Interviu apărut în Academia Caţavencu din 3-9 decembrie 2008

 

Emil Constantinescu: Alegerile parlamentare 2008: consecinţe pe termen scurt şi lung

 

 

Semnificaţia alegerilor parlamentare 2008

Alegerile parlamentare din noiembrie 2008 vor rămâne în istoria dezvoltării democraţiei româneşti prin câţiva paşi importanţi pentru întărirea instituţiilor democratice din România.

-         sunt primele alegeri, după căderea comunismului, în care scrutinul parlamentar este separat de cel prezidenţial. Simultaneitatea acestora, în 1990, 1992, 1996, 2000 şi 2004 – unică în Europa – a avut o influenţă negativă, întărind în mentalul colectiv iluzia omnipotenţei prezidenţiale şi a conducătorului providenţial;

-         pentru prima dată cetăţenii României au şansa să înţeleagă semnificaţia şi rolul Parlamentului şi a Executivului votând pentru un şef al Executivului ca Prim ministru şi nu ca preşedinte care are cu totul alte atribuţii constituţionale;

-         sunt primele alegeri parlamentare cu un sistem electoral mixt care permite electoratului să opteze pentru o anume personalitate politică fără a diminua rolul partidelor care rămâne esenţial pentru coerenţa procesului legislativ şi pentru stabilitatea democratică a societăţii;

-         sunt primele alegeri care, confirmând tendinţele exprimate în alegerile pentru Parlamentul European din 2007, apropie România de structura politică de tip german cu patru partide, structură care, din experienţa majorităţii democraţiilor europene, asigură stabilitatea sistemului politic;

-         previziunile exprimate în sondajele de opinie anticipează o aritmetică parlamentară care va impune un Guvern de coaliţie. Astfel, România se poate distanţa de modelul rus sau belarus, marcat de dominaţia unui partid-stat asociat unui regim oligarhic.

Din păcate, aceste premise care pot genera un Executiv puternic, bazat pe o majoritate parlamentară clară, condiţie imperios necesară într-o perioadă de criză economică, riscă să fie anulate de ingerinţa preşedintelui Traian Băsescu, vizibilă în actuala campanie electorală, precum şi de intenţiile afişate ale preşedintelui, de a-şi impune propria voinţă noului Parlament ai cărui membrii au, în noile circumstanţe ale votului uninominal, o legitimitate sporită.

Subordonarea intereselor naţionale legate de un exerciţiu democratic corect în procesul de constituire a Guvernului, intereselor personale ale unui preşedinte obsedat de propria sa realegere a transformat deja campania electorală parlamentară într-o anticameră a alegerilor prezidenţiale.

 

Variante de formare a noului Guvern

Aşa cum se conturează în prezent raporturile de forţă pe scena politică, pot fi avansate trei variante de coaliţii guvernamentale:

-         (PSD + PC) + (PNL + UDMR)

-         PDL + (PNL + UDMR)

-         PDL + (PSD + PC)

Avantajele şi dezavantajele acestor posibile coaliţii trebuie gândite, în opinia mea, exclusiv prin prisma imperativului de gestionare a crizei economico-financiare care va marca România, începând cu debutul anului 2009.

În acest sens, varianta 1 asigură o primă echilibrare în cadrul intern al Guvernului a programelor politice de centru-dreapta şi centru-stânga. În ceea ce priveşte opoziţia, formată în acest caz exclusiv din PDL, care afişează - cel puţin la nivelul discursului politic – o orientare de centru-dreapta, are şansa unui discurs moderat care să se delimiteze de excesele populiste previzibile ale preşedintelui Băsescu aflat în campanie electorală. La limită, pot fi aşteptate presiuni moderatoare din partea Partidului Popular European.

A doua variantă prezintă ca avantaj o coerenţă ideologică a programului guvernamental care se poate distanţa de aceleaşi excese populiste binecunoscute ale preşedintelui Băsescu. Dezavantajele unei astfel de coaliţii guvernamentale sunt legate de posibila radicalizare a unei stângi puternice în Parlament, dar mai ales a unei opoziţii capabile să mobilizeze sindicatele în stradă şi să coalizeze o parte a structurilor oligarhice din zona economică pentru impunerea unor decizii periculoase în contextul crizei economice.

A treia variantă mi se pare total nefericită pentru că ar reface fostul FSN, reunificând vechile structuri ale nomenclaturii comuniste şi ale fostei Securităţi, acum divizate, cu structurile oligarhice constituite în perioada tranziţiei postcomuniste. Aceasta formulă este posibilă numai ca urmare a unui aranjament, explicit sau implicit, în care preşedintele Băsescu ar propune ca Prim ministru pe liderul PSD Mircea Geoană, cu condiţia ca PSD să nu prezinte un contracandidat în alegerile prezidenţiale sau, mai previzibil, să propună un candidat fantomă. Această soluţie ar fi dublată de un aranjament privind blocarea dosarelor de corupţie ale preşedintelui Traian Băsescu şi, în contrapartidă, stoparea anchetării unor persoane legate de structurile PSD. În mod oarecum paradoxal, acest troc poate fi blocat chiar de fondatorul FSN şi părintele politic al lui Traian Băsescu şi Theodor Stolojan- preşedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu.

 

Desemnarea Primului ministru

După părerea mea, soluţia optimă care ar sluji intereselor României ar fi desemnarea, în fruntea unui Guvern de coaliţie, a unui Prim ministru cu o competenţă recunoscută în domeniul financiar-bancar şi situat în afara partidelor politice şi a grupurilor de interese aferente acestora. Fără ezitare, optez pentru guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, pe care l-am desemnat Prim ministru în 1999, pe fondul unei situaţii economico-financiare extrem de dificile. În acele condiţii grele, Primul ministru Mugur Isărescu a dovedit capacitatea sa de a depăşi o gravă criză economică pe care a transformat-o, în termen scurt, în prima creştere economică sănătoasă a României, creştere care durează din 2000 până azi.

 

          Primele măsuri ale noului Guvern

Primele măsuri  ale noului Guvern ar trebui să privească elaborarea, în luna decembrie, a unui buget multi-anual  bazat pe o politică anticriză care să fie votat în regim de urgenţă de noul Parlament. Luna decembrie ar trebui, după părerea mea, să nu fie dedicată unor nesfârşite pertractări şi aranjamente politicianiste, ci unor largi consultări ale noii administraţii, rapid constituite, cu sindicatele şi patronatul pentru elaborarea bugetului. Continuarea războiului „de patru ani” dintre preşedinte şi Parlament şi dintre preşedinte şi Guvern ar putea avea consecinţe grave în actualele circumstanţe interne şi externe care impun cooperare instituţională şi solidaritate naţională.

 

Responsabilitatea societăţii civile

Cred că în această perioadă un rol esenţial revine asociaţiilor civice capabile să se opună unor posibile aventuri politice ale preşedintelui Băsescu, riscante pentru viitorul pe termen lung al României. Sindicatele vor trebui să găsească un echilibru între revendicările salariale şi asigurarea pe termen lung al locurilor de muncă. Patronatele sunt chemate să coopereze cu Administraţia pentru valorificarea la nivel optim a resurselor materiale şi spirituale ale naţiunii. La capătul a patru ani de degringoladă morală a societăţii româneşti, presa are ocazia să reflecteze la uşurinţa cu care a tratat, cel puţin printr-o parte a ei într-un registru minor, frecventele  derapaje anticonstituţionale ale preşedintelui, cât şi la consecinţele atitudinii unor comentatori care s-au raliat unui cor omagial pro- prezidenţial, întâlnit  doar în regimurile autoritare din lumea a treia. Sunt convins că în perioada dificilă care ne aşteaptă presa va redeveni câinele de pază al democraţiei şi al interesului public.

Românii care au acceptat să plătească un preţ greu pentru reformele necesare integrării europene şi euroatlantice au capacitatea să susţină un program anti-criză dacă sunt corect informaţi asupra unei strategii capabile să asigure dezvoltarea economică şi demnitatea naţiunii.