Articol publicat în Revista Cultura luni, 25 octombrie 2010

 

Emil Constantinescu - "Bluesul vagoanelor de vite"

 

« Poate îmi voi primi îndărăt cei cinci ani furaţi, sub forma tergiversării îmbătrânirii. Dar nu s-a întâmplat aşa … pe dinăuntru-i pustiu şi pe dinafară, pe faţă, îţi sclipeşte ca foamea ochilor.  Şi aceea spune :

Mai e şi acum pianul

Da, spun eu sunt pianul care nu mai cântă ».

Este un pasaj dintr-o carte despre drama nemţilor deportaţi, publicată de Hertha Müller în 2009. Un poem al neuitării, scris pe baza confesiunilor poetului Oskar Pastior, despre drama tinerilor germani cu vârste între 17 şi 45 de ani deportaţi în Rusia, în 1945, la ordinul Guvernului sovietic, numai pentru faptul că erau germani.

Am avut ocazia să cunosc pe câţiva dintre cei care au avut şansa să se mai reîntoarcă, pe unii chiar îndeaproape. Printre ei, inginerul Georg Weis. Un om cald şi senin. Pe lângă Politehnică, absolvise şi Conservatorul. Soţia Mariane, şi cumnata Ilse, deportate şi ele în Rusia, şi-l aminteau cântând în fiecare seară la pianul vechi al familiei. După ce s-a reîntors din U.R.S.S., n-a mai cântat niciodată la pian, nu a mai mers la concerte şi chiar atunci când acestea se transmiteau  la radio, închidea aparatul. Prin anii ’70, cei doi copii ai săi împreună cu nepoţii au emigrat în Germania. I-a vizitat de câteva ori, dar a preferat să se reîntoarcă în România, o ţară pe care a iubit-o şi în care a continuat să trăiască, chiar sub cumplita dictatură comunistă care îi desfigurase destinul. A continuat să bată potecile spre Negoiu, Bâlea şi Podragu, până la moartea sa. Poate căuta acolo leagănul unde putea respira liber.

„Noaptea de ce vreau să am dreptul la calvarul meu? De ce nu pot fi liber? Cum de silesc lagărul să-mi aparţină? Dor de casă. De parcă nu m-aş putea lipsi.” Pentru că:

„ Mai eşti şi acum PIANUL

... pianul care nu mai cântă.”

            Din 1950 şi până acum am mai întâlnit de multe ori aceeaşi reţinere. Sau mi s-a povestit despre ea, de către prieteni sau urmaşi. Cu osebire în puţinele zile scurse de la publicarea cărţii în România. Poate ei vorbesc acum, prin Hertha Müller, cei mai mulţi din cealaltă lume. Cu câţiva ani în urmă, Oskar Pastior, el însuşi scriitor, a dus-o pe Hertha Müller în Ucraina, în locurile pătimirii sale după care, nevindecat şi urmărit şi după moarte de blestemul vieţii sale chinuite, i-a lăsat prietenei sale povara coşmarului său.

            În 2010, Hertha Müller a venit la Bucureşti pentru lansarea traducerii româneşti a „Leagănului respiraţiei”. Nu am putut să o întâlnesc pentru că îi promisesem lui Lech Walesa că voi fi alături de el la aniversarea a treizeci de ani de la înfiinţarea Solidarnosc, dar am luat cartea cu mine, la Gdansk, într-un loc încărcat de dramele cumplite ale celui de-al doilea Război mondial. Un loc unde am întâlnit, pe lângă lideri istorici ai Solidarităţii poloneze, şi tineri polonezi, germani şi ruşi veniţi să cunoască un trecut pentru ca să nu îl mai repete.

Lectura cărţii nu este uşoară nici pentru cei care au trăit această istorie, nici pentru cei care n-au trăit-o, nu au ştiut-o sau nici nu vor s-o ştie. Bănuiesc că nici pentru cei care au fost vinovaţi, complici, pentru cei care fie s-au înfruptat fie s-au bucurat de răul altora, sau pur şi simplu pentru cei răi sau ticăloşi. Unii dintre ei, însă, citesc, mai şi scriu şi nu s-au sfiit să o atace pe autoare. Cu un argument perfid : « asta nu este literatură ». Un argument mai ales stupid, pentru că forţa cărţii vine tocmai din valoarea literară. Nu vom întâlni în ea nici descrierea riguroasă şi cronologică a faptelor din memoriile foştilor deţinuţi politici, nici coerenţa unei poveşti sentimentale care se poate transpune într-un film de categoria B (atât de necesar pentru câştigarea celor mulţi). Scrierea Herthei Müller are o structură discontinuă. seamănă cu monumentele metalice contorsionate ale artiştilor postmoderni. Furia, deprimarea, târguiala, mânia, îngrijorarea, resemnarea, solidaritatea, trădarea, zbaterea, capitularea se contopesc armonic, precum sunetul care se naşte din golul ţevilor unei orgi.

Pas după pas, în legănarea înşelătoare a bluesului vagoanelor de vite, “Îngerul foamei”, extenuarea şi frica îi conduc pe cei deportaţi pe drumul umilinţei până când corpul devine “unealta lopeţii”, comunitatea – o haită şi moartea – “un pic de fericire în plus”. Apoi returul: « Îngerul foamei » slăbeşte, şi fiinţele dezumanizate îşi recapătă aspectul şi obiceiurile femeilor şi bărbaţilor, care au fost odată. Se pare că dezumanizarea a dus la spălarea creierului atât de dorită de torţionari: “privesc înăuntrul corpului meu ca printr-o crăpătură luminată în uşă” … “miezul din mine e un gol”. Nu este chiar aşa, e chiar mai rău. După cinci ani, când vagoanele de vite se întorc pe acelaşi drum, cu ceea ce a mai rămas din oameni, viermii amintirilor zac încă în creiere. Coşmarul se mută din somn în starea de veghe şi “conopida păduchilor” trece din pământ în farfurie.

O aventură literară în universul terorii este întotdeauna traumatizantă. Una este să-ţi imaginezi răul şi alta este să-l simţi pe pielea ta. Chiar dacă nu te învinge, urmele pe care murdăria ţi le lasă pe mâini, pe faţă, pe creier sunt greu de şters. Scrisul celor care au trăit în comunism este o exorcizare tardivă şi chinuită a unui coşmar pe care occidentalul, crescut în mediul aseptic al democraţiilor postbelice, îl poate cu greu înţelege altfel decât ca pe un rod al imaginaţiei.

Hertha Muller are experienţa personală a anilor ’80, când teroarea psihică, manipularea prin şantaj a celor apropiaţi şi frica difuză şi confuză înlocuiseră execuţiile sumare, torturile din beciurile Securităţii şi munca în lagărele de exterminare din anii ’50. Dar umbra lor mai persista. În „Leagănul respiraţiei”, cele două chipuri ale terorii se suprapun pentru a zugrăvi universul unui absurd de gradul II în care ce se întâmplă şi ce s-ar putea întâmpla se află într-un continuu balans.

Se poate ceva mai absurd? Mă tem că da. Dezumanizarea prin lipsire de libertate, fanatism, manipulare psihică, foamete, teroare este o experienţă care traversează toată istoria umanităţii. Dezumanizarea în libertate şi democraţie prin propria voinţă a unor oameni îndestulaţi şi trataţi cu respect pare a fi o experienţă nouă, pe care tranziţia postcomunistă o clădeşte pe sechelele fostei dictaturi. În mlaştina dâmboviţeană a secolului 21, Pianul nu mai cântă. A fost vândut şi batista e pe ţambal. Linia dintre bine şi rău, fermă în anii ’50, nesigură în anii ’60, dispare cu desăvârşire atunci când o parte a elitei intelectuale acceptă ca pe un model naţional nu numai politic, dar şi moral, pe Securistul care condamnă Securitatea, pe fostul Nomenclaturist care condamnă Comunismul, pe Coruptul care condamnă Corupţia şi dau Cultura şi Educaţia pe mâinile Bădăranului needucat. Când vechea şi noua Securitate stăpânesc partidul „de dreapta” şi presa „de dreapta” cu concursul unor proaspeţi „anticomunişti”, victimelor reale ale comunismului li se fură şi ultimul lucru pe care îl mai aveau: idealurile pentru care au pătimit sau au murit. Cine va descrie acest prag al absurdului de gradul III sau cele ce vor urma? Binele nu este un bun de inspiraţie îndelungată, fiindcă este banal. Creativitatea răului este însă fără sfârşit. Poate îl va descrie cineva cu forţa artei laureatei Premiului Nobel. Până atunci, poate dilematicii obişnuiţi să se scalde în apele dulci- murdare ale eseului autohton au înţeles de ce « când o lebădă cântă, e întotdeauna răguşită ».