Interviul acordat de preşedintele Emil Constantinescu pentru emisiunea „Români de top”

 transmisă de TVR International luni, 11.02.2008

 

 

 Domnule preşedinte, dacă ar fi să vă faceţi un portret cu ce aţi începe şi cu ce aţi termina?

            Aş începe cu ochii pentru că ochii sunt poarta sufletului prin care poţi privi lumea şi lumea te poate privi pe tine. Dacă asta îţi reuşeşte poţi merge mai departe. Nu l-aş termina pentru că în artă ca şi în viaţă trebuie să laşi un rest. L-aş încadra într-o ramă din lemn tare pentru ca cei care vor urma să nu confunde cartonul tabloului cu un carton de prăjituri.

 

 Aţi rămas în istoria ţării, această responsabilitate a fost uriaşă. Ce v-a dăruit şi ce v-a răpit din viaţă?

Nu mi-a răpit nimic, pentru că mi-a dăruit totul. Această uriaşă responsabilitate m-a făcut să cunosc puterea. Forţa, umilinţa şi singurătatea ei. Mi-a dat posibilitatea să cunosc îndeaproape pe decidenţii politici, financiari şi militari ai timpurilor noastre. Lumea arată altfel când cunoşti resorturile şi tainele puterii. Mi-am văzut limitele şi ce se întâmplă când treci dincolo de ele. Mai presus de toate, am cunoscut mândria de a-ţi reprezenta ţara şi poporul. Este o onoare supremă pentru care merită să-ţi pui în joc cariera, libertatea şi chiar viaţa.

 

 Ce aţi învăţat într-un mandat de preşedinte?

            Ca preşedinte am învăţat că numai proiectele mari pot căpăta susţinerea poporului pentru că numai în jurul lor se poate crea o sinergie a valorilor pozitive. Am învăţat că numai pentru proiectele cu impact regional sau global poţi obţine o susţinere financiară internaţională. Am învăţat că nu poţi fi un bun conducător fără o viziune de ansamblu, că ai nevoie de o corectă evaluare a contextului şi o bună organizare a acţiunilor pentru realizarea ţelului propus.

 

 Cum s-a văzut România de la Cotroceni?

            Am fost întrebat deseori cum se vedea România de la Cotroceni. Se vedea aşa cum era în perioada 1996-2000; sub apăsarea unor  cumplite crize politice, economice, sociale, interetnice; totul se putea pierde, sau se putea câştiga. Dacă până la urmă s-a câştigat, aceasta s-a datorat, în primul rând, unei extraordinare intuiţii a poporului român care, simţind că trăieşte unul din momentele cheie ale istoriei sale, a acceptat să plătească un crunt preţ social pentru reformele schimbării. Nu ar fi corect dacă nu aş menţiona şi contribuţia unor oameni politici care, nu de puţine ori, şi-au regăsit pe marginea prăpastiei luciditatea.

 

 Când credeţi că este greu şi când este uşor în viaţă ?

Este uşor dacă abordezi orice problemă ca pe o problemă grea. Dacă iei lucrurile usor, atunci cea mai usoara provocare devine grea.

 

 Ce credeţi că este important în viaţă - să ai principii, să ai bani sau să ai susţinere?

            Cei care sunt puşi în situaţia să aleagă între bani, susţinere sau principii, ar trebui să ştie că banii şi susţinerea te ajută să rezolvi pentru un timp o situaţie mai dificilă, pe când respectul principiilor te ajută să-ţi construieşti cariera şi viaţa pe termen lung. De fapt, asta înseamnă să ai caracter. Caracter pe care Kant îl definea ca pe voinţa legată de principii.

 

 Prestigiul şi banii pot schimba oamenii?

            Cred că da. Numai că despre bani nu sunt prea calificat să vorbesc. Niciodată nu am avut prea mulţi bani şi cred că dacă i-aş avea nu mi-ar schimba viaţa cu nimic. În privinţa prestigiului şi a efectelor sale asupra persoanei în cauză, sunt ceva mai calificat. După terminarea mandatului de preşedinte am fost ales în Consiliile de Conducere ale multor fundaţii şi institute internaţionale prestigioase. Poate chiar în prea multe. M-am interesat de ce un număr destul de mic de foşti şefi de stat şi de guvern şi, de regulă, cam aceiaşi, se regăsesc în aceste forumuri de elită. Mi s-a spus că nu sunt prea mulţi cei care au reuşit să iasă cu bine din încercările la care eşti supus într-o poziţie înaltă. Şi încă ceva: rămân cei care pot menţine calitatea discursului personal şi când acesta nu mai este fructul activităţii echipelor de consilieri. Aş vrea să spun celor interesaţi să cunoască instrucţiunile de folosire ale prestigiului că acesta este un produs perisabil care trebuie conservat în condiţii strict determinate. Elementul esenţial din compoziţia sa este onoarea. El nu poate fi tranzacţionat contra bani sau foloase necuvenite pentru că, pe termen lung, pierzi şi banii şi prestigiul. Poate fi doar donat. Pot spune, fără teama de a greşi, că prestigiul îţi schimbă viaţa, îţi dă mai multă responsabilitate. Sunt mândru dacă prin prestigiul pe care îl am acum pe plan internaţional pot să-mi slujesc ţara la fel de onest ca atunci când eram preşedintele ei.

 

 Dar faima, schimbă ceva?

Se face deseori confuzia între faimă şi prestigiu. De fapt ea ascunde o altă confuzie: dintre notorietate şi valoare. Notorietatea este trecătoare, valoarea perenă. Altfel spus, prestigiul te formează, faima te deformează.

 

 Ce vă nemulţumeşte cel mai mult în viaţă?

            Minciuna, mai ales cinismul minciunii, şi plasarea minciunii pe o poziţie dominantă în psihologia individuală şi colectivă. Ca om de ştiinţă, am trăt fascinanta aventură a căutării adevărului, ca profesor îmi încheiam cursul spunându-le studenţilor că ştiinţa nu ne-a promis nici fericirea, nici bunăstarea, ne-a promis doar adevărul. Mi-e foarte greu să înţeleg pe acele personalităţi din elitele intelectuale care, acceptând minciuna, abandonează un criteriu fundamental pentru propriul lor statut. Şi nici nu-şi dau seama cât de mult pierd. Nu e vorba numai despre ştiinţă, chiar şi pentru artă sau literatură adevărul poate fi mai misterios şi mai magic decât minciuna.

 

 Cum este să fii persoană publică? Vă mulţumeşte sau vă oboseşte?

            Postura de persoană publică îţi oferă un sentiment ambivalent: te multumeşte şi te oboseşte în acelaşi timp.

 

 Când face rău şi când face bine politica?

            Răul sau binele este legat de distincţia între politică şi politicianism. Politica mare, aşa cum au conceput-o grecii, este arta de a sluji cetatea, un mijloc de a evita conflictele violente dintre oameni printr-un compromis rezonabil. Putem spune că politica mare face bine chiar când face rău pe termen scurt. Politicianismul subordonat unor interese meschine face rău chiar şi când, pe termen scurt, oferă satisfacţii, pentru că înseamnă anularea şanselor unei dezvoltări durabile pentru orice comunitate.

 

 Când are prieteni şi când are duşmani un preşedinte?

            Un preşedinte are prietenii pe care i-a avut înaintea mandatului său. De obicei pe aceşti prieteni adevăraţi nu-i prea vede în jurul său. Nu este exclus dintre cunoştintele pe care ţi le faci în timpul exercitării funcţiei, unii să-ţi devină prieteni. Asta o afli mai târziu. Duşmanii sunt mulţi în timpul unui mandat. Deşi nu eram obişnuit să am duşmani, nu m-a şocat numărul lor. M-am gândit  că era normal să apară atunci când luam decizii care în mod inerent afectau pe multe persoane. M-a surprins însă numărul mare al duşmanilor recrutaţi din rândul celor cărora le-am făcut bine. Poate tocmai asta nu au putut suporta.


 Aţi călătorit foarte mult şi aţi cunoscut multă lume. Ce calităţi şi ce defecte  credeţi că au românii?

            Încă din copilărie, cea mai mare dorinţă a mea a fost să călătoresc, să cunosc lumea. Mi s-a împlinit târziu, după ce aveam 50 ani şi trăisem în izolarea comunistă. Cu mintea maturităţii am încercat să înteleg psihologia individuală şi colectivă a oamenilor pe care i-am cunoscut, fie că era vorba de personalităţi din domeniul artei, culturii, din mediul academic, din business, din viaţa politică, fie că era vorba de oameni obişnuiţi. Comparându-i cu psihologia românilor, am constatat că suntem mai asemănători decât credeam. Oamenii de peste tot au multe trăsături comune. Fără îndoială, există şi câteva trăsături psihologice care ne definesc ca indivizi şi ca popor. Cu experienţa câştigată, aş spune că principalele calităţi  ale românilor, vizibile mai ales în străinătate, sunt  imaginaţia, capacitatea de a comunica, de a se schimba şi de a se adapta la medii diferite, de cele mai multe ori cu success. Cred că defectele cele mai mari sunt tendinţa seculară de a se descurca, şmecheria. Am şi o veste bună: cred că o dată cu instalarea şi în România a unor reguli mai stricte de comportament, mulţi românii vor reuşi să transforme imaginaţia investită acum în şmecherie într-o creativitate închinată unui ţel înalt. Aş vrea ca acest lucru să se întâmple suficient de repede ca să mă pot şi eu bucura.  

 

 Care este imaginea României de astăzi în lume?

Românii ar fi surprinşi să afle că imaginea României în străinătate, care este o veche obsesie naţională, este mult mai bună decât cred ei. Din păcate, liderii de azi ai unei Românii europene, cu un progres economic, social, cultural evident nu sunt capabili să-l conştientizeze. Obişnuiţi de decenii, şi poate chiar de secole cu managementul crizelor nu se pot adapta la un management al succesului. În viaţă este foarte important să ştii ce să faci nu numai în momentele de eşec ci şi în cele de reuşită.

 

 Cum definiţi succesul?

            Văd succesul ca un model operaţional care rezultă din intersectarea a trei nivele de înţelegere: ce ştii să faci cel mai bine, ce te pasionează cel mai tare şi care este cea mai bună modalitate de acţiune pentru a realiza pe primele două.

 

 Ce vă doriţi foarte mult să faceţi şi sunteţi foarte hotărât să realizaţi?

            Cel mai mult îmi doresc să lucrez pentru refacerea prestigiului intelectual şi moral al elitelor intelectuale româneşti, prestigiu care a fost grav afectat în ultimul timp. El nu poate fi recuperat decât prin acceptarea la nivelul acestor elite unui sistem bazat pe criterii de valoare, care să fie propus şi restului opiniei publice. De asemenea, sper să-i conving şi pe cei care decid în domeniul comunicării că nu pot fi promovate la infinit ca modele deşeurile şi rebuturile societăţii numai pe baza ratingului sau votului popular.  Mi-am propus ca prin fundaţia pe care am creat-o recent, Generaţia Europeană, să ofer celor cu dotări excepţionale din tânăra generaţie posibilitatea unui contact direct cu marile valori europene prin intermediul unor modele şi a unor mentori.

 

 Ce ştim şi ce nu ştim despre Emil Constantinescu?

Despre o persoană publică ştim se spune în presă şi ce vorbesc oamenii. Nu poţi evita acest lucru. În România însă, în ultimii 18 ani, au fost organizate cu un succes greu de înţeles trei mari campanii de manipulare a opiniei publice. Două au avut ca scop promovarea a două personalităţi, şi cea de-a treia discreditarea unei personalităţi. Cred că nu trebuie să mai precizez că cea de-a treia m-a privit pe mine. Asta se ştie. Din fericire, înainte de a deveni o persoană publică, politică, eram o persoană publică academică. Viaţa într-o universitate este ca viaţa într-o fereastră, nu poţi ascunde nimic. Am avut mii de studenţi, m-au cunoscut zeci de mii de persoane ca rector şi am umblat în toată ţara ca geolog. Dacă cele mai sinistre campanii denigratoare la adresa mea nu mi-au pus la îndoială valoarea profesioanală sau cinstea este poate meritul multor necunoscuţi care s-au luptat nevăzuţi pentru reputaţia mea. Personal, am considerat sub demnitatea mea să răspund la diferite acuzaţii insultătoare pe care le-am catalogat ca penibile pentru cei care le-au proferat. Poate am greşit, poate nu, asta se va vedea.

 

Ce v-a învăţat viaţa până acum?

Multe, pentru că destinul a făcut ca viaţa mea să se desfăşoare în perioade dramatice. M-am născut în ajunul celui de-al doilea război mondial. Am trăit sub trei dictaturi de dreapta sau de stânga, apoi sub semnul unor mari schimbări politice şi sociale în postcomunism. Am înţeles că esenţial este să crezi în valorile umane şi să lupţi pentru ele. Şi am mai învăţat ceva: să trăieşti fiecare clipă ca şi cum acea clipă ar fi ultima.

 

 În călătoriile dvs. i-aţi cunoscut pe românii din diaspora. Ce  credeţi că le lipseşte cel mai mult şi cum putem noi cei de acasă să-i ajutăm?

Românilor care trăiesc în străinătate, în special celor plecaţi în timpul comunismului le lipseşte încrederea în ţara şi în poporul lor. Şi e foarte greu când tai această rădăcină, e foarte greu să mai ai încredere în tine după aceea. Românii care trăiesc astăzi în România i-ar putea ajuta pe cei de afară redându-le încredere în capacitatea de desăvârşire a naţiunii române.

 

Care au fost cele mai impresionante momente din viaţa dvs?

Momentele cel mai impresionante pe care l-am trăit în viaţă au fost atunci când a trebuit să iau hotărâri de care depindea soarta unui mare număr de oameni, îndrăznesc să spun a poporului. Unul a fost după asaltul minerilor asupra jandarmilor la Costeşti. Continuarea marşului în Bucureşti ar fi distrus orice viitor european al României pentru multă vreme. A trebuit, în condiţiile lipsei unei legi asupra stării de urgenţă, să ordon armatei, în calitate de comandant, să ia poziţie pentru a-i opri pe mineri. Cu toate consecinţele pe care mi le-am asumat. Un alt moment greu a fost atunci când, într-o situaţie dificilă pentru NATO şi UE în problema Kosovo, am luat hotărârea să anulez şi apoi să interzic survolul avioanelor ruseşti deasupra României în drum spre Pristina, ordonând în acelaşi timp aviaţiei militare române să încadreze avioanele ruseşti. Se putea produce o confruntare cu efecte dezastruoase. Ele nu s-au produs, aşa că semnificaţia acestei decizii a trecut aproape neobservată. Opinia publică, ca şi istoria, reţin dezastrele. Când ceva se termină cu bine este ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Dar, pentru mine, faptul că ulterior primul ministru al Rusiei mi-a cerut public scuze, a fost reparaţie extraordinară pentru toată istoria relaţiilor României cu imperiul rus, ale cărei armate au trecut prin România, când au vrut, cum au vrut şi au stat cât au vrut. Faptul că decizia unui şef de stat român a fost respectată a fost nu numai o reparaţie a demnităţii noastre dar a arătat tuturor că din acel moment însemnăm ceva în conştiinţa marilor puteri.  

 

 Sunteţi optimist?

Da. Totdeauna am fost şi văd optimismul dublat de perseverenţă ca pe o abordare pozitivă a vieţii. Asta m-a făcut să nu cedez niciodată şi orice piedică m-a îndârjit să muncesc de două ori mai mult. Am spus mereu studenţilor şi discipolilor mei din Geologie:  ca să fii un bun prospector sau explorator nu ajunge să fii inteligent sau excelent pregătit, trebuie să fii optimist în sensul de a fi convins că vei găsi ceva. Cine este convins că va găsi ceva, în geologie ca şi în viaţă, va descoperi întotdeauna ceva, chiar dacă uneori altceva decât a căutat. Cine nu crede în succes, în bine, în progres, nu-l va obţine niciodată. Propovăduitorilor pesimismului le reamintesc că progresele tehnologice ale lumii de azi nu reprezintă altceva decât visurile cercetătorilor din trecut.

 

 Dacă ar fi să fiţi recunoscător cuiva cine ar fi acea persoană şi de ce?

            Sunt profund recunoscător celor care au avut încredere în mine, celor care mi-au fost aproape, colaboratori, prieteni, discipoli şi în cele din urmă poporului român. De fapt, viaţa mea a fost o cursă continuă pentru a răspunde încrederii care a fost investită în mine.

 

 Se spune că în spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie. Cine a fost în spatele dvs?

 

Nu a existat nici o femeie care să manevreze sau să mă propulseze din spatele meu. Femeile care au jucat un rol în viaţa mea au stat alături de mine sau în faţa mea. Dacă mă refer la cariera politică, atunci este bine cunoscut că alături de mine a fost o femeie puternică. A stat la vedere, nu în umbră, şi a fost acolo nu pentru că era femeie ci pentru că a fost o personalitate inteligentă şi competentă care credea în aceleaşi valori ca şi mine. Dacă vorbim de viaţa personală, convingerea mea este că un bărbat puternic va căuta întotdeauna să descopere, privind în faţa lui, o femeie căreia să-i dedice victoriile. Va căuta o femeie care să-l poată descătuşa de tensiunile enorme pe care exercitarea unei funcţii înalte le induce şi care să-i poată dărui, printr-o iubire împărtăşită, acea armonie care te poate face om deplin. Vechii greci numeau această stare katharsis şi credeau că atunci când o ating, oamenii devin asemenea zeilor.

 

 Ce-aţi fi vrut să vă întreb şi nu v-am întrebat?

            Aş fi vrut să mă întrebaţi despre relaţia mea cu muzica şi atunci aţi fi aflat poate mai multe despre mine decât din alte răspunsuri pe care vi le-am dat. Am intrat în lumea muzicii când eram copil şi bunica mea mă adormea cântându-mi la pian Chopin, Mozart, Schuman şi de atunci ea mi-a înfrumuseţat toată viaţa. Muzica te poate lumina şi în ultima clipă ce ţi s-a dat. Mozart, care a părăsit această lume la numai 35 de ani, şi-a compus propria liturghie a morţii şi a interpretat-o împreună cu prietenii săi pe patul de suferinţă. Requiem înseamnă în latină „odihnă” şi este primul cuvânt al versului “Dă-ne Doamne odihnă veşnică şi lumină eternă” din Cartea a IV-a a lui Ezdra. Muzica ne duce spre această lumină eternă, trebuie numai să ştii şi să vrei să deschizi uşa spre ea. Dacă la fiecare început de an, când celebrul concert al Filarmonicii din Viena este transmis de radiourile şi televiziunile din lumea întreagă am putea vizualiza undele radio, am vedea globul pământesc înfăşurat în muzică şi firele care o duc până în casele şi sufletele oamenilor. Dacă ne-am deschide mai des inima spre muzică, am trăi mai frumos şi am fi mai aproape de lumina eternă.