Conferinţă prezentată la Institutul de Studii Politice din Lublin, Polonia, octombrie 1993 

 

Căderea Bastiliilor din răsăritul continentului

Toamna şi iarna anului 1989 vor rămâne în istoria Europei şi a lumii, sunt convins, ca un timp aparte, încărcat de speranţe şi de semnificaţii. Această cădere a Bastiliilor din răsăritul continentului a concentrat în câteva luni atâtea prefaceri şi răsturnări, încât a instaurat un alt timp al istoriei.

Ultimii patru ani reprezintă un răgaz ce poate fi judecat, din desfăşurarea căruia putem trage de pe acum unele concluzii şi mai ales putem desprinde, mai lucid decât în efervescenţa din 1989, unele direcţii ale demersului viitor pentru ţările care s-au eliberat atunci şi, deopotrivă, pentru Occidentul democratic.

Ar fi prezumţios să încerc să sintetizez întrega problematică politică a Estului din aceşti ultimi ani. Se cuvine, totuşi, să încerc să prezint propria noastră experienţă din România, nu atât în sine, cât din perspectiva de ansamblu a proceselor care, dincolo de orice particularism, unifică destinul fostelor ţări comuniste din Europa.

Văzute de la distanţă, evenimentele anului 1989 trădează un pattern comun, cel puţin până la un punct: o alterare a raportului de forţe în interiorul chiar al partidului unic, repede depăşită de un proces de democratizare, a cărui dinamică a răsturnat orice previzibilă perestroika şi a scos din joc, într-un foarte scurt răstimp, vechea elită comunistă, schimbând raporturile şi aducând la putere opozanţi ai regimului comunist. Acest proces a devenit, pe ansamblul ţărilor central şi est-europene, un fapt de necontestat în iarna lui 1989. În anul care a urmat, Albania izbutea şi ea să se elibereze, iar în 1991, sfârşitul URSS şi demisia lui Mihail Gorbaciov marcau definitiva prăbuşire a acestei închisori a popoarelor. În acest context general, ţările Estului îşi dobândeau libertatea politică internă şi externă. Desfiinţarea CAER şi dizolvarea Pactului de la Varşovia consfinţeau pe plan internaţional o nouă stare de fapt, ca şi tendinţa firească a acestor ţări de a se integra într-o Europă unită.

 

România – excepţia sângeroasă

Totuşi, România a reprezentat în mai multe feluri o excepţie. Mai întâi, pentru că regimul de dictatură naţional-comunistă, cu amestecul lui aparte de falsă liberalizare după 1965 şi de opresiune delirantă după 1971, nu lăsase loc decât cel mult unor proteste individuale şi nici unei opoziţi organizate. În mod particular, aparatul de partid nu a avut nici măcar în ultimul ceas capacitatea de a modera sau de a răsturna tirania clanului Ceauşescu, pe care nu a încetat să-l aclame până în ziua fatidică de 21 decembrie 1989. Cu excepţia câtorva bătrâni stalinişti, nomenclatura a continuat, inerţial şi cu o respingătoare laşitate, să susţină dictatura până când aceasta a fost spulberată prin revolta spontană, de un eroism disperat, a populaţiei marilor oraşe – Timişoara, Cluj, Arad, Sibiu, Bucureşti. Aceasta a avut drept consecinţă inevitabilă de-legitimarea completă a partidului comunist odată cu fuga lui Ceauşescu.

Un al doilea element specific situaţiei din România l-a constituit violenţa şi sacrificiul cu care s-a obţinut răsturnarea dictaturii. Nivelul de aşteptare, speranţele şi radicalitatea celor care reuşiseră, ca prin miracol, să răstoarne tirania, s-au manifestat imediat, poate chiar înainte ca marea masă a cetăţenilor ţării să aibă timpul şi forţa de a înţelege exact care era miza acelor evenimente fulgerătoare.

 

Specularea libertăţii şi a mecanismelor democratice

De aici, din conjuncţia între absenţa unei dizidenţe sistematice şi violenţa şi rapiditatea răsturnărilor, a apărut cel de-al treilea element specific al eliberării României după 1989. Mă refer la alegerile din mai 1990 şi la acele simulacre ale statului de drept care au fost instituite mai degrabă în beneficiul “vechii gărzi” comuniste, cosmetizată pe alocuri. Pentru a-şi asigura supravieţuirea, aceasta a folosit cu abilitate noile libertăţi pe care voinţa politică directă, a celor care se opuseseră dictaturii, le impusese din prima zi a victoriei. Şi-a arogat meritul acestor libertăţi – cu deosebire, pe cel de a fi “dat” pământ ţăranilor, care fuseseră, de fapt, repuşi în drepturile de care comunismul îi privase. A încercat, de câte ori a putut, să îngrădească libertatea cetăţenilor – salvând cea mai mare parte a poliţiei politice din vremea lui Ceauşescu şi folosind-o pentru a controla şi a sabota Opoziţia. Şi mai cu seamă a deprins deîndată vocabularul democraţiei şi al statului de drept, pe care faptele sale îl dezminţeau, dar pe care, la nivelul discursului, nu şi-a îngăduit să-l neglijeze. O nouă limbă de lemn s-a instalat foarte repede, asigurând o gesticulaţie democratică celor care, din eşaloanele doi şi trei ale puterii comuniste, au fost propulsaţi de evenimente în prima linie.

O limbă de rumeguş fărămiţează acum aşa-zisul discurs politic într-o pulbere de cuvinte lipsite de consistenţă. Fărămiţarea formaţiunilor politice, a candidaturilor şi a mesajelor favorizează Puterea în dauna dezvoltării Opoziţiei.

 

Democratură în locul democraţiei reale

Reluând tipologia definită de Miklos Haraszti pentru eliberarea ţărilor din Est în cele trei etape, post-stalinism, post-totalitarism şi post-comunism, putem spune că, în România, aceste etape au fost comprimate într-un hibrid care nu a permis emergenţa completă a societăţii civile şi a instaurat mai curând o democratură decât o democraţie reală.

Persistenţa în punctele cheie ale vieţii publice a unei clase politice interesate în punerea sub control a libertăţilor cetăţeneşti s-a corelat cu o replică insuficient de răspicată a societăţii civile, doar parţial structurată şi fără forţa de reacţie necesară. Elementul crucial în acestă confruntare trebuie căutat în limitele foarte înguste ale libertăţii economice, care îngrădesc exerciţiul libertăţilor politice şi de opţiune. Combinaţia specifică de etatism, corupţie şi rezistenţă surdă a întregului aparat birocratic faţă de proprietatea privată explică modul defectuos în care s-a realizat reîmproprietărirea ţăranilor, faptul că, în noua Constituţie a ţării, adoptată în 1991, proprietatea nu este garantată, ci doar ocrotită, precum şi privilegierea în continuare a proprietăţii de stat faţă de cea privată.

Ritmul lent şi haotic al reformelor economice a creat o stare de anxietate pe care Puterea o exploatează în continuare sistematic, pentru a impune ritmuri şi mai lente de restructurare macro-economică, ceea ce are, din punctul ei de vedere, avantajul dublu de a-i permite să-şi asigure un rol economic în noul context şi de a exercita o presiune economică sufocantă pentru dezvoltarea sectorului privat. În fine, Puterea a suscitat şi a încurajat dezordinea publică, amplificând stări conflictuale interetnice, îndemnând la violenţă împotriva oamenilor politici din Opoziţie, apelând la repetatele intervenţii în forţă ale minerilor cu scopul de a se impune prin frică şi de a accentua izolarea României într-o “democraţie originală”.

Calculul este destul de simplu: guvernanţii speră să poată obţine şi controla o susţinere financiară internaţională, prin FMI şi Banca Mondială, dar nu doresc, de fapt, o afluenţă reală a investiţiilor străine de capital, pe care nu au cum să le controleze.

Deşi, în cei patru ani de când zidul Berlinului s-a prăbuşit, România a progresat enorm în planul legiferării libertăţilor politice, de expresie şi de opinie, aceste progrese sunt încă resimţite ca fragile, fiind obţinute mai degrabă împotriva Puterii, decât cu sprijinul acesteia. Reacţia care a urmat admiterii României în Consiliul Europei este edificatoare: imediat partidul de guvernământ a început să elimine personalul “nesigur” politic (nu doar din posturi politice dar şi, de exemplu, din sistemul de sănătate, din direcţia teatrelor sau din comisia monumentelor istorice şi a muzeelor). Parlamentul încearcă să impună o revizuire a codului penal şi o lege a secretului de stat mai represive chiar decât cele ceauşiste, mai ales împotriva libertăţii presei. Recent, a fost refuzată participarea, ca simplu cetăţean, la aniversarea Marii Uniri din 1918, a Majestăţii Sale Regele Mihai, silit abuziv să părăsească ţara în 1947 şi i s-a contestat, în virtutea unor legi din perioada dictaturii comuniste, însăşi calitatea inalienabilă de cetăţean al ţării în care s-a născut.

Se dovedeşte astfel limpede că tot ce s-a putut obţine în materie de drepturi ale omului şi de libertăţi cetăţeneşti reprezintă pentru actuala Putere doar o sumă de concesii mereu renegociabile, în funcţie de raportul de forţe existent la un moment dat.

 

Care este calea de viitor?

În opinia mea, ea vizează consolidarea corelată a societăţii civile şi a forţelor politice democratice, astfel încât să se poată impune prin mijloace democratice o altă putere politică, direct interesată în reformă, în stoparea crizei şi în privatizarea economiei. Aceste forţe politice trebuie să realizeze o curăţire deplină a legislaţiei, abrogând şi înlocuind într-un termen rapid conglomeratul de norme care supravieţuiesc din epoca dictaturii şi să elimine astfel hăţişul contradictoriu de legi care barează în fapt exerciţiul complet al libertăţilor cetăţeneşti.

Cu o voinţă clară de racordare la standardele lumii civilizate, cu competenţă şi rigoare, viitoarea guvernare democratică va putea realiza în ritm susţinut reforma economică, clarificarea şi coerenţa vieţii publice în ansamblul ei, stabilizând astfel economia şi asigurând prosperitatea atât de necesară unui exerciţiu democratic real. Există în România forţe politice capabile să realizeze acest program. În ciuda Puterii ostile, Opoziţia democratică nu a încetat să se dezvolte, ca suport electoral, ca maturitate politică şi competenţă reală. Mai mult, realizarea unei coaliţii de partide democratice şi de formaţiuni civice, în cadrul Convenţiei Democratice din România, care a câştigat alegerile locale din 1992 în marea majoritate a centrelor urbane şi a obţinut 33% din voturi în alegerile legislative, precum şi aproape 5 milioane de voturi (din 12 milioane) la alegerile prezidenţiale, înseamnă o garanţie a respectării de către aceasta a intereselor societăţii civile de al cărei suport nu a încetat să beneficieze.

Politicul poate juca şi trebuie să joace un rol esenţial în dezvoltarea libertăţilor civice, în armonie cu interesele naţiunii în întregul ei. Doar o guvernare care să susţină ferm descentralizarea puterii, subsidiaritatea, responsabilitatea şi autonomia locală; o guvernare care să respecte cu adevărat drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, incluzând dreptul la un trai decent; o guvernare care să asigure dreptul inalienabil la proprietate şi la roadele ei şi care să exprime clar şi fără echivoc voinţa de reconstrucţie democratică a ţării va putea asigura prăbuşirea zidului invizibil, făcut din inerţie şi interese de clan, care pentru noi pare să fi luat locul vechiului zid al Berlinului.

Eforturilor noastre trebuie să le răspundă o politică mai coerentă a Occidentului faţă de Est. Entuziasmelor inaugurale din iarna lui 1989 trebuie să le urmeze o evaluare lucidă a situaţiei în care drama iugoslavă reprezintă o lecţie pentru toţi. Inconsecvenţa şi particularizarea intereselor, naivitatea şi laxismul faţă de imperiul răsăritean, incapacitatea de a reacţiona prompt şi clar faţă de sfâşierea tragică a unor societăţi sud-estice pune în faţa întregii Europe o problemă majoră de legitimitate pe care aceasta nu o poate ocoli. Adevărul este că societatea civilă occidentală a reacţionat cu o promptitudine şi cu o forţă a convingerilor pe care elita politică şi instituţiile europene şi internaţionale ar putea să o ia drept exemplu. Victimă a propriului său trecut şi al unui război surd asupra căilor de acces la Mediterana, Iugoslavia e ultimul teritoriu european al războiului, o rană dechisă de trecut în construcţia lumii de mâine. Suntem datori – dacă nu putem interveni – măcar să medităm la acest exemplu şi să facem tot ce se poate pentru ca el să nu se repete.

Desigur, România are alte date decât fosta Iugoslavie şi la  noi încercările forţelor reacţionare de a stârni violenţe nu au reuşit decât pentru un foarte scurt răstimp. Nu este mai puţin important, totuşi, ca stabilitatea internă a ţării să fie menţinută prin mijloace strict democratice şi printr-o integrare treptată şi de fond în structurile europene, nu numai sub aspectul regimului democratic, ci şi sub cel al opţiunilor strategice, de apărare şi al construcţiei europene în ansamblu. Constantele geopolitice care determină statutul României în Sud-Estul european nu pot fi neglijate, fără a altera întregul echilibru al continentului.

În interesul acestui echilibru, al democraţiei şi armoniei europene, România trebuie susţinută în efortul de a redeveni placa turnantă care să asigure o comunicare pacifică şi fructuoasă între Est şi Vest, un pilon de stabilitate şi de securitate europeană în răsăritul continentului.