Răspuns la întrebarea „Când v-aţi simţit ultima oară patriot?” adresată de dna Oana Iuraşcu,

jurnalist la cotidianul Adevărul - 1 decembrie  2007

 

Patriot nu te simţi. Patriot eşti sau nu eşti. Pentru că nu este vorba de ce simţi faţă de ce au făcut alţii ci este vorba de ce poţi face tu însuţi, de capacitatea de a acţiona în orice împrejurare în interesul ţării tale, chiar dacă o faci împotriva propriului tău interes. Am să încerc să ilustrez această atitudine printr-o situaţie bine cunoscută în străinătate dar trecută total sub tăcere în România. Este vorba de criza din 1999, creată în momentul armistiţiului în conflictul Kosovo, când un contingent rus din Serbia a ocupat aeroportul din Pristina, şi Rusia a încercat apoi să transporte acolo trupe şi armament pe calea aerului. În această situaţie, am primit o solicitare de ajutor din partea oficialilor NATO. Invocând o întârziere de 20 de minute a avioanelor ruseşti în spaţiul aerian românesc, am luat hotărârea de a anula acordul de survol a acestora şi am dispus comunicarea deciziei mele prin Ministerul de Externe român către Ministerul de Externe al Rusiei şi, de asemenea, prin Statul Major al Armatei Române către Statul Major al Armatei Ruse pentru a se lua măsuri ca următorul avion care se afla în spaţiul aerian al Ucrainei să nu mai intre în spaţiul aerian românesc. În acelaşi timp, am ordonat şefului Statului Major, generalului Degeratu, să dispună escortarea avionului rusesc de către avioane militare româneşti până la ieşirea din spaţiul aerian naţional. Din respect pentru suveranitatea şi independenţa României conducerea politică şi militară a Rusiei a respectat decizia preşedintelui României. Câteva săptămâni mai târziu, la Salzburg, cu ocazia Conferinţei liderilor din Europa Centrală şi de Est, într-o întâlnire care a avut loc la reşedinţa mea, premierul rus Stepaskin a exprimat, în prezenţa presei româneşti şi străine, scuze pentru nerespectarea întocmai a protocolului convenit. Acestea sunt faptele. Dar lucrurile se puteau desfăşura şi în alt mod. În condiţiile unei încălcări repetate ale convenţiilor internaţionale de către toate părţile în conflict, inclusiv de către NATO, armata rusă putea să refuze să se conformeze, umilind astfel România. Se puteau petrece şi evenimente mai grave ca, de pildă, un incident între avioanele militare ruse şi româneşti sau o pierdere accidentală a unei rachete deasupra unui oraş românesc, cum se întâmplase cu racheta americană care lovise cu puţin timp înainte, din eroare, un bloc de la periferia Sofiei. Am calculat toate aceste riscuri grave dar am optat pentru o decizie care în caz de succes putea aduce României un atu important în vedere sprijinului politic, diplomatic, militar şi financiar de care avea imperios nevoie pentru integrarea în NATO, în UE, şi pentru ieşirea de sub ameninţarea încetării de plăţi externe. Pe de altă parte, ştiam bine că în cazul oricărui eşec, răspunderea îmi revenea integral mie, ca preşedinte şi comandant suprem al armatei, mai ales în condiţiile în care, ţinând cont de urgenţa situaţiei, nu consultasem nici Parlamentul, nici Guvernul. Mai ştiam, de asemenea, din experienţa proprie din acelaşi an, 1999, că deşi reuşisem să pun capăt tentativei de lovitură de stat din ianuarie prin ordinul dat armatei să blocheze inclusiv prin utilizarea forţei invazia minerilor de la Râmnicu Vâlcea spre Bucureşti, această reuşită nu-mi adusese nici un avantaj politic sau cel puţin unul moral, cum de altfel se întâmplase şi cu decizia de a sprijini NATO în intervenţia din Kosovo, care mă izolase pe scena politică. Aşa avea să se întâmple şi în cazul relatat, cu toate că ulterior am obţinut o recunoaştere unanimă de prestigiu pe plan internaţional, confirmată şi de recentele memorii ale secretarului de stat american Madeline Allbright care, comentând poziţia României, apreciază că „decizia de a se opune Moscovei demonstra rolul important pe care statele central- europene îl puteau juca în consolidarea securităţii regionale şi a calmat o criză care ar fi putut cauza ceva ce nici războiul rece nu reuşise: lupte directe între trupele NATO şi cele ruse”.

Deşi au trecut 7 ani de când am luat acea decizie, în România nu a existat nici cel puţin un singur comentariu care să marcheze acel moment de demnitate al naţiunii române în relaţia cu armatele ruseşti, care timp de secole au trecut prin România când au vrut, cum au vrut şi au stat cât au vrut.

Nu am nici un fel de frustări personale pentru că nu mă aştept la recunoştinţă, dar cred că demagogia pe seama patriotismului se asociază perfect cu negarea sau omiterea acţiunii tuturor celor care în ultima jumătate de secol au luptat pentru onoarea naţiunii şi au plătit cu sacrificarea  carierei, averii, libertăţii sau vieţii.

Mizeria morală a societăţii româneşti de azi are legătură şi cu această atitudine.

 

Emil Constantinescu