri de reflecţie care să asigure o abordare pozitivă a problemelor, să elaboreze o agendă naţională, să construiască alternative de dezvoltare. Pentru că lenea intelectuală sau disputele şi agitaţia sterilă macină resursele naţiunii, iar o naţiune fără un proiect care să-i catalizeze energia riscă să iasă din istorie.

 

Rep.: Printr-un apel public din noiembrie 2005 aţi lansat un proiect intitulat sugestiv Forumul Generaţia Europeană XXI. Să vedem aici şi un reflex al vocaţiei Dvs. de dascăl, al îndelungatei activităţi dedicate formării atâtor generaţii de studenţi şi specialişti?

 

R.: Am pornit de la ideea că, în noul context european al secolului XXI, suntem datori cu o nouă viziune istorică  şi cu un program naţional care să înscrie întreaga Românie pe harta intelectuală şi culturală a Europei şi astfel să dea un nou chip României şi poporului român în întregul său. Pentru acest vast program este nevoie de participarea activă şi de convergenţa energiilor tuturor. Este nevoie mai ales de o viziune comună, care să fie elaborată şi asumată înainte de toate de către tinerii care vădesc de pe acum vocaţia de a constitui elita intelectuală, culturală şi politică a României de mâine. Le-am propus tinerilor talentaţi, cu vocaţie, să participe la un efort colectiv de elaborare a unui nou proiect pentru România secolului XXI şi a opţiunilor strategice menite să le construiască propriul viitor.

Am intitulat acest proiect Generaţia Europeană pentru că tinerii cărora li se adresează vor fi cetăţeni ai Uniunii Europene. Ei vor avea nu numai o identitate românească, ci şi o identitate europeană. Indiferent dacă se vor forma în România, în marile centre universitare ale Europei sau ale SUA şi Canadei, ei vor participa, şi ca români, şi ca europeni, la procesul global al lumii de mâine.

         

Rep.: După încheierea mandatului de preşedinte, aţi publicat o serie de lucrări fundamentale pentru înţelegerea evoluţiilor societăţii româneşti în ultimele decenii. Există un resort intim al acestor preocupări?

 

R: Reamintesc ce am scris pe coperta celei mai recente cărţi pe care am publicat-o despre evenimentele din 1989 (Păcatul originar, sacrificiul fondator. Revoluţia din decembrie ,89 aşa cum a fost, vol. 1, Editura Minerva, Bucureşti, 2009, n.n.): mi-am asumat scrierea acestor cărţi din mai multe motive. Pentru că, printr-un joc al destinului, am avut acces direct la documente esenţiale. Pentru că am avut ocazia să fiu în contact direct cu mari actori ai jocului politic european şi mondial. Pentru că, prin acelaşi joc al destinului, m-am aflat în miezul unor evenimente care au hotărât cursul istoriei ultimelor două decenii. Dar mai ales pentru că pot să spun fără ezitare lucrurile pe care le-am trăit şi pe care le-am aflat… Pot face acest lucru pentru că nu pot fi şantajat cu nimic din trecutul meu. Şi nu pot fi cumpărat cu nici un fel de avantaje pentru prezent sau viitor.  

 Rep.: Pare o profesiune de credinţă…

 

R: Fără o profesiune de credinţă, acţiunea politică este un joc de interese şi viaţa un şir de întâmplări. 

 

Rep.: Una din viitoarele Dvs. cărţi, anunţate în ciclul „7 adevăruri despre România”, este intitulată provizoriu „De la ţară-problemă la model regional”. Este o formulă emblematică, ar putea avea rezonanţa unui veritabil brand pentru România.

 

R: Titlul pe care l-am stabilit provizoriu pentru volumul ce va fi consacrat politicii externe a României din perioada 1996-2000 a fost sugerat de un discurs al preşedintelui SUA, Bill Clinton, rostit la 9 iulie 1997, în cadrul reuniunii Consiliului de Cooperare Euro-Atlanic, organizat la finalul Summitu-lui NATO de la Madrid, cu participarea şefilor de stat şi de guvern din ţările membre şi partenere. Cu acel prilej, deşi SUA nu susţinuse invitarea ţării noastre la momentul respectiv în structurile nord-atlantice, preşedintele american a evocat România ca model de reconciliere istorică cu vecinii şi de rezolvare a problemei minorităţilor etnice, subliniind progresele obţinute pe drumul desprinderii de trecutul totalitar şi perspectivele sale de integrare europeană şi euroatlantică.

Ruperea hotărâtă de o moştenire împovărătoare şi prezentarea imaginii unei Românii noi, plină nu doar de speranţe dar şi de numeroase promisiuni, ca model regional, a reprezentat într-adevăr o idee forţă, emblematică,  ce a dominat în toţi acei ani. Aceste progrese, alături de numeroase decizii, măsuri şi atitudini adoptate în consens cu partenerii şi aliaţii occidentali au sporit continuu credibilitatea României şi au făcut posibile încredinţarea preşedinţiei OSCE pentru 2001 (hotărâre luată de Summit-ul conferinţei general-europene de la Istanbul – noiembrie 1999), dar mai ales invitarea sa oficială, în decembrie 1999, de către Consiliul European de la Helsinki, să înceapă negocierile de aderare la UE.        

 

Rep.:  Noi vă urăm succes, domnule Preşedinte, în realizarea proiectelor propuse, vă mulţumim pentru interviu şi vă mai aşteptăm în paginile Periscopului.

 

                                                                                                                                                 A consemnat Ioan Popa