Interviu publicat în cotidianul Gândul luni, 15 iunie 2009.

 

 

Fostul preşedinte cere Pieţei Universităţii să susţină “alternativa” Crin Antonescu. Emil, apel către intelectuali: Asumaţi-vă eşecul moral şi lepădaţi-vă de răul absolut care este Băsescu!

         Constantinescu cere societăţii civile să-şi asume eşecul moral al alegerii lui Băsescu, ca o consecinţă a principiului “răului cel mic” şi propune alternativa Crin Antonescu, un om “format în Piaţa Universităţii”. Într-o intervenţie publică de o vehemenţă fără precedent, fostul preşedinte găseşte acum la foştii săi prieteni intelectuali “elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu Dej”.

Invitat la Interviurile Gândul, fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, le pune un diagnostic politico-psihiatric “intelectualilor lui Băsescu”: aceştia suferă de “fascinaţia bădăranului” şi şi-au vândul libertatea pentru a obţine avantaje materiale. Constantinescu se referă la Traian Ungureanu şi la Horia Roman Patapievici, două exemple dintr-un cerc de intelectuali care se “umilesc cu fervoare” la uşa actualului preşedinte. “Pot redescoperi aici elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu Dej şi altele din ultima parte a comunismului ceauşist, care păreau dispărute pentru totdeauna”. Fostul preşedinte anunţă fără echivoc că se va lupta pentru alegerea lui Crin Antonescu – care ar fi un produs al fenomenului Piaţa Universităţii - şi le cere intelectualilor anticomunişti să-i urmeze exemplul. Iată, în continuare, câteva fragmente din interviul pe care-l puteţi citi, în varianta integrală, pe ediţia online a ziarului Gândul.

-(…) Principiul alegerii “răului cel mic”, impus şi susţinut, potrivit spuselor dumneavoastră, de o parte a societăţii civile, a creat un impas pentru societate, domnule preşedinte Constantinescu?

-Impasul în care ne aflăm, derapajul acesta, a început în 2000 şi 2004. Atunci, o parte a elitei a formulat şi construit, iniţial ca teorie, aplicând-o apoi, principiul “răului cel mic”. Alina Mungiu are, între ghilimele, un merit pentru acest fapt. “Dacă nu putem să alegem binele, atunci să alegem răul cel mai mic!” s-a spus în turul doi al prezidenţialelor din 2000, în care o parte a intelectualităţii anticomuniste şi antiiliesciene a votat pentru Ion Iliescu, întrucât se afla în opoziţie cu Vadim Tudor. Acest proiect a fost rafinat în perioada 2001 – 2004. Mai întâi, o parte a acestor elite s-a lăsat cumpărată, după cum ştiţi, ca şi o parte a presei, de către guvernul Năstase sau de către primarul Capitalei din acea perioadă, Traian Băsescu. A urmat momentul revelaţiei – arestarea lui Mugur Ciuvică –, în care intelectualii – aceşti oameni care s-au inclus într-o parte pozitivă a societăţii româneşti, şi care în anii ‘90 s-au opus transformării României într-o ţară neocomunistă de tip oligarhic - au văzut ce poate urma. S-au trezit din pumni şi, nefiind capabili şi neavând forţa să mai imagineze un proiect corect democratic, au ales, prin aşa-numita teorie a “răului cel mic”, o persoană despre care ei ştiau foarte bine şi că a fost un colaborator permanent, toată viaţa, al fostei Securităţi, şi că a făcut parte din nomenclatură, repet, din nomenclatură. Nu dintre cei patru milioane de membri, ci dintre cei 2400 de membri ai nomenclaturii, dintre primii 1600, pentru care semna Elena Ceauşescu. O persoană care, în mod evident, era acuzată de corupţie, nu în presă, ci în justiţie, pentru el cercetarea fiind finalizată de procurori, cu rechizitoriu. Persoana care avea cel mai mare dosar de corupţie din istoria României, la CSJ. Deci, pentru care candidatura însemna blocarea judecării şi a condamnării sale. Toate acestea le-au ştiut, pentru că nu puteau să nu le ştie... Imediat după asta, în ianuarie 2005, eu am spus că ar trebui ca doamna Mungiu, şi toţi ceilalţi din acest grup, să-şi asume succesul politic din 2000 - pe care şi eu îl recunosc în mod deschis -, iar după asumarea acelui succes politic, să-şi asume şi eşecul moral al principiului. În baza asumări eşecului moral al teoriei “răului cel mic”, să construim în cei cinci ani care urmează o alternativă a binelui. Acest avertisment pe care l-am repetat mereu, nu a fost urmat aproape de nimeni. Pentru că, între timp, o parte a acestor intelectuali au descoperit beneficiile oportunismului, care înseamnă posturi, nu neapărat bine plătite, dar generatoare de avantaje în zona respectivă.

-Despre cine vorbiţi?

-Dacă îmi cereţi exemple, atunci vă spun că este vorba de Traian Ungureanu, de cei care ocupă posturi de ambasadori, apoi de parlamentari, este vorba de conducerea unor institute, cum ar fi Institutul Cultural Român, care generează sfere de influenţă, şi care permit apoi construirea unor grupuri de influenţă în societate, stabilirea de ierarhii...

-Vorbiţi aici despre domnul Patapievici?

-... Sunt lucruri cunoscute. Le cunosc toţi foarte bine, nu trebuie să le numesc. Este vorba şi de diferite alte posturi, fie în anturajul prezidenţial, fie în alte zone politice. Ei bine, am constatat că la stimă şi respect, pentru unii, trebuie să mai adaugi şi o serie de avantaje. Sigur, în România lucrurile le înţelegi mai bine nu printr-o analiză politică sau sociologică, ci printr-una psihologică, uneori psihiatrică. Vorbim despre aspecte precum “fascinaţia bădăranului”, care este prezentă în zonele intelectuale româneşti de multă vreme; redeşteptarea unei forme aberante de cult al propriei umiliri în slujba unei personalităţi cu o fervoare care, pe mine unul, mă cutremură. Pot redescoperi aici elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu Dej şi altele din ultima parte a comunismului ceauşist, care păreau dispărute pentru totdeauna.

………………….

-Aveţi în vedere un anumit portret robot al viitorului preşedinte?

-Da, şi ar trebui să ţină cont de noile condiţii politice, precum şi de cele constituţionale. Preşedintele nu are cum să fie un jucător. El trebuie să joace rolul unei personalităţi vizionare – alături de un grup de înţelepţi pe care ar fi trebuit să şi-i aducă aproape prin autoritatea sa morală, intelectuală şi profesională. Problema e că România este în afara jocului, întrucât tocmai preşedintele este cel care ar fi trebuit să construiască un sistem subtil de relaţii personale, discrete, care într-un moment sau altul să promoveze interesele României.

-Regăsim aceste trăsături la vreunul dintre prezidenţiabili?

-Eu spun că da, dar dacă nu mai putem identifica binele, atunci să identificăm răul. Dacă mai există o responsabilitate intelectuală şi morală ar trebui, ca ieşire de urgenţă, să nu ne mai concentrăm pe răul cel mic, ci pe eliminarea răului. Răul absolut, pe care, în acest moment, îl reprezintă Traian Băsescu.

-Pe cine veţi susţine în alegeri?

-Voi lupta pentru Crin Antonescu, în aceeaşi măsură în care consider că participarea alteţei sale, Radu Duda, este benefică întrucât creează ideea că în România există o alternativă. Opţiunea mea pentru Crin Antonescu se bazează pe diferenţierea de modelul negativ de care vorbeam. România are nevoie de o persoană care să nu fie implicată în niciun fel în vreun act de corupţie. Este un avantaj extraordinar pentru ţară. Apoi – aici este un punct de vedere personal –, Antonescu s-a format în Piaţa Universităţii. Îl ştiu de când era tânăr şi l-am propus ministru al Tineretului pentru că, din punctul meu de vedere, reprezenta acel suflu nou de care era nevoie. Spre deosebire de alţii care, în timp, m-au dezamăgit, el nu s-a compromis în toţi aceşti ani.

Despre România şi români: “Mentalitatea românească e depresiv agresivă”

-Au trecut 20 de ani de la Revoluţie şi, în România, lucrurile nu par să meargă tocmai bine. Ce consideraţi dumneavoastră ca având un rol determinant negativ în acestă situaţie – statul ca manager, societatea civilă, sau clasa politică?

-Mai întâi să definim ce înseamnă a merge într-o direcţie rea şi ce anume din realitatea românească reprezintă ceva ce poate fi catalogat rău. Eu aş începe, pentru că totdeauna am avut o viziune pozitivă, cu ce anume poate fi identificat ca bun în societate, astăzi. România, în principalele ei elemente, este într-o situaţie pozitivă. Prin tratatul de aderare a României la UE, ţara noastră este considerată o democraţie consolidată, cu o economie de piaţă funcţională. Este ceva ce nu puteam visa în urmă cu 20 sau chiar cu 10 ani. În general, aceasta este opinia asupra României, pe care am constatat-o şi în interiorul UE, dar şi în restul lumii. Când te prezinţi ca reprezentatnt al României eşti tratat ca oricare alt reprezentant al unei ţări din Uniunea Europeană. Ţări care, în momentul de faţă, poate înaintea SUA, sunt considerate modelul de civilizaţie la care alte miliarde de oameni din acestă lume globalizată aspiră. Nu văd de ce noi am fi cei care ne-am nega acest statut. Este adevărat că mentalitatea românească este depresiv agresivă şi, atunci când ocupăm locuri foarte joase în anumite clasamente, cum este cel al corupţiei, care este obsedant pentru noi, nu trebuie să uităm că aceste sondaje de opinie organizate pe plan european sau mondial, privesc opinia populaţiei despre corupţie. Iar în România, vă pot spune fără greş, că opinia populaţiei privind gradul de corupţie este exagerat. Realitatea este mai mică decât imaginea. În timp ce alte ţări care îşi construiesc propria imagine pe baza respectului de sine şi al societăţii în care trăiesc, propagă în lume o imagine mai bună despre ei sau cel mult concordantă cu realitatea.

-În consecinţă, Europa ne judecă din acest punct de vedere luând în calcul doar opinia populaţiei...

-Sigur. Corupţia nu se măsoară altfel, ci pe baza sondajelor de opinie. Rezultatul înseamnă părerea noastră despre noi înşine... Degeaba încercăm să construim un brand de ţară pozitiv, utilizând modele de publicitate - unele jenante, precum mitul Dracula -, doar-doar vom reuşi să captăm atenţia când, în probleme fundamentale, noi comunicăm o imagine foarte proastă despre ţara noastră. Eu reiterez acum ceea ce am mai exprimat, mai ales în ultimii patru ani, şi anume că România nu se află într-o criză economică reală, nici măcar acum. Acum trăim o criză de nervi, combinată cu o criză de incompetenţă. Dar România nu are elementele necesare pentru a fi într-o criză economico-financiară reală. De asemenea, România nu parcurge o criză politică. Văzută din afară România prezintă un parlament de tip german, cu patru partide, echilibrat, şi care este considerat tipul ideal pentru proiectul politic european, în special pentru zona în care ne aflăm.

-Teoretic este ideal, întrucât actualul preşedinte are o cu totul altă părere.

-Eu vă spun acest lucru din perspectiva discuţiilor pe care le port atât cu foştii şi actualii şefi de state şi guverne cât şi cu reprezentanţii aşa-numitei societăţi civile sau ai presei din exterior. De asemenea, în România nu există nicio criză socială în momentul de faţă, iar asta se-tâmplă încă din 2001. În consecinţă, există o mare discrepanţă între elementul statal, politic, social, economic şi nemulţumirea cvasitotală a populaţiei. De unde vine această nemulţumire? În România, toţi sunt nemulţumiţi. Şi cei care au dreptul să fie nemulţumiţi, şi cei care nu au acest drept. Răspunsul meu este că, dacă România nu parcurge o criză economică, politică, socială, parcurge o profundă criză morală, care ne afectează pe toţi, la nivelul individului, familiei, comunităţii locare şi al naţiunii. Cred că ceea ce ar trebui acum ar fi crearea unei solidarităţi. În acest moment, noi nu ne putem revendica drept o naţiune. Suntem o ţără atomizată, profund dispersată şi antagonizată. Soluţia, spun eu, o constituie realizarea unei viziuni asupra viitorului României în UE şi în lume, o viziune la un nivel intelectual ridicat care să cuprindă şi viziunea noastră asupra viitorului Europei şi a lumii globalizate, precum şi a locului nostru în acestă lume. O stategie pe care eu o propun României pentru anul 2050, o strategie de dezvoltare durabilă la nivelul anilor 2030, şi, în sfârşit, realizarea unui set de politici publice pe o durată de cel puţin cinci ani, cât constituie un mandat.

Despre intelectualii lui Băsescu: “Vorbim despre fascinaţia bădăranului şi despre redeşteptarea unei forme aberante de cult al propriei umiliri”

-Cine va aplica această strategie?

-Toate acestea ar trebui realizate nu de către guvern – acesta este ocupat cu problemele de administrare -, nu de către clasa politică – ea este încleştată într-o luptă oarbă pentru putere şi avantaje, iar partidele au renunţat la ideologii devenind grupuri de interese care se unesc şi se desfac transpartinic -, ci de către societatea civilă. Dar nu de către actuală societate civilă. Ea trebuie reconstruită de către elitele intelectuale. Sigur că ne aflăm într-o dificultate creată de faptul că o parte a elitelor intelectuale din România care şi-au cucerit - pe bună dreptate sau în urma unei manipulări - un prestigiu în societate, au abandonat idealurile în slujba cărora s-au pus la un moment dat, la începutul anilor ‘90, şi au intrat într-o sferă de compromisuri ori s-au pus în slujba unor grupuri de interese politice sau economice.

-Mare parte dintre ele v-au fost, cândva, fidele. Un exemplu ar fi GDS cu Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Horia Roman Patapievici. Cum se face că, după ce aceştia au preferat modelul de preşedinte pe care l-aţi impus, fiindu-vă la vremea respectivă loaiali, preferă acum un cu totul alt model, cel al preşedintelui Băsescu?

-N-aş merge pe această idee. Dacă m-aş angaja în comparaţia a două tipuri de preşedinte, complet diferite până la a nu avea nimic în comun, cred că am coborî nivelul discuţiei.

-De ce? Societatea civilă a coborât nivelul ştachetei alegând noul tip? Sau de ce?

-Vreau să scot discuţia dintr-o fundătură în care a fost târâtă nu numai clasa politică, dar şi mass-media. Rezultatul îl vedem astăzi, în momentul în care alegerile pentru Parlamentul European au devenit o combinaţie între alegeri locale de primari şi, mai ale, o anexă a alegerilor prezidenţiale. Suntem într-o fundătură, pentru că s-a creat un asemenea context în care adversarii declaraţi sau vehemenţi ai preşedintelui Băsescu, lucrează, de fapt, pentru preşedinte în egală măsură cu cei care, în mod slugarnic, au creat un fel de nou cult al personalităţii în democraţie, întrucât, pentru marea parte a populaţiei care asistă, de fapt la spectacol, fără a se simţi implicaţi, concluzia este că nu contează decât o singură persoană în România – Traian Băsescu. Aceasta se întâmplă pe fondul crizei morale de care vorbeam, dar care este şi o criză de comunicare. Treptat, lupta de idei s-a transformat într-o luptă de vorbe în care poreclele, calambururile, lucruri lipsite de conţinut, dar care amuză, devin arme politice. Politicienii nu sunt aşa de vinovaţi. Politicienii au înţeles că toţi cei care contează sunt cei care apar la tv. Că nu e important ce spui, ci să fii văzut. Abia atunci exişti. Astfel, s-a creat un grup de politicieni care apar la tv, iar aceştia sunt aleşi. A fost creată o falsă elită în afaceri, care apar mereu la tv. În cultură la fel.

-Atât de răspunzătoare este presa de această răsturnare a scării de valori şi atât de nevinovată clasa politică?!

-Societatea civilă este un concept care în România a fost aproape golit de conţinut, fiind atribuit unui mic grup de asociaţii care se ocupă de politică, uitându-se complet că în societatea civilă intră şi asociaţiile umanitare - care la noi acţionează foarte bine şi cu rezultate bune -, uitându-se că tot aici intră şi asociaţiile oamenilor de afaceri, sindicatele şi o parte a presei, adică oamenii de presă. Tot aşa este interpretată greşit şi ideea de media, de presă. Eu sunt ultimul care ar dori să condamne presa, în general. Însă renunţând la această falsă formulă acoperitoare, trebuie să acceptăm că există, şi trebuie să existe şi o presă de scandal, o presă de divertisment, ca şi o televiziune de divertisment.

-Au abdicat personalităţi ale societăţii civile, precum cele amintite mai sus, de la o anume neutralitate situându-se cu arme şi bagaje în tabăra actualului preşedinte?

-Problema este mai complicată. Nu au abdicat de la neutralitate, pentru că nu au avut-o şi a fost foarte bine că nu au avut-o. Oamenii aceştia s-au inclus într-o parte pozitivă a societăţii româneşti, care în anii ‘90 s-a opus transformării României într-o ţară neocomunistă de tip oligarhic, pe direcţia căreia ne îndreptam. Cu cât discut mai mult cu lideri din fostul imperiu sovietic, cu atât mai mult mă conving că ţara noastră era programată spre o structură pe care o putem vedea în Rusia de astăzi sau în Belarus. Tot ceea ce se întampla în 1996 mergea în această direcţie, la o distanţă de doi ani. Până şi cupoanele guvernării Văcăroiu erau cupoanele lui Ciubai. Împărţirea averii de către KGB, în timpul lui Gorbaciov, zonelor de securitate ca să construiască oligarhii s-a petrecut şi în România, sub pălăria domnului Stolojan. Vedem practic o similitudine în care România, cu doi ani întârziere, urma calea Rusiei. Schimbarea din ‘96, pe care eu o susţin şi o apăr pentru că am fost implicat în ea, a fost posibilă nu numai datorită declarării deschise a unor forţe drept anticomuniste, ci şi faptului că s-a creat un proiect. Elitele intelectuale româneşti au fost capabile să creeze un proiect al unei societăţi democratice. Este un fapt despre care şi eu vorbesc în premieră în acest interviu, aceasta fiind tema unei cărţi la care lucrez. Vreau să arăt că a existat un proiect intelectual înainte de a fi un proiect politic. Acesta are nişte jaloane, nişte centre printre care: intelectualii din Timişoara, care au creat proclamaţia, intelectualii din Senatul Universităţii Bucureşti, în paralel cu Liga Studenţilor, care nu au prezentat numai un proiect de reconstrucţie a Universităţii sau a învăţământului, ci de reconstrucţie a întregii societăţi, cu puncte de vedere foarte clare. Ulterior a existat grupul de la GDS, care, în acea parte, a avut, prin ziarul care îl reprezenta, o concepţie preluată de Solidaritatea Universitară. La un moment dat, aceasta a reuşit să unească nu numai vârfurile mediului universitar, dar întreg mediul academic şi cultural. Apoi s-a construit Alianţa Civică, care a avut un proiect, mai departe AC regrupând alte structuri, sub viziunea doamnei Cornea, construind Frontul Antitotalitar Democratic Român, cel ce a venit cu ideea de a pune asociaţiile civice alături de partidele democratice sau naţionale, izolate şi condamnate eşecului. În fine a existat nu numai o mişcare de nemulţumire populară, ci o opţiune pentru programul CDR, care preveda într-un mod deschis ruperea totală de sistemul perestroikist, îndreptarea spre Europa, securitatea prin NATO, reforme economice.

-Unde se află acum aceste elite?

-Acest elite au cedat prima dată în momentul în care, venind cu acest proiect, CDR a acces la putere. Puterea este un exerciţiu foarte dificil. Pe de-o parte, s-a produs o scindare între cei care au acceptat să-şi asume exerciţiul puterii şi să intre la guvernare şi ceilalţi care au preferat să rămână în spaţiul civic. Ulterior, din această sciziune, s-a produs o alunecare. Întâi a acelei părţi care nu a optat pentru lupta deschisă în instituţiile statului şi care, fie s-a retras, fie a intrat în zona unei dezamăgiri. Şi aici vreau să amintesec spusele lui Vaclav Havel despre “Idealuri şi iluzii”, rostite la Bucureşti,în 1994. Concluzia era că foarte puţini oameni au idealuri, cei mai mulţi au iluzii. Şi asta întrucât, pentru idealuri trebuie să lupţi, pe când iluziile le transferi repede altuia şi apoi ai justificarea să te declari dezamăgit. Am fost conştient de toate acestea atunci când am văzut efuziunea populară după algerea mea. În acel moment, hotărârea a fost să îmi concentrez toate eforturile pentru un singur mandat, pe care nu ştiam dacă îl voi putea duce până la capăt.

-Din ce motiv?

-Dintr-o analiză foarte personală, pe care n-am putut atunci s-o împărtăşesc cu nimeni, asupra preţului care trebuie plătit. M-am hotărât ca, pe acest val de entuziasm, să fac toate reformele, de o duritate extremă. Impasul în care ne aflăm, derapajul, a început în 2000 şi 2004. Atunci, din zona acestei elite despre care vorbeam o parte a formulat şi construit ca o teorie, punând apoi în practică, principiul răului cel mic. Alina Mungiu are, între ghilimele, un merit în acest sens. “Dacă nu putem să alegem binele, atunci să alegem răul cel mai mic”. Aceasta a dus la cele întâmplate în turul doi pentru prezidenţiale în care o parte a intelectualităţii anticomuniste şi antiiliesciene a votat pentru Ion Iliescu, aflându-se în opoziţie cu Vadim Tudor. Acest proiect a fost rafinat în perioada 2001 – 2004, în care, mai întâi o parte a acestor elite s-a lăsat cumpărată, după cum ştiţi, ca şi o parte a presei de către guvernul Năstase sau de către primarul Capitalei din acea perioadă, Traian Băsescu. A urmat momentul revelaţiei – arestarea lui Mugur Ciuvică – în care intelectualii au văzut ce poate urma. S-au trezit din pumni şi, nefiind capabil şi neavând forţa să mai imagineze un proiect corect democratic, au ales, prin aşa numita teorie a “răului cel mic”, o persoană despre care ştiau şi că a fost un colaborator permanent, toată viaţa, al fostei Securităţi, şi că a făcut parte din nomenclatură, repet, repet, repet, din nomenclatură, nu dintre cei patru milioane de membri. Dintre cei 2400 de membri ai nomenclaturii, anume din primii 1600 pentru care semna Elena Ceauşescu. O persoană care, în mod evident era acuzată de corupţie, nu în presă, ci în justiţie, pentru el cercetarea fiind finalizată de procurori, cu rechizitoriu. O persoană care avea cel mai mare dosar de corupţie din istoria României la CSJ. Deci pentru care candidatura însemna blocarea judecării şi a condamnării sale. Toate acestea le-au ştiut pentru că nu puteau să nu le ştie.

-Despre cine vorbiţi?

-Într-o combinaţie de laşitate şi oportunism au elaborat un proiect care a cuprins şi o excepţională manipulare, fără precedent a opiniei publice, în care un personaj permanent vizibil din 1990, în vârful administraţiei şi al politicii a fost transformat în cu totul altceva. O parte a elitei intelectuale a construit acest model. Este o performanţă uluitoare, pe plan mondial, să transformi un fost nomenclaturist, un colaborator şi o persoană care a condus o agenţie, în mod evident, sub acoperire, unde se desfăşurau acţiuni de spionaj, într-un luptător împotriva comunismului şi a Securităţii. Şi o persoană dovedită prin rechizitoriu într-un personaj împotriva corupţiei. S-a mizat pe câteva lucruri de succes, printre care “este un om ca noi”, iar această teză a prins foarte bine în România, pe fondul crizei de identitate care s-a produs în 1990 şi al redeşteptării unor dorinţe extreme de expunere – “bea ca noi”, înjură ca noi”, “face toate lucrurile în care noi ne complacem”. De unde aceste persoane pozaseră în moralişti extremi, dintr-o dată, cu cheia pragmatismului în mână, au construit o imagine de succes, - până la urmă, guvernul Năstase, chiar trebuia schimbat.

-Nevoia de a alege răul mai mic?!

-Da, eu am dat o declaraţie în ianuarie 2005, la Turcescu, la Realitatea, şi am spus că ar trebui ca doamna Mungiu şi toţi ceilalţi din acest grup, care au susţinut în mod deschis candidatura preşedintelui Iliescu să-şi asume succesul politic - chiar fiind vorba de un succes politic – pe care şi eu îl recunosc, deşi m-am prezentat la vot tăind ambii candidaţi. Se întâmplă în viaţă ca evenimentele secundare pozitive ale unui fapt negativ să fie mai mari şi mai benefice decât faptul în sine.

-Dar am adăugat că, după asumarea succesului politic, să-şi asume şi eşecul moral. În baza acestei asumări a eşecului moral al teoriei “răului cel mic” şi al promovării şi realizării binelui printr-o persoană care simbolizează exact opusul, să construim în cei cinci ani care urmează o alternativă a binelui. Acest avertisment pe care l-am repetat tot timpul, nu a fost urmat aproape de nimeni. Pentru că, între timp, o parte a acestor intelectuali au descoperit şi beneficiile oportunismului, care înseamnă posturi nu neapărat bine plătite, dar generatoare de avantaje în zona respectivă.

-Totuşi, o să vă rog să-i numiţi pe cei despre care vorbiţi!

-Dacă îmi cereţi exemple, vă pot spune că este vorba de Traian Ungureanu, de cei care ocupă posturi de ambasadori, apoi de parlamentari, este vorba de conducerea unor institute, cum ar fi Institutul Cultural Român, care generează sfere de influenţă, şi care permit apoi construirea unor grupuri de influenţă în societate, ce stabilesc ierarhii.

-Vorbiţi aici despre domnul Patapievici?

-... Sunt lucruri cunoscute. Le cunosc toţi foarte bine, nu trebuie să le numesc. Este vorba şi de diferite alte posturi, fie în anturajul prezidenţial, fie în alte zone politice. Ei, bine am constatat că, la stimă şi respect, pentru unii, trebuie să mai adaugi şi o serie de avantaje. Dar asta e mai puţin important. Mai grav este că acest construct intelectual a avut o influenţă foarte mare asupra populaţiei prin intermediul altor lideri de opinie, în special prin intelectualitatea tehnică, umanistă. În momentul în care această zonă a girat personaje, oferindu-le un fel de aură, au schimbat opiniile politice. Sigur, în România, lucrurile se înţeleg mai bine nu printr-o analiză politică sau sociologică, ci printr-una psihologică, uneori psihiatrică. Vorbim despre aspecte precum “fascinaţia bădăranului”, care este prezentă în zonele intelectuale româneşti de multă vreme; apoi redeşteptarea unei forme aberante de cult al propriei umiliri în slujba unei personalităţi cu o fervoare care, pe mine unul, mă cutremură. Pot redescoperii elemente ale comportamentului unor elite intelectuale din prima parte a comunismului lui Gheorghiu Dej şi altele din ultima parte a comunismului ceauşist, care păreau dispărute pentru totdeauna. Ieşirea din această fundătură putea fi făcută prin renunţarea la personalizare. Am propus ca pentru preşedinte, care ocupă o valoare simbolică în mentalul colectiv românesc, să construim un alt portret intelectual. Încă din 2005 am propus o dezbatere, în cadrul căreia să analizăm în noul context european, şefii de stat în cele 27 de ţări componente ale UE - monarh, preşedinte ales direct, preşedinte ales de parlament etc - să vedem ce au ei în comun şi de ce România este singularizată prin modul de comportare, cel puţin, a ultimului preşedinte. Felul în care la noi s-a îngroşat, s-a vulgarizat această temă –vă fac aici o mărturisire – este privit în afară cu curiozitate, ca să nu spun dispreţ. Ca o opţiune cidată. Am ajuns aici din cauza faptului că nu am construit un tip anume de portret.

Despre prezidenţiale: “Am o opţiune clară – mă voi lupta pentru Crin Antonescu”

-Aveţi în vedere un anumit portret robot al viitorului preşedinte?

-Portretul robot al preşedintelui ar trebui să ţină cont de noile condiţii politice, precum şi de cele constituţionale. Preşedintele nu are cum să fie un jucător. El trebuie să joace rolul unei personalităţi vizionare – alături de un grup de înţelepţi pe care ar fi trebuit să şi-i aducă aproape prin autoritatea sa morală, intelectuală şi profesională. Preşedintele trebuie să fie un mediator între structurile statului. Apartenenţa noastră la structurile democratice europene ne-a eliberat de momentele grave în care un preşedinte ar fi trebuit să decidă în momente extrem de grave, aşa cum a fost în perioada mandatului meu, cu mişcări sociale de amploare, cu mineriade etc. Problema României în acest moment era construcţia unei identităţi naţionale în cadrul UE, pentru a deveni o voce ascultată şi respectată. Ceea ce nu s-a produs, conducând la un eşec moral pe plan intern şi la un eşec politic pe plan extern. Pentru că România a pierdut tot ce se câştigase în perioada 96 – 2000 în relaţia cu vecinii şi ca pol regional. România nu mai există, pentru că, neavând respectul celor din jur şi al marilor puteri, ţara noastră a dispărut din marea politică europeană. România este în afara jocului, întrucât tocmai preşedintele este cel care ar fi trebuit să construiască un sistem subtil de relaţii personale, discrete, care într-un moment sau altul să promoveze interesele României.

-Regăsim aceste trăsăturile la vreunul dintre prezidenţiabili?

-Sigur că da, dar dacă nu putem identifica binele, atunci să identifică răul. Dacă mai există o responsabilitate intelectuală şi morală ar trebui, ca ieşire de urgenţă, să nu ne mai concentrăm pe “răul cel mic”, ci pe eliminarea răului. Răul absolut, în acest moment îl reprezintă Traian Băsescu. Dar dacă coalizarea se face numai împotriva unei persoane se ajunge la un alt impas – victimizarea preşedintelui, prezentarea permanentă a imaginii persoanei despre care se vorbeşte.

-Pe cine veţi susţine în alegeri?

-Eu am opţiuni clare: îl voi alege şi voi lupta pentru Crin Antonescu, în aceeaşi măsură în care consider că participarea alteţei sale, Radu Duda, este benefică întrucât creează ideea că în România există o alternativă. Opţiunea mea pentru Crin Antonescu se bazează pe diferenţierea de modelul negativ de care vorbeam. România are nevoie de o persoană care să nu fie implicată în niciun fel în vreun act de corupţie. Este un avantaj extraordinar pentru ţară. Ca exemplu, trebuie să vă spun că înaintea oricărei întâlniri la nivel înalt, fiecare şef de stat primeşte două caracterizări ale persoanei cu care se întâlneşte. Un dosar vine de la Externe, şi prezintă o carcaterizare orientativă. Dar mai primeşte şi un dosar de câteva file, care vine de la Serviciul de Informaţii Externe, acolo unde există toate datele despre o persoană, toate detaliile privind relaţii, declaraţii etc. Nu se fac copii, iar după consultare, dosarul se înapoiază. Nu trebuie să vă mai spun, câtă legătură are izolarea diplomatică a României cu filele care se primesc de către şefii de state, premieri etc, în momentul de faţă. Vorbeam despre avantaje. În România, marea corupţie nu are corupător decât în exterior. În ultimii 20 de ani, aici, ca şi în alte ţări foste comuniste, corup companii importante din ţările democratice. Acestea, ulterior, declară - fiind cercetate, ele se acoperă, se fac compromisuri –, aceste fapte. Se ştie foarte bine tot ceea ce s-a întâmplat cu comisioane şi cu aranjamente. Atunci când se ştie foarte clar că un şef de stat nu negociază nimic pentru el şi familia lui, nici pentru realegerea sa, o astfel de persoană, care nu poate fi cumpărată sau influenţată, se bucură de respect şi este tratată ca atare. Ei, Crin Antonescu este o astfel de persoană. În al doilea rând – aici este un punct de vedere personal –, Antonescu s-a format în Piaţa Universităţii. Îl ştiu de când era tânăr şi l-am propus ministru al Tineretului pentru că, din punctul meu de vedere, reprezenta acel suflu nou de care era nevoie. Iar spre deosebire de alţii care, în timp, m-au dezamăgit, el nu s-a compromis în toţi aceşti ani. Există deci, în acest moment, o alternativă reală şi sper că ea va putea depăşi rolul structurilor de partid, al cumpărării de voturi, în general al întregii structuri electorale mizerabile, care s-a instaurat în România.

-Dacă va fi ales Crin Antonescu, veţi reveni în politică?

-Categoric nu. În niciun context politic. Nu există pentru un fost şef de stat o altă poziţie decât aceea de şef de stat. O funcţie trebuie respectată înainte de a o avea, în timp ce o ai, şi după. Apoi, dacă am identificat criza morală ca principal element în România, iar elitele intelectuale ca o posibilă cale de reconstrucţie morală şi intelectuală a societăţii româneşti, rolul meu se plasează în contextul dezvoltării acestor proiecte, a acestei relaţii. Forumul Academic Român urmăreaşte tocmai realizarea acelei viziuni globale de care vorbeam. Modelul pe care eu îl propun pentru viitorul României este viuziune, strategie, un set de poltici publice din societatea civilă către principalele forţe politice, care s-au conturat sufiecient de bine. Atunci când va exista un acord asupra direcţiilor importante de evoluţie a ţării – ceea ce acum nu există -, se vor detensiona alegerile, pentru că nu va mai conta aşa de mult, cine vine la guvernare sau cine este preşedinte, din moment ce toţi acceptă aceste direcţii.

-Ce sfat i-aţi da lui Crin Antonescu pentru a câştiga alegerile?

-Să fie aşa cum este el. Pentru că Antonescu este convingător atât timp cât spune ceea ce crede. Să nu cedeze impulsurilor populiste. Cel mai mare pericol în momentul de faţă pentru politica românească, europeană şi mondială este populismul. Or, după dezmăţul populist de la sfârşitul anului trecut, la care au participat aproape toţi, nu cred că în momentul de faţă mai poate fi acceptată o astfel de poziţie. Succesul lui va depinde de existenţa unui mesaj foarte clar, chiar cu accente de duritate, uneori. Se va încerca demonetizarea lui sub aspectul tinereţii şi al aspectului plăcut, ceea ce nu se leagă cu imaginea aceea de forţă asociată vulgarităţii, care există în mentalul colectiv. El va câştiga şi dacă se va adresa unui anume tip de public. Apoi va deveni preşedintele tuturor. Nu trebuie să încerci, în campanie, să-i mulţumeşti pe toţi, pentru că rişti să-i pierzi pe toţi. Sunt zone în care nu va avea acces niciodată. Care îi vor fi ostile permanent. Cred că Antonescu este foarte potrivit în acest moment să se adreseze părţii sănătoase din societatea românească, tinerilor care lucrează în companiile din ţară, tinerilor cu capacităţi profesionale deosebite, oamenilor care mai cred în bine din toate generaţiile. Eu spun că astfel, va avea un sprijin neaşteptat şi din partea generaţiei vârstinice.

Despre asemănarea cu Alexandru Ioan Cuza: “Prietenii mei din America mi-au spus să-mi dau barba jos"

Nu doar toţi cei din România, care îmi erau aproape, mi-au spus că trebuie să mă rad, că nu era atunci momentul pentru a purta barbă - la momentul respectiv, nu exista în Europa şi SUA niciun şef de stat care să poarte barbă sau mustaţă, era o prejudecată. Prietenii mei din America mi-au spus: “Asta e prima condiţie, să-ţi dai barba jos, nu poţi candida aşa”. Mai ales românii, spuneau ei, nu vor accepta aşa-ceva. Am spus atunci că ar fi primul compromis pe care l-aş face, şi nu văd de ce. Dacă nu l-am făcut în timpul lui Ceauşescu, de ce l-aş face acum?! În ceea ce priveşte asemănarea cu Cuza, nu eu am urmărit-o. Eu tocmai am făcut eforturi ca să nu semăn, pentru că fizionomia există, este un dat, n-am ce face. Trebuia să fac o operaţie estetică?! Am studiat totuşi experienţa lui Cuza pentru a înţelege aspectele pozitive şi pe cele negative – instaurarea unei dictaturi, corupţia etc.

Despre episodul Rona Hartner: „Mai întâi, Rona s-a aşezat în poale la Ciorbea"

„Despre Rona Hartner s-a ştiut, de la bun început, adevărul. Dintr-o pură întâmplare am văzut-o pe Rona, o singură dată în viaţa mea, la o întâlnire electorală la care au participat 1000 de persoane, precum şi toţi reprezentanţii media care existau atunci, în România. Singura mea istorie cu Rona Hartner a fost că, în timp ce ea cânta o melodie a simţit nevoia să o anime. Mai întâi a venit şi s-a aşezat în poale la Victor Ciorbea, aflat în dreapta mea, care era deja primar. Apoi s-a întors pe scenă, după care a revenit şi m-a invitat să dansez. Deşi eram rectorul facultăţii – altfel eu petrecându-mi toată viaţa cu studenţii – n-o puteam refuza. Am fost pe scenă, iar acolo, sub reflectoare, am dansat. Poza a apărut apoi în Evenimentul Zilei şi fiecare fotograf din România a avut această imagine de detaliu, în care se vede scena, orchestra lui Paţurcă şi alte perechi care dansau. Era animaţia care se creează, în mod obişnuit, în campanie. Atunci când am devenit preşedinte a fot creată, însă, şi manipularea, acceptată, în România de toată lumea. Odată cu scandalul lui Clinton, zona de securitate care lucra cu Vadim Tudor şi chiar Vadim Tudor s-au gândit s-o folosească, pentru că, în general, şi KGB, şi Securitatea nu au imaginaţie. Ei totdeauna aplică. Şi dacă a existat această poveste în America, trebuia să apară şi în România. C.V. Tudor, împreună cu experţii lui, au trucat poza, aşa încât să apar numai eu cu Rona. După acest episod, Rona Hartner l-a înfruntat pe Vadim şi a câştigat întâlnirea cu el, pentru că avea dreptate şi l-a făcut mincinos, ceea ce era perfect adevărat”.