Interviu apărut în Business Adviser, octombrie 2008

 

« În ciuda moştenirii trecutului, România se luptă să aplice principiul respectului legii »

 

- afirmă Emil Constantinescu, fost preşedinte al României -

 

Fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, a fost invitat să ţină discursul de deschidere la Conferinţa World Justice Project de la Viena la care au participat 450 de personalităţi din 90 de ţări. Proiectul World Justice a fost lansat anul trecut, la Praga, în luna iulie, la iniţiativa Asociaţiei Barourilor Americane, susţinută de Uniunea Mondială a Avocaţilor, Asociaţia Europeană a Avocaţilor şi Uniunea Asociaţiei Barourilor Japoneze. 

 

D-le preşedinte Constantinescu, dumneavoastră aveţi şi pregătire juridică. Acest lucru  i-a determinat de organizatori să vă invite la Viena?

Cred că au existat şi alte motivaţii: în anul 1998 am primit premiul Asociaţiei Barourilor Americane In Recognition of Extraordinary Leadership in Advancing the Rule of Law in Romania la Conferinţa Naţională de la Atlanta; anul trecut, la reuniunea de la Praga, când acest proiect a fost lansat, am fost invitat să ţin discursul principal şi ulterior am fost ales co-chairman al proiectului alături de alte prestigioase personalităţi.  

 

Care sunt ideile principale, promovate la întâlnirea de la Viena?

Proiectul priveşte instaurarea sau perfecţionarea continuă a ceea ce americanii numesc “rule of law”, iar noi traducem prin “stat de drept”. Poate mai potrivit ar fi “respectul legii”.

            Prima idee interesantă a fost aceea că statul de drept nu este numai o problemă a juriştilor, iar proiectul poate avea succes numai dacă este rezultatul unui dialog urmat de o  acţiune conjugată a elitelor intelectuale, din toate domeniile importante şi din toate regiunile lumii.

            La acest proiect participă arhitecţi, constructori, teologi, filozofi, scriitori, artişti. După discuţiile în plen, lucrările au continuat pe domenii de activitate în ateliere, organizate pe domenii şi pe regiuni geografice.  În aceste regiuni au fost incluse şi Statele Unite, Canada şi Europa Occidentală. Sunt probleme specifice pentru fiecare regiune în parte, dar şi probleme comune care depăşesc graniţele statale. Această dublă abordare s-a dovedit eficientă şi originală.

Vedeţi dvs, principiile însumate în conceptul de « Respect al legii » sunt nu doar acceptate, ba chiar venerate peste tot, în lumea contemporană. Toţi liderii lumii democratice proclamă constant libertatea, sub emblema respectului legii, ca fiind definiţia ce stă la baza democraţiilor occidentale. Chiar Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional condiţionează ajutorul financiar pe care îl oferă de implementarea respectului legii, în ţările care urmează să primească finanţarea, aceasta reprezentând - în opinia lor - singura modalitate de a oferi un mediu sigur pentru investitori, proprietate, contracte şi pentru dezvoltarea economiei de piaţă.

Considerat ca un principiu universal de legitimare a puterii, acest concept poate reprezenta însă fie o recunoaştere meritată a esenţei morale a Statului, fie o acoperire pentru lideri politici cinici, care fac promisiuni deşarte, în numele respectului legii, pe care - în fapt - o violează. Pe de altă parte, această folosire repetată ilustrează tocmai evidenţa aderării la noţiunea de respect al legii, ca măsură de legitimare a guvernării la nivel mondial. Nici un alt ideal politic nu a căpătat vreodată un asemenea gir.

         

Se respectă dreptul legii, în România zilelor noastre ? Este la noi acea « Rule of law » despre care vorbeaţi?

Aici sunt mai multe aspecte de semnalat şi este bine să ne întoarcem puţin în timp. În România, prima constituţie de după 1989 proclama în teorie proprietatea privată, ca principiu care stă la baza societăţii, dar când a venit momentul să fie adoptată - în 1991 - dreptul la proprietate privată legitimă nu era garantat, ci doar protejat prin Constituţie. A durat aproape zece ani să convingem liderii partidelor politice care au continuat moştenirea comunistă că proprietatea trebuie să fie garantată. Pentru ei, a fost  greu să înţeleagă că nu există o garanţie reală, dacă statul nu restituie ceea ce comuniştii au furat cândva, de la proprietarii legitimi. Numai după ani de dezbateri, în cursul unei întâlniri istorice la Preşedinţia României, în iulie 1999, am reuşit să conving toţi liderii politici din România să adopte o Declaraţie, prin care să-şi asume principiile proprietăţii private şi să înceapă reparaţiile, faţă de cei care au fost privaţi de proprietatea lor de drept. Chiar şi acum, procesul de restituire a proprietăţii este departe de a fi desăvârşit!

          În privinţa drepturilor cetăţenilor, cei aproape cincizeci de ani de abuzuri au lăsat răni adânci în ţesutul social. Gândiţi-vă că, pe vremea comunismului, nimeni nu putea fi sigur de libertatea personală, nici măcar dacă respecta legea. Iar obiceiurile vechi mor greu.... În primii ani după Revoluţie, România a fost grevată de transgresii grave ale legii, tocmai de către instituţiile chemate să aplice legea – poliţia, magistraţii, armata şi chiar de şeful statului. Se cunoaşte astăzi că, în binecunoscutele invazii violente şi repetate ale minerilor, aceştia au acţionat în cârdăşie cu instituţiile care trebuiau să aplice legea, în sensul violării celor mai elementare libertăţi ale cetăţenilor. În acelaşi timp, reţinerea Justiţiei de a recunoaşte şi de a pedepsi faptele care - în timpul regimului comunist - au violat chiar legile existente în acele perioade, demonstrează frica de responsabilitate şi o complicitate în a submina respectul legii, de către instituţiile care ar trebui să o garanteze.

            La mijloc, ca să spunem aşa, elaborarea noilor legi, atât cele concepute pe plan intern, cât şi cele adoptate în procesul de integrare europeană, din acquis communautaire, a devenit foarte activă în ultimii ani. Am putea spune, chiar « prea activă » şi superabundentă, în principal din cauza celor 50 de ani de comunism, în care emiterea legilor se făcea după un principiu pervertit de escrocherie: că numai ceea ce este permis de lege într-o manieră explicită este garantat. În loc să se emită legi concise şi clare, lăsând liber ceea ce nu este interzis, linia legislativă « post 1989 » s-a bazat, din contră, pe legalizarea oricărui detaliu dezirabil, de teamă că - dacă nu este permis explicit - nu va fi posibil să fie obţinut. Îmi amintesc că, în 1995, când a fost adoptată o lege a învăţământului, era cât pe ce să fie adăugat legii un articol prin care să se generalizeze notarea în şcoli cu zece puncte, din zece!

          În acelaşi timp, adoptarea unor legi fundamentale, unele prevăzute în Constituţie - legea răspunderii ministeriale, legea stării de urgenţă, legea avocatului poporului, legea referendumului, legea declarării averilor demnitarilor - a fost amânată, şi abia în perioada 1996-2000 au fost votate şi promulgate. Ca să nu mai vorbim de lacunele profitabile noii oligarhii, cum ar fi cele ale legislaţiei privind  spălarea banilor, falimentul, jocurile piramidale sau chiar a protecţiei monumentelor sau obiectelor de artă.

Pe de altă parte, chiar în legislaţia actuală, persistă multe formule vagi, nepotrivite şi confuze. Chiar dacă sunt produse ale neglijenţei ori proastei utilizări a limbii, ele lasă loc la prea multe modalităţi de interpretare a aceleiaşi legi şi generează efecte negative, în jurisprudenţă. Prea des, legea spune ce ar trebui, nu ceea ce trebuie făcut. Această neclaritate poate reprezenta, cel puţin la suprafaţă, rezultatul muncii unor personae care nu au experienţă în emiterea legilor, dar - de fapt- este mai mult decât atât ! Este o moştenire a trecutului comunist, când legea era intenţionat confuză şi vagă, pentru a permite condamnarea “legală” a oricui, ca inamic al poporului, sabotor al economiei socialiste sau agent subversiv al Occidentului. 

         

În ce măsură consideraţi că magistraţii români sunt independenţi, în deciziile pe care le iau?

          Este adevărat că inamovibilitatea magistraţilor este o precondiţie a unei justiţii independente. Dar, odată aplicată, a generat şi absenţa oricărei lustraţii în sistemul judiciar, ceea ce creează o vulnerabilitate izbitoare a magistraţilor faţă de şantajul politic. Corupţia este doar una dintre faţetele mai cunoscute ale acestei situaţii. Un judecător a fost întrebat odată, de către un prieten, dacă la Înalta Curte de Justiţie primesc des telefoane de la politicieni, iar acesta  a replicat scurt : “nu e nevoie să ne ceară ei, facem noi ce trebuie din proprie iniţiativă”!

          Nu vreau să se înţeleagă că repectul legii nu este un principiu de bază în România de astăzi. Ba, chiar voi sublinia că - în ciuda moştenirii trecutului - în ciuda tuturor dramelor şi durerilor, România se luptă să aplice în integralitate respectul legii şi că există nu puţine persoane care, în justiţie şi în afara ei, depun un efort onest şi consecvent pentru aceasta. Însă, în opinia mea, orice societate care aspiră să instituie domnia legii, trebuie să ştie că acesta este departe de a fi un proces automat, o revelaţie rapidă şi fără dureri asupra legii. Este o luptă lungă şi grea, atât cu trecutul, cât şi cu prezentul. Este o luptă grea pentru a crea instituţii, dar una şi mai grea de a le face să funcţioneze şi să lucreze corect. Înseamnă o luptă constantă, nu numai pentru politicieni sau jurişti, dar şi pentru întreaga societate. Este o luptă care nu durează o zi sau un an, ci întreaga viaţă. O luptă care necesită viziune şi curaj...

         Daniel Neguţ