Interviu acordat cotidianului Ziua de Cluj, publicat pe 30 septembrie 2009

Constantinescu: “Este normal ca România să fie condusă de un fost colaborator al Securităţii?”

 

 

Cum a acceptat NATO să lucreze cu securiştii aceia, care au rămas şi la SRI, şi la SIE?

Vă spun cum s-a întâmplat. Să fie foarte clar: nu mi s-a cerut reformarea serviciilor de securitate din România de către nimeni! Nu a fost o condiţie de la NATO, nu a fost o condiţie de la UE, dar am făcut-o eu pentru că am vrut să o fac. Dar aici începe marea minciună: că nu au fost reformate serviciile – e minciuna lui Băsescu. Oricine se duce la Monitorul Oficial găseşte acolo 38 de decrete semnate de mine de scoatere din serviciile secrete a foştilor generali de Securitate: 38 la număr.

 Vă daţi seama că ei cu mine au probleme. Şi erau adjuncţi şi prim-adjuncţi ai directorilor tuturor serviciilor secrete. Pe toţi i-am dat afară. Eu am lucrat extrem de tare cu ei. Când am fost numit preşedinte, am obţinut demisia în alb a lui Talpeş (fostul şef al SIE pe vremea lui Iliescu – n.red.) şi a lui Măgureanu (ex-directorul SRI din aceeaşi perioadă, n. red.).

 Le-am luat, i le-am dat lui Ciuvică şi le-a pus în casa de bani. Eu am lucrat ca preşedinte cu demisiile lor în alb. Apoi l-am trimis pe Harnagea (directorul SIE din perioada Constantinescu – n. red.) la Colegiul Militar să se pregătească. Apoi, pe Talpeş l-am numit ambasador.

 E uzual...

Nu e aşa. L-am folosit într-un moment- cheie: am salvat România de un conflict diplomatic cu Elveţia, care era foarte periculos. Eu am ţinut (demisia în alb a lui Talpeş – n. red.) şi am aşteptat ceva. Ei recrutaseră un ambasador elveţian. Or, ei (elveţienii – n. red.) se aşteptau să dau afară un director.

 In momentul în care l-am demis pe directorul serviciului, s-a depăşit orice diferend şi mi-au mulţumit. Inclusiv la STS am adus oameni complet noi, care nu au avut absolut nici o legătură cu Securitatea.

 Totuşi, Dvs.  aţi avut  celebra afirmaţie conform căreia v-aţi declarat învins de securişti.

Nu e adevărat. Dumneavoastră spuneţi ce spun alţii că aş fi spus eu. A fost un text publicat de o ziaristă de la Cronica Română a lui Alexandrescu. Şi vorbesc de presa Securităţii şi a securiştilor care au plecat în presă. Eu asta am spus, că am dat afară securiştii şi ei s-au refugiat inclusiv în presă.

 Şi de ce nu aţi reacţionat atunci?

Nu am reacţionat cât am fost preşedinte, mi-am propus să nu reacţionez. în timpul meu nu a fost show-ul acesta. Dar au fost judecaţi directorii de bănci, au fost trimişi în închisoare. Dar nu am întreprins nimic împotriva lui Iliescu sau a lui Văcăroiu.

 De ce? Pentru că dacă nu aveai dovezi, erau doar o chestiune politică. în 15 decembrie 2000 (în 21 decembrie 2000 am predat mandatul preşedintelui Iliescu – n.red.) s-a depus dosarul Jimbolia. Nimeni nu a mai întrebat de atunci de acel dosar.

 In 2000, liberalii şi social-democraţii au căzut la pace...

Stoica semnase acordul de trădare cu Năstase în acel hotel la Paris şi apoi, la Poiana Braşov. Eu ştiam de acel acord şi de la Paris, şi de la Poiana Braşov. Şi mi-a recunoscut Stoica. Scrie şi în cartea lui. “M-am dus la preşedintele Constantinescu şi i-am spus”.

 

Ce v-a spus atunci Stoica, din postura de lider PNL care a semnat un pact cu PSD?

A făcut-o, mi-a spus el, ca să salveze partidul. Ştiu că eram trădat de toată lumea atunci, dar e adevărat că Stoica mi-a spus. Dar vă spun, toate aceste lucruri care reprezintă istoria au fost ocultate. Şi au fost ocultate prin presă. Băsescu este un produs de presă, Stolojan e un produs de presă care merge până la nebunie: să faci din Stolojan erou pentru că a confiscat valuta, populist, de Crăciun, şi să-l faci şi liderul liberalismului! Dar minciunile sunt mai credibile decât realitatea. Şi mai ales minciunile repetate.

 Şi grupul de intelectuali?

Ca să se ducă spre Băsescu, ei au trebuit să se dezică de mine, că altfel nu se putea. Fuseseră în spatele meu, cuceriseră ca anticomunişti.

 Şi puteţi să ne daţi câteva nume de intelectuali despre care  consideraţi că v-au trădat?

Eu consider că s-au trădat pe ei.

 Cât credeţi că vor mai sta lângă Băsescu?

A apărut o dezamăgire de Traian Băsescu. Iar dezamăgirea lor faţă de Băsescu nu pleacă din faptul că nu le-au asigurat avantajele financiare, care există pentru fiecare sau avantajele de funcţie din care derivă alte avantaje financiare. Nu acestea sunt importante. Important este că ei au dorit, în modul cel mai comunist posibil, să aibă exclusivitatea opiniei pe scena românească, pe care să o folosească şi în spaţiul politic, şi în spaţiul lor cultural.

 Dezamăgirea lor faţă de Băsescu nu pleacă de la faptul că nu le-a asigurat acest lucru, ci de la faptul că mai vorbesc şi alţii alături de ei şi, culmea, mai vorbesc şi alţii contra lor! Asta îi zăpăceşte complet. Eu cred că nu m-au trădat pe mine, ci şi-au trădat propriul statut intelectual, pentru că în toată polemica pe care o duc, ei nu discută faptele, ci discută situaţia lui Băsescu.

 Haideţi să discutăm altceva: este normal ca după 20 de ani, România să fie condusă de un fost colaborator al Securităţii? E normal sau nu ca după 20 de ani, România să fie condusă de un fost membru al nomenclaturii? Şi aş mai face un test: aş întreba oamenii dacă ei cred că şefii misiunilor economice româneşti din străinătate de pe vremea comunismului erau ofiţeri acoperiţi sau nu? 100% ar răspunde că au fost ofiţeri acoperiţi. Dar de întrebi dacă Băsescu era, ei răspund că “să vedem, dacă sunt dovezi, etc”.

 Aţi pomenit de un document din care reieşea că Traian Băsescu ar fi fost colaborator al Securităţii?

Şi că i s-a distrus dosarul. Documentul pe care eu l-am prezentat şi pe care directorul SRI, Timofte, l-a confirmat, l-a trimis la CNSAS şi CNSAS, la rândul său, după ce am făcut plângere penală împotriva lor, mi-au trimis o copie “conformă cu originalul”, în care scria că “dosarul de colaborare cu Securitatea al lui Băsescu Traian, numărul cutare, a fost distrus de către ofiţerul nu ştiu care, la data de...”. Dacă dosarul de colaborare a fost distrus, el a existat.

 Vorbeaţi de minciunile mai credibile decât realitatea. La ce vă refereaţi?

In România au fost trei mari manipulări, care sunt exemple de tratat, de cum să faci din negru – alb şi cum să faci din alb – negru: cazurile Băsescu, Stolojan şi Constantinescu. Imi povestea Zoe Petre cum prietene de-ale ei îi spuneau că Emil Constantinescu, în mesajul de renunţare, ar fi zis nu ştiu ce. Când am format Acţiunea Populară, în 2000, umblam prin ţară. Şi escaladaseră, pornind de la treaba aceea, chipurile, cu scârbitul.

 

 Este episodul de la Davos. Acolo, România a atins un punct foarte înalt, pentru că doar de două ori a fost invitată la Davos. Avusesem o întâlnire cu cele mai mari companii din lume, să le prezint oportunităţile din România. Nivelul era foarte înalt. Şi acolo a pătruns şi o ziaristă de la Radio România Actualităţi, care m-a întrebat “ce părere aveţi că se ceartă ţărăniştii cu democraţii şi cu liberalii?”.

 Şi eu i-am spus că mi-e scârbă de o astfel de politică în momentul în care avem ocazia să facem lucruri mari pentru noi şi că nu vreau să comentez acel aspect în acel context. Şi de aici ea a scos: “Constantinescu, scârbit de politică”. Nu de “astfel de politică”. Cu care afirmaţie cred că era de acord tot poporul. Dar s-a rostogolit până la a ajunge că lui Constantinescu îi e scârbă de România.

 Şi ce au făcut consilierii Dvs. pentru ca astfel de mistificări să nu mai apară?

Nimic. Eu i-am oprit. Dacă intram într-o astfel de dispută, când situaţia era atât de dificilă, trebuia să am cu cine să discut. De exemplu, data atacului din Kosovo o ştiau, în lumea aceasta, doar câteva persoane. Printre care şi eu, pentru că trebuia să dau declaraţia aceea cu câteva ore înainte.

 Fusese fixată în funcţie de televiziunea din SUA, astfel că a doua zi, pe pajiştea din faţa Casei Albe, preşedintele Clinton trebuia să iasă şi să ţină o conferinţă de presă şi să spună că este un lider al unei ţări importante din Est, să şi numească acel lider şi să declare că în zonă se cunoaşte situaţia ca să le poată spună şi el (în discursul din martie 1999, Constantinescu spunea că România nu va lua parte la acţiuni militare pe teritoriul Iugoslaviei, făcea apel la încetarea violenţelor şi îi atrăgea atenţia lui Miloşevici “să dea dovadă de înţelepciune şi să aleagă calea negocierii până când nu va fi prea târziu” – n. red.).

 Am spus discursul la radio şi televiziune, iar apoi am plecat la Ateneu, la “10 pentru România”. L-am văzut pe Paşcu (fost ministru PDSR al Apărării – n.red.) agitat, că era şi Iliescu pe acolo, în loja centrală, şi apoi a plecat. Degeratu m-a întrebat dacă nu plec şi eu, i-am răspuns că nu este atacată România şi că nu plec ca să aflu ceva ce deja ştiu. în situaţia aceasta, revin acum, trebuia să am cu cine să discut.

 Şi am discutat. Şi am obţinut ceea ce trebuia obţinut pentru România. Noi am jucat în războiul din Kosovo rolul pe care polonezii l-au jucat în Irak. Tot ce s-a făcut s-a făcut prin SIE şi de aceea nu am dat afară anumite persoane care erau din partea tehnică. Ştiam bine şi cazul lui Havel: el, în Cehia, i-a dat afară pe toţi. Şi au venit nişte neprofesionişti, iar din acel moment Cehia a fost nulă. Americanii nu asta voiau.

 Polonezii nu au dat afară pe nimeni. Şi i-au folosit în Irak. Eu nu puteam să nu dau afară pe nimeni, pentru că era o Securitate criminală. în Polonia s-au înţeles cu ea, Walesa a avut un acord cu ei, dar ei nici nu au făcut crime. Dar, repet, cât am fost preşedinte al României, niciodată nu şi-au permis nici Clinton, nici Blair, nici Chirac, nici Kohl să facă vreo presiune de ordin economic sau de alt fel asupra mea. Şi când a fost tot scandalul acela cu elicopterele, am spus că nici unii, nici alţii, nici Eurocopter, nici Bell Helicopters.

 Şi nici nu au intrat. Eu probez astfel: pe timpul mandatului meu a fost pentru prima oară când şeful CIA a venit în România, a venit la mine. Şeful FBI a venit în România să-l primesc. Şeful serviciilor de informaţii al UE a venit în România, a venit la mine ca să îl primesc şi să mă felicite că serviciile româneşti au intrat în comunitatea serviciilor de informaţii din UE şi NATO.

 

În acţiunea de “curăţire” a serviciilor, nu aţi fost tot timpul lăudat.

Am fost acuzat că am avansat un colonel din fosta Securitate, pe care l-am făcut general.

 Din SIE?

Da. L-am făcut general pentru că l-a identificat pe Bin Laden, printr-o pricepere extraordinară, prin faptul că eram singurii care aveam specialişti în dialectele arabe. Este adevărat că tot ceea ce am scos eu, Iliescu a băgat la loc după 2000. L-am dat afară pe şeful STS-ului, am pus un profesor de la Academia Tehnică Militară, un specialist. Exact în aceeaşi zi de ianuarie, la patru ani distanţă, Iliescu l-a dat afară pe cel pe care l-am pus eu şi l-a adus la loc pe cel care a fost înainte. Şi Băsescu l-a menţinut, pentru că erau din aceeaşi, cum să zic, din aceeaşi “grupă”.

 Adică, un român l-a identificat pe Bin Laden?

Da, l-a identificat unde este, în Iordania, pe baza unor decriptări. I-am anunţat pe americani, dar se pare că au ratat operaţiunea. Dar ne-au mulţumit de nenumărate ori pentru nenumărate lucruri pe care le-am făcut. Numai că, de fiecare dată, eu am cerut preţul pentru România. Poate vă amintiţi de avioanele Hercules, cu care se duc acum trupele noastre în Afganistan. în momentul în care mi-au spus că au nevoie de spaţiu aerian, le-am spus că se poate, dar noi nu avem avioane şi că aş vrea avioane Hercules. Şi le-am spus: eu vă trimit piloţii şi voi să ne daţi avioanele. Centrul de observare de la Baloteşti, la fel. Le-am spus: vreţi survol, plătiţi.

 Cât credeţi că mai rezistă România cu actualul preşedinte din punct de vedere al relaţiilor internaţionale?

România rezistă. Proiectul european este unul de succes. Ei nu pot să admită că proiectul are şi o parte slabă, ca şi cu NATO.

 Ei, Bruxelles-ul, adică?

Da, marile puteri care conduc. Şi asta, nu din meritele mele, ci dintr-o anumită familie... Nu că aş fi mai bun ca ei, dar sunt cel mai sănătos din familia asta, Havel e cam bolnav, nici nu se mai depla-sează, nici nu am gloria lor, dar am rămas încă în circuit. Pe plan intern, este evident. Semantic, dacă pui discursurile lui Băsescu, Chavez şi Lukaşenko, sunt identice. Numai că alea două sunt dictaturi, iar Băsescu vrea, dar nu poate. Ceea ce am făcut eu, legislaţia europeană, instituţiile sunt totuşi mult prea puternice. Pericolul nu există deloc. Dar asta e drama. Pentru că, dacă lumea, în primul rând intelectualii, dacă l-ar percepe ca pe un pericol spre totalitarism, dacă ei ar crede că în al doilea mandat se instaurează un regim totalitar, atunci ar fi o reacţie foarte dură.

 Acum nu există?

Nu. Şi atunci, ideea este, la ei, “dom’le, de ce să ne băgăm, că avem treburile noastre!” Şi au lucrările lor ştiinţifice, cercetări...

 Dvs. şi grupul din care făceaţi parte aţi pus etica, valorile morale, într-un prim-plan al relaţionării în societate. La Crin Antonescu le vedeţi mai mult decât la ceilalţi?

Ăsta e profilul. în scrisoarea deschisă adresată societăţii civile, încep de la Antonescu şi spun că e un candidat valabil şi explic de ce: nu a fost activist comunist, nu a colaborat cu Securitatea, nu a fost acuzat nici măcar în glumă de corupţie, deşi a avut patru ani de ministeriat, este unul din cei pe care i-am văzut. Sunt foarte restrictiv în susţinerile mele, cum sunt şi cu studenţii. La mine, cine lua nota nouă, ajungea, apoi, profesor în Occident. Mă gândesc că, peste cinci ani, dacă nu reuşeşte Antonescu, n-am pe cine să mai susţin. Pentru că nu pot nici să susţin un tânăr care vine acum. Experienţa îngrozitoare a unor tineri care s-au corupt imediat după ce au intrat în sistem.

 Cine, Boureanu, Olteanu?

Pe Boureanu îl ştiu de mic, de când îmi lipea afişe. Pe Ponta l-am numit la Anticorupţie fiindcă mi-a plăcut de el. Nu au dovedit. Or, Antonescu, da, mi-a plăcut de el.

 La PNŢCD ştiţi care e situaţia. Sunt, practic, două PNŢCD-uri, unul condus de Marian Miluţ, altul condus de Radu Sârbu. Cum vedeţi situaţia de acolo, mai poate exista ceva la acest partid care v-a ajutat, v-a sprijinit?

PNŢCD nu mai e un partid acum, este o psihodramă. Şi asta, de multă vreme. Toţi se sfâşie în numele unor principii, în timp ce tot mai puţini sunt cei care pot reprezenta aceste principii. Menirea mea, ca om venit din mediul academic, cu experienţa unei vieţi în politica internaţională, este de a lansa proiecte. Cea mai mare parte a proiectelor civice şi politice a reuşit. Eşecul se numeşte PNŢCD. Şi asta, pentru că am încercat un proiect de salvare a PNŢCD, în special după 2004, ca partid moral neparlamentar. Din păcate, problemele umane, ambiţiile nesfârşite, certurile au măcinat PNŢCD. El este o victimă directă, pentru că ţelul structurilor de securitate a fost, de la început, să penetreze partidele istorice. La ei este principiul ăsta, ce nu poţi învinge, preiei. Şi asta cu PNL-ul le-a reuşit. Am fost la congresul PNL şi le-am spus: “Voi aţi rezistat prin compromisurile făcute, nu prin valorile apărate. Fiindcă l-aţi acceptat pe Stolojan şi zona securistă. Acum discut cu voi fiindcă v-aţi eliberat. înainte nu aveam ce să discutăm.” Deci exista această posibilitate, a alianţei între un partid parlamentar, PNL, şi un partid extraparlamentar. Dar, mai departe, lumea nu le cerea decât unitate.

 De ce în mandatul dvs. nu aţi reuşit să faceţi schimbarea de generaţii în ambasadele şi consulatele României?

Politica externă pe care am condus-o a dat rezultate palpabile. Nu vorbesc de NATO şi UE, ci de sistemul de trilaterale cu care am securizat România şi care este conceptul meu. La Washington, dacă consultaţi documentele Departamentului de Stat, se numesc “triunghiurile lui Constantinescu.” Eu am crezut în valoarea intelectuală a unei naţiuni şi în capacitatea noastră de a avea proiecte şi nu de a urma proiectele altora. Revenind la Externe: România, dintr-o izolare totală, eu am scos-o mai întâi la nivel declarativ, la Bruxelles, cu aroganţă, că din acest moment monitorizarea României încetează, pentru că eu sunt garantul că drepturile minorităţilor sunt respectate. Şi, sigur, băgându-i la guvern, s-a terminat. A doua zi s-a terminat orice fel de monitorizare.

 Când aţi riscat cel mai mult?

Gestul cel mai riscant a fost când am interzis avioanele. Nu numai că am interzis survolul, am dat dispoziţie generalului Degeratu, şeful Statului Major, să îl anunţe pe şeful Statului Major al Armatei Ruse că le interzicem survolul şi lui Andrei Pleşu să îl sune pe ministrul de externe rus. Dar am făcut mai mult. I-am dat ordin lui Degeratu să ridice avioanele de la Bacău - avionul rusesc era deasupra României şi întârziase 12 minute. înţelegerea a căzut - am şi făcut un gest de paradă care putea să fie fatal, mă linşa populaţia - am ridicat o formaţie de patru avioane să încadreze avionul rusesc şi au coborât la Craiova.

 Şi s-au ridicat două de la Craiova, care l-au dus până la graniţă. Şi a ţinut. Iar pe următorul l-au întors din Ucraina. Ruşii au înţeles ceea ce românii şi ceilalţi nu au înţeles. Pentru ei nu conta NATO. La ei conta unde sunt americanii. Când s-a trasat parteneriatul strategic, România a intrat la americani. însă peste orice aşteptări a fost ceea ce s-a întâmplat ulterior. La o săptămână - în presă nu a avut niciun ecou şi nici eu nu am făcut gălăgie - a avut loc Conferinţa Economică a Europei Centrale la Salzburg. Davos-ul de la Salzburg, la care au fost prezenţi toţi preşedinţii din Europa Centrală şi de Sud-Est şi prim-ministrul Rusiei, Stepaşin, fostul director al KGB, care trebuia să fie succesorul lui Elţin. Sigur că toată lumea vroia să se întâlnească cu Stepaşin.

 El s-a dus la Viena, s-a întâlnit cu preşedintele Austriei, după care a venit la Salzburg, s-a întâlnit numai cu mine, s-a dus la conferinţă, şi-a pronunţat discursul, s-a dus la avion şi a plecat la Moscova. întâlnirea a avut loc în camera mea de hotel, în prezenţa presei. A zis “am venit să îl cunosc pe preşedintele Constantinescu, să îmi cer scuze pentru incidentul cu avioanele şi să mă lupt pentru interesele României”, după care am strâns mâna şi am plecat. Dar asta s-a întâmplat pentru că noi am spus întotdeauna în declaraţii că respectăm interesele de mare putere ale Rusiei în regiune, atâta timp cât nu se pun în discuţie interesele noastre. La ruşi este foarte important să nu-i jigneşti. Dacă i-ai jignit, i-ai terminat. Politica externă eu am făcut-o, pe baza unor principii foarte clare. Am reformat Ministerul de Externe după principiile mele.

 Principiul de bază este că nu există un portret robot de ambasador, pentru că trebuie să ai diferite tipuri de ambasadori, în funcţie de ţara unde se duc şi interesele ţării respective. Şi atunci, am numit în ţările unde aveam interese de prestigiu cultural şi nu aveam nevoie de interese politice, pentru că aveam dinainte relaţii de prietenie cu şeful statului şi am numit acolo trei oameni de cultură.

 L-am numit la Bruxelles pe D.N. Constantinescu, în Grecia pe Dan Rădulescu, în Portugalia pe Zamfir, expert în portugheză - şi era singurul ambasador care îşi bea cafeaua cu preşedintele portughez, şi discutau literatură. în schimb, am numit ofiţeri, pentru că nu era să numesc un profesor universitar, în Irak şi America de Sud. Nu eram nebun ca pe spaţiul ăsta să nu numesc decât oameni care erau de 20 de ani formaţi. Am numit apoi oameni care trebuiau să ştie limba, pentru că ţările noi au o sensibilitate enormă. Pe Dinică l-am numit ambasador în Slovacia, pentru că acolo şi-a făcut studiile şi fusese coleg de grupă cu cei care erau la conducere.