Interviu publicat în revista Business Advisor în luna septembrie 2008

”Religia ne învaţă dialogul pentru că, atât timp cât Dumnezeu i-a dat demnitate omului, vorbind cu el, oamenii au datoria să discute între ei...”

- apeciază fostul Preşedinte al României, Emil Constantinescu -

 

1. Domnule Preşedinte, aţi participat recent, la Madrid, la o reuniune internaţională pe tema dialogului inter-religios. Să înţelegem că, pe plan internaţional, sunteţi perceput şi ca un bun cunoscător al fenomenului religios?

Cred că discursurile pe care le-am ţinut de-a lungul ultimelor două decenii în diferite reuniuni ecumenice, ca şi lucrările pe teme religioase publicate şi traduse în limbi de circulaţie internaţională, inclusiv în arabă, au fost prima raţiune a invitaţiei primite. Participanţii la reuniune au fost importanţi lideri religioşi reprezentând cele trei mari religii monoteiste: islamism, creştinism şi iudaism – dar şi ai religiilor (filosofiilor) cu imensă răspândire în sud estul Asiei.  Alături de ei au fost prezenţi teologi şi filosofi din marile universităţi ale lumii. Cu titlu particular, au fost invitaţi şi trei foşti oameni de stat datorită contribuţiilor lor la dialogul ecumenic: Tony Blair – fostul premier al Marii Britanii, care locuieşte acum la Ierusalim încercând să înţeleagă complicatele relaţii dintre iudei, musulmani şi creştini ascultându-i,   Jorge Sampaio, fostul preşedinte al Portugaliei care conduce o mare fundaţie de dialog inter-cultural. Eu am fost invitat şi ca preşedinte al Institutului pentru Cooperare Regională şi Prevenirea Conflictelor (INCOR).  Am avut onoarea de a fi programat cu un discurs în prima sesiune de comunicări şi dezbateri şi de a avea primul cuvânt în sesiunea de închidere a conferinţei. În cele trei zile ale conferinţei, mai mulţi participanţi şi-au amintit că în anul 1998, pe vremea în care am deţinut funcţia de Preşedinte al României s-a desfăşurat la Bucureşti, sub un patronaj comun cu Patriarhul Teoctist, o mare manifestare ecumenică, Conferinţa Mondială „Oameni şi Religii” care a purtat titlul „Pacea este numele lui Dumnezeu” şi la care au participat 13 Patriarhi ortodocşi, 12 Cardinali catolici, conducătorii Ligilor Mondiale Iudaice, islamice, neoprotestante, budiste şi alţi importanţi conducători religioşi din lumea întreagă. 

 

2. Înţeleg că dacă ceilalţi doi foşti oameni de stat, Tony Blair şi Jorge Sampaio, au reprezentat civilizaţia britanică – saxonă şi respectiv latinitatea catolică occidentală, dvs aţi adus mesajul ortodoxiei orientale şi al Europei Central sud - estice. Care a fost acesta?

Am putut împărtăşi experienţa dramatică a unor popoare opresate în ultima jumătate de secol de regimuri dictatoriale ateiste care au restrâns drastic libertatea religioasă. În acelaşi timp şi experienţa istorică a unor ţări care timp de două milenii au jucat un rol de punte între Occident şi Orientul mijlociu, locul de naştere al celor trei mari religii monoteiste: iudaism, islamism, creştinism. Privită din această perspectivă, experienţa noastră comună nu susţine teoria „ciocnirii civilizaţiilor”, teorie de altfel infirmată recent şi în plan politic prin integrarea în Uniunea Europeană a Greciei, României şi Bulgariei, trei ţări cu populaţie majoritar ortodoxă care s-au alăturat ţărilor catolice şi protestante fondatoare ale UE. Prezenţa a milioane de turci musulmani  în Germania, a milioane de magrebieni în Franţa, Spania, Portugalia, mai nou a unei puternice minorităţi musulmane în Bulgaria contrazice şi mai apăsat teoria incompatibilităţii culturale a acestora cu democraţia occidentală. O asociere în viitor a Turciei, Bosniei- Herţegovina, Albaniei şi Macedoniei va accentua caracterul multi-religios al Uniunii Europene. Puţini au înţeles diferenţele dintre proiectul politic al Uniunii Europene şi proiectul politic care a stat la baza naşterii Statelor Unite ale Americii. Statele Unite au fost un creuzet care a topit diferite etnii, limbi şi religii într-un sistem caracterizat prin unitatea de limbă- engleza, de religie- neoprotestantă, de sistem politic- democraţia reprezentativă şi de sistem economic- capitalism. Acestea au fost exportate în ultimul secol în lumea modernă ca un model unic al libertăţii şi prosperităţii. Uniunea Europeană este un proiect politic bazat pe conservarea unor diferenţe etnice religioase, lingvistice şi culturale cu vechime milenară şi pe stimularea identităţilor naţionale. Lumea s-a schimbat mult în cele aproape cele două decenii de la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est. Această schimbare a fost percepută corect şi în mediile academice americane a căror reprezentare şi participare activă a fost vizibilă la conferinţa de la Madrid. Cred că nu ne aflăm la „sfârşitul istoriei”, ci la un nou început. Parafrazându-l pe Malraux, pot spune că lumea secolului XXI va fi a dialogului sau nu va mai fi deloc.

 

3. Cum vedeţi raportul dintre religie şi cultură?

Acest raport este reflectat în moştenirea culturală europeană. Moştenirea culturală europeană a fost întotdeauna un subiect dificil şi extrem de delicat fără ca cineva să fi oferit vreodată o soluţie viabilă. Principala problemă o constituie caracterul subiectiv al ideii de moştenire. În mod involuntar, un cercetător occidental va acorda întâietate realităţilor istorice şi culturale pe care le simte cel mai aproape, în vreme ce un istoric oriental va face mereu referire la tradiţia strămoşilor săi. Este foarte interesant faptul că aceste dispute se fundamentează aproape în exclusivitate pe apartenenţa confesională sau religioasă a celor implicaţi în ea. În asemenea situaţii, singurul mijloc de soluţionare a unor asemenea disensiuni îl reprezintă dialogul, structurat pe mai multe planuri ale realităţii: ştiinţific, sociologic, culural, religios. Este vorba despre ideea unui dialog fundamentat pe unitatea în diversitate şi, de ce nu, pe acea coincidentia oppositorum despre care vorbea Nicolau Cusanus, la scurtă vreme după cucerirea Constantinopolului, în lucrarea sa vizionară De pace fidei (Despre pacea între religii).

 

4. În acest context, care consideraţi că a fost importanţa conferinţei de la Madrid?

Conferinţa organizată de Liga Mondială Islamică, sub înaltul patronaj al A.S. Regele Abdullah Ibn Abdul Aziz al Saud şi al A.S. Regele Spaniei Juan Carlos I poate fi considerată o deschidere dar în acelaşi timp un model în încercarea de a pune bazele unui dialog solid şi real între religii. Fundamentul acestui demers constă în conştiinţa importanţei vieţii religioase pentru societatea contemporană şi în dorinţa de valorificare nu doar a punctelor comune ci, mai ales, a diferenţelor culturale, sociale şi religioase pentru o mai bună înţelegere a realităţii în care trăim. De asemenea, trebuie subliniată semnificaţia dialogului inter-religios în contextul exacerbării fundamentalismului.

 

5. Există o confruntare între creştinism şi islamism?

Sigur că există dar depinde despre ce fel de confruntare vorbim. Confruntări aprige de idei există şi în mediul academic. În domeniul religios, fiind vorba de credinţă, încărcătura emiţională este în mod firesc mai puternică. Întâlnirea dintre creştinism şi islamism nu este de dată recentă. Relaţia seculară dintre ele a fost marcată nu numai de războaie religioase dar şi de dialog, un dialog bogat în nuanţe şi în consecinţe care a influenţat percepţia asupra societăţii, a organizării politice şi a vieţii religioase.

Privind înapoi, la Evul Mediu, suntem tentaţi să credem că între comunitatea islamică şi creştinătatea bizantină sau latină exista o luptă permanentă, cruciadele reprezentând cel mai cunoscut exemplu în acest sens. Fiecare dintre aceste comunităţi era convinsă de superioritatea sa spirituală şi de conştiinţa clară a deţinerii adevărului. Fiecare dintre ele se mândrea cu sinteza religie – cultură – societate – ordine politică ca fiind cel mai bun cadru pentru viaţa umană. Chiar dacă cele trei comunităţi erau diferite, în ceea ce priveşte modelele lingvistice, etnice, militare sau comerciale există multe similitudini între acestea, mai ales atunci când în prim plan apare problema cunoaşterii. Spre deosebire de percepţia noastră asupra filosofiei sau teologiei, omul medieval, fie el musulman, creştin sau evreu, vedea în acestea o unitate cognitivă indisolubilă ce domina gândirea şi viaţa. Metoda filosofică şi cugetarea teologică nu descriau doar simple abstracţii, menite să încânte minţile luminate ale universităţilor medievale ci realităţi concrete, la care fiecare avea acces pe măsura capacităţii sale de înţelegere. Aşa se explică faptul că - în ciuda numeroaselor conflicte dintre lumea creştină şi cea islamică - parcursul ideilor nu a fost în nici un fel periclitat.

 

6. Aceasta ar fi o analiză globală. Dar la nivel european?...

Privind desfăşurarea actuală a relaţiei dintre cele două mari religii monoteiste de pe teritoriul Europei, ne este foarte greu să ne gândim la acel echilibru despre care vorbeam. Singura certitudine pare a fi doar conflictul, războiul desfăşurat pe diferite planuri, intoleranţa reciprocă, lipsa oricărei dorinţe de dialog. Nu trebuie să uităm însă că toate acestea nu sunt decât efectele unei istorii pe jumătate înţelese, din care ambele părţi au preferat să aleagă doar latura... întunecată, ca să spun aşa! Aproape zilnic, presa difuzează ştiri alarmante în legătură cu migraţia cetăţenilor de religie musulmană în spaţiul Uniunii Europene, despre aşa zisa lor incapacitate de a se adapta la normele şi realităţile lumii occidentale. În astfel de situaţii se pune însă o întrebare pe cât de simplă, pe atât de pertinentă: oare ne cunoaştem propriile valori şi norme? Nu cumva totul se reduce la o înţelegere de suprafaţă a lucrurilor, înţelegere pe cât de comodă, pe atât de periculoasă?

 

7. Este posibil în lumea de azi un real dialog inter-religios?

Categoric da şi pentru a vă convinge revin la imaginea Evului Mediu, o epocă marcată-  dincolo pe caracterizările „întunecate” ce i s-au adus -  de o extraordinară efervescenţă culturală, de o dorinţă uriaşă de cunoaştere şi în sânul căreia s-a plămădit civilizaţia actuală. În acest context, Europa avea să înveţe de la lumea islamului că viaţa este un „tot” care cuprinde atât domeniul religios şi filosofic, cât şi domeniul secular şi că ea trebuie abordată ca atare. Acest spirit a apărut pentru prima oară în lumea islamică odată cu publicarea unei serii de tratate intitulate Mujarrabat (Experimenta). Iniţiatorul aceastei serii a fost Abul – Ala Zuhr care a trăit la Cordoba în sec. XI. La ideile sale teologico-filosofice au aderat un creştin, un evreu şi un musulman, fără ca prin aceasta să se întrevadă, într-un fel sau altul, pericolul unui compromis. Dacă acum aproape o mie de ani cele trei mari religii reuşeau să se înţeleagă, de ce oare astăzi acest lucru nu este posibil? Poate unii se întreabă de ce Conferinţa pentru dialog iniţiată de Liga Islamică s-a desfăşurat la Madrid. Cazul Spaniei medievale este încă o dată cel mai bun exemplu pentru legătura dintre islamism, creştinism şi iudaism. Prima şcoală de studii orientale a fost înfiinţată la Toledo de către călugării Ordinului Dominican, pornind tocmai de la întâlnirea acestora cu lumea şi civilizaţia islamică. Toledo este primul mare centru de cultură în Evul Mediu Occidental. În secolul al XII-lea, Toledo a reprezentat pentru lumea creştină ceea ce Bagdadul a reprezentat pentru lumea musulmană. Este suficient să amintim că Avicenna a fost tradus la Toledo de un mic grup din care făceau parte Ibn Daud, evreu cunoscător de arabă, care efectua traducerea în castiliană şi Dominicus Gondisalvi, un creştin ce realiza traducerea din castiliană în latină. Această traducere din Avicenna este de o importanţă capitală! Mai întâi, pentru că vedem aici un evreu şi un creştin colaborând pentru apropierea culturală a textului unui persan tradus în arabă; apoi, pentru că textul lui Avicenna este cea dintâi operă filosofică însemnată care a ajuns în Occident. Se uită prea des că latinii l-au cunoscut pe Avicenna înainte ca Aristotel să fie tradus integral. În realitate, dacă a existat în secolul al XIII-lea o filosofie şi o teologie numite „scolastice”, aceasta se datorează, în primul rând, faptului că Avicenna a fost citit şi exploatat încă de la sfârşitul secolului al XII-lea. Alain de Libera, unul dintre cei mai buni cunoscători ai civilizaţiei Evului Mediu considera, pe bună dreptate, că „Avicenna şi nu Aristotel a iniţiat Occidentul în filosofie”. Nu aş vrea să pară  că am uitat sângeroasele războaie dintre spaniolii catolici şi arabii musulmani sau alungarea evreilor din Spania cu dezastruoasele ei consecinţe economice, dar nu putem omite fascinantul dialog care s-a desfăşurat permanent în mediile academice. Ce m-a impresionat la Madrid 2008 a fost tocmai prezenţa simultană a liderilor religioşi şi a teologilor din universităţi.

 

8. Care credeţi că este rolul moştenirii culturale în integrarea comunităţilor musulmane în Europa?

La temelia culturală a Europei moderne stă o moştenire arabă adesea renegată şi tot mai puţin exploatată, în sensul pozitiv al cuvântului. Ne-am obişnuit cu clişeele conceptuale de tipul „expansionism islamic”, „fundamentalism religios”, „intoleranţă”, însă ne limităm la zona de suprafaţă a problemei fără a lua în calcul latura ei profundă. Migraţia masivă a cetăţenilor de religie musulmană în spaţiul european nu este cauzată doar de factori economici sau politici. Într-un fel, ei se simt legaţi de această civilizaţie pe care o adoptă tocmai datorită moştenirii culturale comune şi - în această situaţie - nu mai avem de-a face doar cu simple supoziţii filosofice sau sociologice ci cu realităţi concrete, bine fundamentate. Un musulman poate fi în egală măsură un bun cetăţean european şi un bun credincios, fără a fi nevoie de compromisuri. Dificultatea apare atunci când moştenirea culturală europeană este greşit înţeleasă!

 

9. Ce înseamnă această înţelegere greşită, despre care vorbiţi?

Cel mai adesea confundăm culturile în sine cu moştenirea pe care aceastea au lăsat-o de-a lungul timpului. Suntem legitimaţi să vorbim despre o cultură greacă, latină, iberică, germană etc, însă moştenirea culturală europeană depăşeşte sfera culturilor naţionale. Valabilitatea sa se extinde asupra întregului spaţiu european şi acest fapt se poate observa - în primul rând - în felul de a fi al oamenilor, în existenţa lor de zi cu zi. Prin urmare, posibilitatea unui dialog inter-religios autentic este condiţionată tocmai de înţelegerea şi asumarea reciprocă a acestei moşteniri. Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că noţiunea de religie presupune existenţa unei comuniuni reale, dincolo de diferenţele ce ne separă. La fel, cultura presupune, înainte de toate, existenţa unui dialog din care fiecare are ceva de învăţat. În fond, numitorul comun îl constituie fiinţa umană, sub toate aspectele ei şi - din această perspectivă - musulmanul, creştinul sau evreul pot conlucra pentru înţelegerea celei mai mari taine a acestei lumi: OMUL. Atât timp cât Dumnezeu i-a dat demnitate omului, considerându-l ca partener de dialog, nu este acceptabil ca tocmai oamenii să nu discute între ei...

 

10. Care a fost concluzia discuţiilor de la Madrid?

S-a subliniat faptul că Bisericile au fost târâte în numeroase conflice, iar religiile au fost folosite drept justificare a unor campanii de învrăjbire care – de fapt – urmăreau scopuri economice, interese de supremaţie politică sau succese militare. Indiferent de numele pe care îl dăm lui Dumnezeu, cu toţii acceptăm că există o forţă deasupra noastră.  Salam Aleicum, Shalom, Pace vouă apar în salutul de întâmpinare al celor trei mari religii monoteiste. Nu este suficient pentru a înţelege că Dumnezeu nu ne îndeamnă la război ci dimpotrivă, ne îndeamnă să construim împreună o cultură a iubirii şi a păcii. Pascal scria acum trei veacuri că fundamentul unei bune acţiuni este o bună idee. În comunicatul final al Conferinţei pentru dialog de la Madrid s-a formulat respingerea utilizării religiei şi a Bisericilor pentru rezolvarea unor interese de ordin economic, politic sau militar, accentuându-se faptul că esenţa religiei este dialogul şi înţelegerea între oameni. Rămâne ca oamenii politici să găsească acţiunile cele mai potrivite pentru a transpune în viaţă această generoasă idee.

                                                       Interviu realizat de Daniel Neguţ