EMIL CONSTANTINESCU
Preşedinte Profesor, Rector Lider civic Geolog, Explorator

          

 

Articol apărut în Ziua veche, 3 iulie 2011

 

Întâlnirile ZV: Vin americanii! N.Toboşaru despre parteneriatul României cu SUA

(...)

- Inedita dvs. carte, Parteneriatul strategic dintre România şi SUA a beneficiat de un cuvânt înainte semnat de ex-preşedintele României, Emil Constantinescu. De ce?

- (...) Toţi factorii politici naţionali semnificativi  de după 1997 au contribuit direct şi susţinut la dezvoltarea şi consolidarea relaţiei strategice cu SUA. Meritul schimbării paradigmei de relaţionare a României cu SUA, al conceptualizării şi materializării PSAR revine însă preşedintelui Emil Constantinescu şi Administraţiei sale.

         Alături de preşedintele Bill Clinton, preşedintele Emil Constantinescu este politicianul cel mai îndreptăţit  să mărturisească despre viziunea şi istoria ce  definesc parteneriatul strategic cu SUA. (...) În cartea mea am acordat o atenţie substanţială relevării evoluţiilor premergătoare parteneriatului strategic şi a celor din perioada sa de început, de lansare şi operaţionalizare a acestei relaţii excepţionale, ca o premiză pentru o bună înţelegere a prezentului şi o prefigurare a viitorului parteneriatului. În acest sens, este mai mult decât simbolic şi îndreptăţit gestul generos şi flatant, al preşedintelui Emil Constantinescu, de a scrie Cuvântul înainte la volumul meu. (...) Domnia sa nu numai că a sprijinit, continuu şi consistent, eforturile mele de cercetare, dedicate acestui subiect, destăinuind fapte, gesturi şi gânduri semnificative şi inedite, din istoria parteneriatului cu SUA, dar a şi evaluat rezultatele acestei investigaţii, onorându-mă cu participarea domniei sale, atât la susţinerea tezei de doctorat, ce se regăseşte în acest volum, cât şi la lansarea sa la Târgul de carte Gaudeamus.

         În acest context, am apreciat ca un gest firesc, de respect şi recunoştinţă, să solicit preşedintelui Constantinescu să inaugureze acest tom dedicat istoriei parteneriatului strategic româno-american.

Una dintre tezele pe care le susţin în acest volum afirmă convingerea că acest parteneriat strategic nu este un moment de evoluţie spontan şi accidental, în spaţiul istoric de interacţiuni bilaterale. Ci un corolar, al unei linii de evoluţie ascendentă şi un moment de început al unui nou capitol al istoriei româno-americane, cel al relaţiei de parteneriat şi alianţă.

Deşi în termenii săi formali, parteneriatul strategic nu are un precedent în istoria relaţiilor bilaterale, el are, însă, un suport istoric real. Pledoaria mea se sprijină pe existenţa unui şir de evenimente, presărate în timp şi având semnificaţia de precursori ai parteneriatului lansat în 1997.

Nu putem să nu remarcăm, de asemenea, triunghiurile diplomatice SUA-România-China şi SUA-România-R.D. Vietnam. Acestea şi multe altele au fost realităţi ce s-au împletit cu o evidentă chimie emoţională la nivel de indivizi şi mase. O chimie ce pendulează între fenomenul popular românesc exprimat de sintagma,,Vin americanii!“ şi revelaţiile preşedinţilor americani veniţi în mijlocul românilor.

         Parte activă a istoriei recente a României, parteneriatul este materializarea unei idei politice româneşti remarcabile, nu numai prin construcţia teoretică, ci şi prin modul în care ea a prins viaţă şi este susţinută de cele două state şi de toate forţele lor politice, care s-au succedat la putere, în cei 14 ani de existenţă a relaţiei bilaterale.

         După 1989, strategia ,,prin noi înşine” avea o aplicabilitate nealterată, dar insuficientă pentru restructurarea unei societăţi româneşti fragilizată în resorturile ei cele mai intime de 44 de ani de comunism.

În lipsa unui vehicul de natura Grupului de la Vişegrad, România avea nevoie de un sponsor al parcursului său, iar parteneriatul strategic s-a dovedit a fi un puternic, eficace şi necesar instrument de modelare a realităţilor interne, un real accelerator al proceselor de reformare a societăţii româneşti,  prin mecanismele şi procesele puse în mişcare şi suprafaţa de impact acoperită.

         Fără a fi  un obiectiv în sine şi exclusiv,  parteneriatul strategic cu SUA s-a dovedit a fi acel dispozitiv politic şi strategic necesar şi accesibil României, într-o perioadă istorică dificilă,  pentru o fermă susţinere a parcursului spre instituţiile europene şi euroatlantice, fiind unul dintre principalele instrumente pentru accederea României în NATO şi  favorizând parcursul nostru spre  îndeplinirea aquis-ului comunitar şi integrarea ulterioară în UE.

         Pentru aproximativ cinci ani, între 1997 şi 2002, această relaţie a constituit, practic, principalul aranjament de securitate al României, chiar dacă acesta a fost unul informal, constituind şi unul dintre reperele de structurare a politicii externe româneşti. Mai mult, această relaţie strategică cu SUA a favorizat  şi a  accelerat procesele de redefinire şi repoziţionare geopolitică şi strategică a României, la cumpăna secolelor XX şi XXI, în spaţiul său subregional şi regional, pe limesul european răsăritean şi ca operator în flancul sudic al istmului geopolitic ponto-baltic.

         A constituit fundamentul unei atitudini politice româneşti excepţionale, aceea de a acţiona, după 11 septembrie 2001, ca membru şi aliat de facto al NATO şi al SUA şi a determinat dezvoltarea relaţiilor cu Washingtonul până la un nivel de încredere reciprocă la care SUA  au solicitat şi România a acceptat acordarea de facilităţi militare permanente şi intrarea în programul strategic al scutului antirachetă. În acelaşi timp, relaţia strategică cu SUA s-a constituit ca element al suportului conceptual de construcţie şi operare a strategiilor de securitate naţională de după 1997.

         Parteneriatul a furnizat României elemente suplimentare de putere, prin susţinerea unui dialog direct, structurat şi permanent cu Washingtonul, oferind astfel posibilitatea influenţării politicii americane în zonele noastre de interes, sud-est european şi pontic.

         Şi pentru a încheia, dar nu epuiza enumerarea, demn de menţionat este faptul că natura relaţiilor bilaterale, statuate la 11 iulie 1997, nu a fost alterată în timp, în pofida discrepanţelor de pondere geopolitică şi a unor evenimente şi procese ce au distorsionat profund mediul internaţional, şi a faptului că România şi-a păstrat permanent libertatea de opţiune şi acţiune, exemplul problematicii recunoaşterii statului kosovar fiind elocvent.