Adevărul- Emil Constantinescu: Liderii societăţii civile se comportă precum suporterii unor echipe de fotbal- 10 decembrie 2007

 

Adevărul: Cum comentaţi situaţia României, la un an de la aderarea la Uniunea Europeană?


Emil Constantinescu: După părerea mea, ce se întâmplă cel mai rău în România, după primul an de integrare în Uniunea Europeană, este confuzia. Confuzia este ceva mai periculos decât răul, pentru că răul, oricât de rău ar fi – dictatura lui Ceauşescu să spunem –, generează energii care se opun răului şi se solidarizează în această opoziţie şi creează o forţă pozitivă în societate. Pe când confuzia distruge toate forţele naţiunii pentru că şterge limitele între bine şi rău, între valoare şi nonvaloare, încât confuzia paralizează, practic, naţiunea. Şi noi suntem o naţiune paralizată.

Pe de altă parte, o a doua caracteristică a societăţii româneşti, după confuzie, este absurdul. Dacă am încerca explicaţii, aş putea spune că absurdul este o caracteristică a fiinţei noastre naţionale. În secolul trecut, românii au reuşit să valorifice această ciudată formă de creativitate în marile centre culturale. Practic, românii au inventat prin Ionesco absurdul în teatru, au inventat prin Brâncuşi abstractul, în sculptură au inventat mişcarea Dada, care generează toată transformarea artei absurdului în literatură, pictură, muzică. Se pare că ne-am păstrat pentru noi absurdul în politică.

 

„În România nu există crize reale"


Ce se întâmplă, de fapt?

 

E.C. Sigur, această situaţie poate fi privită ca un paradox. Dar suntem obligaţi să demonstrăm acest absurd. În mai multe intervenţii pe care le-am avut în diferite foruri internaţionale sau în discuţii cu oficiali din diferite ţări, care m-au solicitat să le explic ce se întâmplă în România, am declarat, ca şi la Departamentul de Stat, că în România nu există o criză financiar-bancară, cum era, de pildă, cea cumplită din 1996.

Dimpotrivă, România are astăzi un sistem bancar performant, care atrage toate băncile străine; are o situaţie financiară stabilă, lucru ce s-a dovedit chiar pe fondul recentelor fluctuaţii ale leului. Deci, pilonul pe care se sprijină economia capitalistă este solid. În al doilea rând, aşa cum dovedesc toate datele statistice interne şi internaţionale, România se află în al optulea an de creştere economică consecutivă, menţinând un ritm înalt de creştere, mult peste ritmul statelor avansate din Europa şi din lume, marcată printr-un PIB în creştere. Deci, nu există o criză economică.

În al treilea rând, nu există o criză socială, pentru că în România, iarăşi, de aproape opt ani, nu există nicio grevă de amploare, nu există mari manifestaţii de stradă ale salariaţilor, deci există o pace socială greu de egalat în alte părţi ale lumii, pe o perioadă de opt ani. Nu există nicio criză constituţională pentru că Constituţia a fost respectată în toate situaţiile şi există un mecanism de intervenţie al Curţii Constituţionale, ale cărei decizii au fost respectate absolut fără excepţie, de toate părţile în conflict. Nu există nicio criză instituţională, pentru că instituţiile fundamentale ale statului democratic au funcţionat. Parlamentul, cu un efort legislativ remarcabil – sigur, cu legi mai bune sau mai rele, cum se întâmplă oriunde, a funcţionat inclusiv în ultimul an. Au funcţionat şi administraţiile locală şi centrală.

Nu există nicio criză politică pentru că, iarăşi, într-un mod neaşteptat pozitiv, în toate instituţiile importante pentru România privind integrarea europeană, în NATO, reformele economice, partidele politice au reuşit să intre într-un consens. Ca să dau un exemplu, chiar în situaţiile ce generează crize politice, cum ar fi, de exemplu, moartea unor soldaţi români pe câmpurile de bătaie, în România nu a existat o dispută politică în acest sens. În toate statele, în primul an de după integrare, în lărgirea UE, fără excepţie, celelalte state au cunoscut dezbateri şi crize politice. În România nu au avut loc. Or, atunci ce există, dacă toate acestea nu există?

„Ceea ce marchează societatea este o criză morală profundă"


Opinia mea categorică este că ceea ce marchează societatea românească este o criză morală profundă. Sediul acestei crize morale profunde se află în societatea civilă şi anume în elitele intelectuale, ca să precizăm mai exact. Aici sunt două elemente. În primul rând, subiectul care agită populaţia - reforma clasei politice – este inoperant, atâta timp cât nu se produce reforma societăţii civile, pentru că nu poţi să ai o clasă politică curată sau un parlament curat într-o societate civilă care acceptă compromisurile, manipulările şi au produs ca principal proiect politic şi în alegerile din 2000 şi în 2004, proiectul politic al răului cel mic. Acest proiect a avut succes politic, dar este profund imoral.


„Elita, incapabilă să realizeze o viziune politică pentru România, nu înţelege sistemul european"

Care este alternativa?


E.C. Voi lansa Forumul Academic Român în ianuarie, dar aş vrea mai întîi să îmi termin ideea. În al doilea rând, această condamnare politică violentă, în bloc, a clasei politice nu este inocentă pentru că urmăreşte să scape de responsabilitate acea parte a elitelor intelectuale româneşti, care a fost construită, lansată şi promovată pentru a manipula direct sau în orb, fiind la rîndul ei manipulată.

În plus, elita este incapabilă de a realiza o nouă viziune politică pentru România, ca ţară membră a Uniunii Eurpene, precum şi o nouă strategie politică pe termen lung. Persoanele care au reprezentat cu adevărat o opoziţie democratică, unele dintre ele cu merite excepţionale în integrarea europeană, au rămas încremenite în proiectul anticomunist, pentru că sunt incapabile să-şi asume, din lene şi laşitate, să facă efortul intelectual de a elabora un proiect dificil, acordat, introdus în sistemul Uniunii Europene, pe care nu l-au înţeles şi nu îl înţeleg, într-o lume într-o schimbare continuă, pe care nu o înţeleg.

Consideraţi că nu avem de fapt elite...


E.C. Avem, dar sunt false. Sunt elite impuse.

Cine poate constitui alternativa?


E.C. În toţi aceşti ani, grupul acestor lideri, deveniţi directori de opinie, s-a dovedit profund imoral când a acceptat ca proiectul anticomunist şi antisecurist să fie confiscat, cu aprobarea lui, exact de către o persoană care a aparţinut fostei nomenclaturi comuniste şi Securităţii, ceea ce arată o profundă imoralitate. Nu sunt lucruri noi. În ianuarie 2005 am cerut autorilor proiectului răul cel mic, elaborat în SAR şi GDS, ca să fim foarte clari, le-am cerut să-şi asume succesul politic al acestui proiect – care a dus la o schimbare pozitivă în viaţa politică românească, dar în acelaşi timp să îşi asume şi eşecul moral.

Le-am cerut să fructifice succesul, dar în acelaşi timp să îşi asume eşecul moral, demisionând din funcţia de judecători morali pe care şi-au asumat-o în mod fals, în societatea românească. Am lansat un apel în 2005, ca, în cazul în care nu demisionează, să fie demişi de către opinia publică şi să înceapă din prima zi a noului mandat reconstrucţia societăţii civile, capabile să îşi asume un proiect moral în primul rând şi apoi, pe baza lui, un alt proiect politic.

„S-a creat o derivă omagială centrată pe figura preşedintelui ales, fără precedent"


Acest lucru nu s-a întâmplat. Ci, dimpotrivă, s-a creat o derivă omagială centrată pe figura preşedintelui ales, fără precedent, fără egal în oricare alt stat din lumea democratică civilizată. Efectul a fost dezastruos, în 2005, în 2006, în 2007, prin faptul că aceşti lideri au beneficiat de o excepţională expunere mediatică în televiziuni, ziare şi radio şi cu atât mai periculoasă cu cât ziarele care şi-au asumat poziţia de servilism şi omagiere fără măsură a preşedintelui, comparabilă până la fraze cu cea din timpul lui Ceauşescu, erau exact ziarele care îşi construiseră un prestigiu moral şi fuseseră suportul opoziţiei democratice anticomuniste şi antisecuriste. Ceea ce a dus la o confuzie totală în societate.

Sunt intelectuali. Credeţi că au făcut-o deliberat?

 

E.C. Pentru mine a fost un şoc acest tip de comportament şi am încercat să analizez din punct de vedere raţional, totodată înţelegând iraţionalitatea lui. Mi-am dat seama că, de fapt, vorbind de individualităţi, este o asociere de mai multe cauze. În mod evident însă, dirijarea acestui curent proprezidenţial, populist în esenţa lui, este coordonat de un grup de ofiţeri acoperiţi din serviciile secrete, reprezentând un val nou al acestora. O parte din membrii coralei omagiale sunt, s-au dovedit a fi, foşti colaboratori ai Securităţii, care în mod clar, mi-am dat seama abia cum, au fost manipulaţi.

„Aparţin unei familii politice, a tranziţiei dintre dictatură şi democraţie"

Provenind din societatea civilă, dvs. vă consideraţi o excepţie de la tipul politicianului român.


E.C. Sunt. Fac parte, aparţin unei familii politice care a fost valabilă un moment scurt, al tranziţiei dintre dictatura ceauşistă cu economie planificată şi democraţia cu economie de piaţă, din care fac parte Walesa, Havel, Goncz, Jelev. Ei au jucat un rol imediat după căderea comunismului, într-un moment în care popoarele acestor state din Europa Centrală şi de Est nu mai acceptau liderii comunişti sau fost comunişti, indiferent dacă fuseseră reformişti sau nu, dar nici nu aveau pregătiţi lideri politici de tipul celor construiţi în Occident şi în raport cu realităţile democratice şi ale economiei de piaţă.

Alăturarea mea acestui cvartet politic s-a produs mai târziu cu şapte ani pentru că aceşti şapte ani marchează întârzierea României din punct de vedere al psihologiei colective, care abia după şapte ani a simţit nevoia temporară a unei astfel de structuri politice. Mă refer mai precis la nevoia unor oameni care să reprezinte figuri consacrate academic şi care, temporar, să îşi asume această sarcină. Eu am avut avantajul că în perioada `90 – `97, fiind rectorul Universităţii şi apoi, considerat fiind un lider al societăţii civile angajat în politică, să îi întâlnesc personal de mai multe ori şi pe Walesa, şi pe Havel, şi pe Goncz. Am avut timp să asist inclusiv la ieşirea lor din politică, practic, uneori, ca în cazul lui Walesa, cu un insucces clar, după ce reformele fuseseră îndeplinite.

În acelaşi timp, prin faptul că, în perioada când am predat într-o mare universitate din Statele Unite, am fost contactat de către strucuturi de conducere ale ambelor partide, republican şi democrat, şi apoi pentru că am fost invitat la toate marile conferinţe ale dreptei europene din Germania, Franţa, Belgia, am putut să cunosc şi să văd cum funcţionează partidele şi sistemul de creare a liderilor din partide. Sunt aleşi, selecţionaţi, admişi de establishment şi sunt educaţi în ideea unei distincţii clare între morala filosofică, creştină, iudeo-creştină şi morala politică.

„Elitele s-au transformat în activişti de campanie electorală şi au abandonat raţionalitatea"

Există deci o morală politică, diferită de cea creştină.

 

E.C. Absolut. Există o diferenţă, şi ea reprezintă esenţa politicii. Morala creştină este inflexibilă, dar permite judecăţi în cealaltă lume. Pe când, raţiunea de a fi a politicii este de a realiza un compromis în această lume măcinată de ambiţii, ură, răzbunare, dorinţă oarbă de putere şi avere şi ea a fost creată pentru a înlătura conflictul, războiele civile, între comunităţi şi între ţări. Aceasta este esenţa politicii. În afara politicii nu există decât războiul. Iată de ce se tolerează această morală, care are şi ea o zonă bine determinată, fiind controlată de justiţie, de un sistem instituţional plural, care a fost introdus prin constituţia americană şi care dă obligaţia respectării legilor.

Dvs. nu aveţi reproşuri în principal faţă de politicieni, ci faţă de membrii societăţii civile.


E.C. Abandonând principiile morale în sens filosofic şi religios – pe care de altfel le clamează – şi transformându-se în activişti de campanie electorală, ei, aceşti lideri de opinie, şi-au abandonat în primul rând criteriile, valorile morale, care nu le mai permit să mai fie lideri morali ai societăţii. În al doilea rând, în România, prin excesul de partizanat, mai ales cel închinat unei singure persoane, prin revenirea la cultul eroului salvator, care este tradiţional în mentalitatea noastră şi a marcat toată evoluţia istorică a mentalităţii româneşti, aceşti oameni au abandonat ceea ce trebuia să îi caracterizeze: raţionalitatea.

Ascultând şi mai ales citind produsele lor aşa-zis literar–filosofice, dar de fapt produse politice, îţi dai seama foarte clar că nu mai există valoarea „adevăr", ci judecăţile se fac după principiul „ai noştri trebuie susţinuţi în orice condiţii şi ai lor trebuie atacaţi în orice condiţii, indiferent ce-ar face". Practic, asistăm la o derivă a elitelor intelectuale de la poziţia de judecători ai evenimentelor la poziţia de suporteri ai echipelor de fotbal.

„Este nevoie de o nouă viziune de dezvoltare a naţiunii, în noul context european"

Ce vreţi să creaţi? Este o nouă variantă de organizare a societăţii civile? Veţi susţine un partid politic?


E.C. Susţin cu insistenţă necesitatea reconstrucţiei societăţii civile şi asumarea unui rol important de către elitele intelectuale în elaborarea unei viziuni şi a unei strategii, de fapt a unui nou proiect politic, care, la nivelul anului 2007 – 2008, să suplinească vidul creat de finalizarea cu succes a proiectului politic de la 1848, a proiectului României Mari din 1918 şi a proiectului politic elaborat de elitele intelectuale universitare, în 1990, cu un nou proiect politic. Această viziune ar trebui să permită o nouă dezvoltare a identităţii naţiunii române în noul context european şi global. Faptul că insist asupra aceste misiuni nu înseamnă că neg rolul politicului şi al partidelor politice, care trebuie să îşi asume în continuare responsabilitatea funcţionării statului democratic.

Nu mai vedeţi o reeditare a formulei Convenţiei?


E.C. Nu. Ca unul care am participat la iniţierea din primul moment al tuturor organizaţiilor – Forumul Antitotalitar Român, Convenţia Democratică – vă pot spune că acum, un astfel de mecanism nu mai este eficient. Ne aflăm în cu totul altă etapă istorică. Ce cred eu?! Sau de ce încă o dată pun accent asupra rolului elitelor intelectuale şi al societăţii civile?! Plec de la o afirmaţie prea des repetată de către comentatorii politici, anume că agenda politicienilor nu concordă cu agenda populaţiei.

Aş vrea să spun, fără să jignesc în niciun fel sentimentele populaţiei: populaţia nu are agendă politică. Populaţia are nevoi, dureri, frustrări, dorinţe. Or, societatea civilă, în sensul ei înalt este cea care trebuie să transforme aceste dorinţe şi nevoi într-o agendă politică pe care să o impună clasei politice şi administraţiei centrale şi locale. Ne găsim din nou într-un punct de plecare similar cu cel din 1848 şi în gândirea mea filosofică şi politică, deşi am fost educat în spirit conservator, am acordat dreptate treptat lui Brătianu în faţa lui Maiorescu, în susţinerea că mai întâi trebuie create formele şi nu conţinutul.

Între proiectul de la 1848 şi proiectul României Mari din 1918 au trecut 70 de ani. Între proiectul României Mari de la 1918 şi 1989 au mai trecut alţi 80 de ani. Între proiectul intelectualităţii centrate pe grupul de la Universitatea Bucureşti şi integrarea europeană a României au trecut 17 ani. Acum ne aflăm din nou în situaţia în care avem forme, adică instituţii, superioare mentalităţii şi psihologiei individuale şi colective ale populaţiei. Acesta este rolul - sigur păstrând proporţiile, diferite în plan istoric, dar la fel de important - pe care elitele intelectuale trebuie să îl joace astăzi în formularea acestor noi viziuni şi proiect.

Mai precis, ce veţi lansa în ianuarie?


E.C. M-am hotărât pentru că principiul meu de viaţă este „think and do", pe care mi l-am consolidat în America, opus retragerii celor care gândesc înalt, dar rămân în turnul de fildeş al ideilor lor, să îmi asum responsabilitatea, să nu rămân la acest concept teoretic pe care în mare măsură vi l-am expus şi să construiesc şi mecanismul care nu numai că trebuie să facă ceasul să meargă, dar trebuie să construiască alt ceas: un ceas pentru noul timp care se deschide în faţa noastră.

De aceea am construit până în acest moment, din punct de vedere administrativ şi juridic, o fundaţie care se numeşte Forumul Academic Român, a cărui menire este să restaureze prestigiul competenţei în societatea românească şi să propună ca lideri de opinie adevăratele valori consacrate şi confirmate în centrele de concurenţă mondială. Având în vedere că acest proces se adresează naţiunii române în ansamblul ei, conform cu poziţia geografică într-o lume globală, acest proiect se adresează tuturor minţilor importante şi repet, recunoscute ca valoare în societatea românească. Am constatat cu bucurie că dacă, imediat după 2001, toate uşile se închideau în faţa mea...

„Am fost izolat după 2001"


De ce? Oamenii era dezamăgiţi?


E.C. Nu, a fost o construcţie de înlăturare a mea, evidentă, din orice poziţie din care să pot influenţa în vreun fel opinia publică. Apoi, dacă după 2005 trebuia să apăs pe clanţă, în acest moment, uşile se deschid când mă apropii de ele, ceea ce îmi arată că este o idee căreia i-a venit timpul şi că mulţi gândesc la fel ca mine astăzi şi nu rămâne decât să realizăm acel network, acea reţea între valorile adevărate care sunt dispuse, într-un moment crucial pentru istoria naţiunii române, să vină în arenă.

La cine vă aşteptaţi?

 

E.C. Am deja confirmarea participării directe a unor personalităţi din Academia Română, a unor rectori şi profesori din marile universităţi româneşti, a unor personalităţi româneşti importante din străinătate, din Europa şi din Statele Unite şi din alte continente. În acest moment, construim boardul Fundaţiei şi boardurile departamentelor Fundaţiei şi în acelaşi timp am acceptul pentru un board internaţional de marea prestigiu, cu persoane de valoare recunoscută, de tipul lui Boutros Boutros Ghali, sau cu oameni care s-au remarcat ca şefi de state. Am constatat şi că aproape toţi colaboratorii care au lucrat în mod apropiat cu mine, din mediul academic sunt şi astăzi alături de mine, cu aceeaşi forţă din 1992 şi 1996.

Un fost şef de stat nu iese niciodată la pensie

Veţi mai susţine o forţă politică? Dacă am înţeles bine, nu intenţionaţi să mai candidaţi?


E.C. Deocamdată, consider că aceasta este misiunea mea în acest moment. Ea pleacă de la ideea că prin încrederea pe care milioane de români mi-au acordat-o şi prin sprijinul pe care mi l-au acordat ca să conduc ţara în momentul unor crize cumplite, nu am drepturi, ci doar datorii până la capătul vieţii mele. Rămâne să aleg ce este mai important şi în acest moment consider că misiunea mea aceasta este, să construiesc fundamentele în societatea civilă, şi să elaborez adevăratele criterii pentru reconstrucţia clasei politice.

În plus, foarte importantă este construirea imaginii corecte asupra a ceea ce trebuie să reprezinte fiecare instituţie fundamentală a statului român şi care trebuie să fie portretul persoanelor care trebuie să ocupe funcţii în aceste instituţii. În afara acestei construcţii dificile, este inutilă participarea la o luptă politică care s-ar desfăşura mai departe în logica răului cel mai mic, în dispreţul valorilor morale, într-o derivă populistă fără precedent şi pe care o putem găsi numai în ţările lumii a treia, care poate să distrugă şansele de viitor ale României.

Aceasta îşi propune Forumul Academic Român: în primul rând, dezbateri regulate, lunare sau săptămânale, pe temele esenţiale care frământă societatea românească. Am să vă enunţ câteva: o dezbatere asupra regimului constituţional al statelor din UE, care va fi prezidată de către şeful Departamentului de drept constituţional de la Universitatea din Oxford, la care vor participa cele mai înalte autorităţi în drept constituţional de la universităţi germane şi franceze şi profesorii de drept constituţional de la universităţile româneşti.

Numai astfel vom putea elabora un raport de ţinută asupra modului în care ar trebui să arate cel mai potrivit regim constituţional pentru România. De asemenea, o altă dezbatere pe care aş dori să o iniţiez tot în luna ianuarie, după lansarea acestui forum, este cea a unei viziuni şi strategii de dezvoltare a Bucureştiului, nu numai ca o capitală a României, dar ca un centru de iradiere în sud-estul european, economică şi culturală.

Ce se va întâmpla cu proiectul PNL-AP-PNŢCD?


E.C. Proiectul l-am lansat înainte de alegeri pentru a oferi o construcţie valabilă pentru o structură politică de centru-dreapta, bazată pe coerenţă ideologică. Acest proiect, de la început a avut ideea suspendării pe perioada campaniei electorale pentru Parlamentul European, în care PNL şi PNŢ candidau separat, deci unul împotriva altuia, iar AP a luat hotărârea să prelungească moratoriul prezenţei sale ca un club de onorabilitate. Consider că ne-am făcut datoria, trăgând un semnal de alarmă asupra pericolului preluării falsei şi periculoasei teorii a sfârşitului ideologiilor.


O coaliţie PSD-PNL, un compromis de tip real-politik


E.C. Atrag încă o dată atenţia că numai ideologiile sunt cele care pot feri viaţa politică de a fi acaparată numai de cercurile de interese economico-financiare sau administrative. Numai ideologiile sunt cele care pot permite coaliţii temporare, în interes naţional, printr-un compromis politic bine construit şi limitat în timp. Mă refer la ceea ce se poate întâmpla acum, cu PSD.

Cu PSD-PNL?

 

E.C. Da, dar numai dacă o fac ca în Germania, după modelul german, în care creştin-democraţii nu au devenit socialişti şi nici socialiştii creştin-democraţi, ci doar au stabilit în scris, asta cedăm noi, asta cedaţi voi şi va dura atât.

Este o situaţie de tip real-politik?


E.C. Privind teoretic lucrurile, este o situaţie de real–politik, în interes naţional. România deja a pierdut un an după integrare, are nevoie de cineva care să asigure guvernarea. Este cam acelaşi lucru, o situaţie similară celei în care liberalii au participat la guvernare, în anii `90. Corneliu Coposu şi ţărăniştii nu s-au dus, dar nu i-au criticat pe liberali.

Acordul CDR-PD din 1996 - „un model de acord politic"

Dar coaliţiile mixte ideologic nu sunt un lucru nou în România, au existat şi în 1996...


E.C. Etapele s-au schimbat. M-am opus preşedintelui Ion Iliescu cu ideea acelui consens naţional. Aşa ceva nu este corect. Nu a fost nici atunci, nici acum. În acelaşi timp, există construcţii valabile politice, dar numai dacă se realizează într-o adaptare la context. Pentru perioada de tranziţie nu era posibilă o construcţie a consensului naţional, pentru că ar fi introdus o confuzie. Că ea nu a apărut a fost un lucru bun pentru societatea românească.

Coaliţia pe care am construit-o după alegerile din 1996, cu PD, a fost un model de acord politic între forţe care nu şi-au abandonat principiile lor. Şi tocmai asta a făcut ca, în final, să fie proiectul mai bun decât cel cu care începusem. Şi pot să spun foarte clar că în întâlnirea care a avut loc între mine, pe atunci preşedintele CDR, domnul Ion Diaconescu şi Mircea Ionescu Quintus, pe de o parte, şi Roman, Severin, Babiuc, de cealaltă parte, s-au acceptat ca obiective comune: integrarea în NATO, integrarea în UE, reforme economice şi privatizarea. Nu s-a acceptat de către PD restitutio in integrum şi condamnarea comunismului.

 

Constantinescu a negociat cu cei care au vrut să îl înlăture, de două ori, în 1999


Cu toate convulsiile, în 1999, după întâlnirea istorică de la Cotroceni, în condiţiile anunţării grevei generale, financiare (declanşată de AOAR) şi grevei parlamentare (PSD a anunţat că se retrage din parlament), s-a obţinut şi un acord asupra restituirii proprietăţilor, convenit cu toţi, cu PD, susţinut de PSD şi chiar de PRM. Întâi s-a încercat înlăturarea mea prin forţă, prin lovitură de stat, la Costeşti, apoi, s-a încercat printr-un mecanism de criză totală.

Atunci i-am chemat la Cotroceni pe toţi liderii sindicali, pe toţi liderii politici şi pe Vadim Tudor, care numai bine că fusese implicat în mineriadă, i-am chemat pe toţi reprezentanţii societăţii civile, GDS, şi pe toţi ziariştii. După şapte ore de discuţii, nu a mai fost vorba de grevă generală şi am ieşit cu un acord al proprietăţii, în care toţi au fost de acord să se elaboreze legile proprietăţii.

De aceea, restituirile în silvicultură şi în agricultură s-au realizat în timpul mandatului meu şi după aceea s-a ajuns la restituirea proprietăţilor, cum susţinusem eu încă din 1992, de lumea a spus că sunt nebun atunci. Şi s-a realizat şi posibilitatea deconspirării Securităţii şi am reuşit să fac şi condamnarea comunismului, şi asumarea răspunderii pentru crimele comunismului. Practic, am depăşit acordul. Asta înseamnă un acord bine făcut.

Un eventual acord încheiat de PNL cu alte partide trebuie să fie pragmatic, transparent şi explicit

De principiu cum ar trebui să fie un acord între PNL şi alte partide, pentru susţinerea acestui cabinet minoritar?


E.C. Un acord, după părerea mea, între PNL, care conduce ca un guvern minoritar, şi alte forţe politice cu ideologii diferite sau asemănătoare ar trebui să fie explicit şi transparent, public, şi să se refere după acest model, la situaţii concrete: susţinerea unor obiective politice extrem de concrete, cu termen de un an de zile, care să cuprindă realizarea obiectivelor generate de integrarea europeană, obligaţiile în cadrul NATO şi crearea unui sistem de încredere pe piaţa financiară şi pe piaţa muncii şi, de asemenea, asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor statului, parlament, guvern, administraţie locală. De asemenea, ar trebui asigurată buna desfăşurare a alegerilor.

Constantinescu l-a consultat pe Iliescu în momente grele ale mandatului său

Cum discutaţi cu fostul preşedinte Ion Iliescu? Ce poate şi ce nu poate fi spus? Ce aţi descoperit în fostul preşedinte?


E.C. Ceea ce am descoperit la domnul Ion Iliescu este capacitatea sa de a dialoga cu persoane care au păreri diferite şi cred că nu există în societatea românească puncte de vedere mai opuse, mai clar opuse şi exprimate, cum sunt cele ale preşedintelui Iliescu şi ale mele. Amândoi avem nu numai poziţii, dar şi credinţe în ideologii diferite.

Din 22 ianuarie 1990, am fost permanent pe poziţii opuse, eu şi preşedintele Ion Iliescu. În 22 ianuarie, domnia sa era la balcon, eu, în piaţă; după aceea am participat la toate manifestaţiile împotriva regimului Iliescu, în ianuarie, direct în stradă; în Piaţa Universităţii am fost pe poziţii diferite; am avut cele două confruntări bine-cunoscute din turul doi al alegerilor din 1992 şi 1996. Şi astăzi avem puncte de vedere diferite, până la amănunte, de exemplu, până la cota unică.

Dar, în acelaşi timp, am considerat că au fost momente în care preşedintele Iliescu a fost capabil să stopeze, să joace un rol în momente în care situaţia putea să degenereze - cum a fost cea de la Târgu Mureş, în care iarăşi ne aflam pe poziţii diferite, pentru că mă aflam în grupul de intelectuali care milita pentru reconcilere. De asemenea, am acceptat discuţiile din 1990 şi de la Snagov şi discuţiile pentru rezolvarea crizei din 1995, de la Palatul Cotroceni, în fruntea delegaţiei CDR.

Din timpul mandatului meu, deşi iarăşi ne-am aflat pe poziţii total diferite, citez numai două momente – momentul în care minerii ajunseseră la Râmnicu Vâlcea şi nu exista o lege a stării de urgenţă şi de război şi am putut să ajungem la un acord într-o jumătate de oră de discuţii, un acord privind adoptarea în procedură de urgenţă a unei astfel de legi. Al doilea moment se referă la problema din Kosovo. L-am invitat pe preşedintele Iliescu la CSAT, când s-a decis acordarea survolului, votându-se propunerea mea de acordare a dreptului de survol avioanelor NATO. A mai existat un momentul în care, în întâlnirea particulară din biblioteca de la Cotroceni, privată, i-am solicitat preşedintelui Iliescu ca parlamentarii PSD majoritari să se abţină la votul din parlament privind acordarea pentru forţele NATO a dreptului de utilizare a aeroportului din Timişoara, în 1999, în ultima fază, atunci când s-a terminat războiul. M-au criticat pentru acest lucru şi atunci rolul lui a fost... Deci au fost astfel de situaţii.

Constantinescu şi Iliescu nu încearcă să se convingă reciproc


E.C. După ce nu am mai fost preşedinte şi eu am participat la întâlnirea de la Snagov, a treia întâlnire de la Snagov pentru sprijinirea României în NATO, când am avut o poziţie critică faţă de materialul prezentat şi am făcut propuneri pentru modificarea lui, care au fost acceptate. Dialogul pe care îl purtăm în momentul de faţă permite unei opinii publice aflată în totală confuzie să observe cum două poziţii diferite, ideologice, politice şi chiar de modalitate diferită de rezolvare a unor probleme, pot discuta în mod civilizat, clar, fără introducerea unor elemente care ţin de persoană ci principial, fără a aduce în discuţie acuzaţii reciproce.

 

Nu vă reproşaţi nimic atunci când vă întâlniţi?


E.C. Fiecare dintre noi cunoaşte deja poziţiile celuilalt. Niciunul nu încercăm să îl aducem pe celălalt la aprobarea fără rezerve a poziţiei noastre, dar putem, avem capacitatea de a inventaria punctele de acord şi de dezacord şi a de a propune soluţii.

 

Nu pot să am niciun fel de dialog cu preşedintele Băsescu

Cum vă înţelegeţi cu actualul şef al statului?

E.C. Cu domnul Băsescu nu am şi nu pot să am niciun fel de dialog. De altfel, nici nu a existat vreun semnal că preşedintele Băsescu ar fi dorit în vreun fel, atunci când era posibil, să folosească experienţa şi, de ce nu, şi relaţiile pe plan extern ale celor doi preşedinţi.

Acum, chiar dacă ar mai vrea nu este posibil?


E.C. Nu mai este posibil, pentru că trebuie să existe o minimă bază pentru un dialog şi aceasta nu există şi nu cred că mai poate exista vreodată între preşedintele Băsescu şi mine.