Conferinţă la Seminarul internaţional al tinerilor liberali din Europa Centrală şi de Est, Ilieni, iulie 1993 

 

Contribuţia liberalismului la edificarea României moderne

Contribuţia liberalismului secolului al XIX-lea la edificarea României moderne a fost capitală. În ciuda ironiilor nenumărate pe care le-a stârnit, a temerilor faţă de ascendenţa paşoptistă a celor mai mulţi dintre capii partidului, în frunte cu I.C. Brătianu; în ciuda faptului că generaţia de la 1870, în frunte cu Maiorescu, Eminescu şi Caragiale, nu ostenea să denunţe generaţia care o precedase ca pe una de parveniţi şi de demagogi; în ciuda acestor accente de un prestigiu incontestabil şi de o tot atât de incontestabilă pornire partizană, liberalismul a creat România modernă cu un elan inconfortabil.

Această judecată de post-dicţie nu comportă însă nici o judecată de predicţie: nici problemele tranziţiei nu sunt aceleaşi azi ca după 1848, nici liberalismul nu mai are aceeaşi substanţă doctrinară şi nici imensa forţă pe care o avea acum un secol, în întreaga Europă. Şi nici nu se poate vorbi, în ţările fostului lagăr comunist, de o bază socială constituită pentru o atare doctrină şi pregătită să o susţină politic şi electoral.

 

Confruntarea cu alte ideologii politice contemporane

Toate acestea s-au mai spus, cum s-a mai spus că, în condiţiile proprii societăţii româneşti post-totalitare, principalul clivaj politic, principala linie de demarcaţie nu angajează încă modalităţile reformei, ci însăşi existenţa şi dimensiunile ei. Principala confruntare în viaţa politică a României este cea care opune partizanii şi adversarii reformei, iar aici cale de mijloc nu există.

Până ce reforma nu se va afirma ca un fapt ireversibil, confruntarea între liberalism şi alte ideologii politice contemporane va rămâne în mare măsură un exerciţiu academic. Niciodată nu voi recuza exerciţiile academice, dimpotrivă. Dar nu putem amâna problema proiectului pe termen mediu şi lung pe care îl propunem pentru România, dacă n-ar fi decât pentru faptul că direcţiile lui de ansamblu se schiţează, cu sau fără voia noastră, încă de pe acum. Singura problemă rămâne aceea de a şti, după o indispensabilă clarificare conceptuală (care e foarte departe de a se fi realizat în clasa politică, ca să nu mai vorbim de electorat), în ce măsură avem de ales doar între soluţii prestabilite sau suntem obligaţi de realitate să construim, pornind de la alte experienţe, un sistem de opţiuni măcar în parte autonome. Ipoteza mea este că această a doua soluţie este mai aproape de cerinţele evoluţiei noastre, acum, când ieşim dintr-un lung exerciţiu de torturare a realului în numele unor modele utopice.

 

Direcţiile unui proiect politic adecvat tranziţiei

Aşadar: care sunt elementele pe care un proiect politic coerent al tranziţiei este obligat să le rezolve ? Prima şi cea mai importantă dintre direcţiile politice este însăşi construcţia şi consolidarea democraţiei.

Ansamblul acţiunilor şi al dezbaterilor de idei în viaţa politică a ţării pleacă de la premisa caracterului ireversibil al opţiunii democratice a ţării, dar cred că nu ne putem permite să uităm nici un moment că aceasta este doar una dintre ipotezele posibile. În realitate, democraţia este un construct complex, care presupune un grad de participare gene-rală şi un efort constant pentru care societatea românească nu este cu totul pregătită şi disponibilă. Evoluţia din ultima vreme a opiniei publice şi, deopotrivă, a factorilor politici nu indică iminenţa unei agresiuni anti-democratice, dar există încă destule elemente de pericol în situaţia generală, de criză economică şi de panică identitară, care ne obligă să nu lăsăm lucrurile să curgă de la sine. Opinia publică românească nu este imună la tentaţiile suspendării libertăţilor democratice în schimbul unei mari securizări sociale, a confortului iluzoriu dintr-un stat autoritar; cum este disponibilă şi pentru sugestii de violenţă revanşardă.

Campania în favoarea reintroducerii pedepsei cu moartea dovedeşte persistenţa unei anumite agresivităţi şi a unor fantasme de violenţă care nu pot fi neglijate. Pe acest fond, coroborat cu neînţelegerea şi neîncrederea ostilă în pluralitatea punctelor de vedere exprimate de partide, – percepută ca dezbinare şi egoism interesat de câştiguri meschine –, manevra unui aşa-zis guvern de uniune naţională, care să instaureze de fapt o dictatură paternalistă, reprezintă riscul major al evoluţiei vieţii politice. O asemenea soluţie ar avea toate şansele să câştige prin plebiscit, cu atât mai mult cu cât scandalurile corupţiei împing în aceeaşi direcţie o opinie publică năucită de deteriorarea brutală a nivelului de trai.

În acest context, problema esenţială este a opţiunii pentru un stil sau altul de manifestare a relaţiei între cei trei termeni definitorii ai unei orientări politice în interiorul opţiunii globale pentru democraţie şi pluralism: stabilitate, societate civilă şi clasa politică.

Sunt posibile două soluţii, a căror contribuţie specifică la consolidarea democraţiei trebuie foarte bine cântărită. Una ar fi cea a întăririi conotaţiilor pozitive ale statului ca furnizor de protecţie socială. Este soluţia pe care o promite demagogia PDSR (FSN) şi a aliaţilor săi. O orientare favorabilă rolului statului în asigurarea protecţiei sociale există şi în PNŢCD. Ea răspunde unei anumite mentalităţi, a unei mari părţi a populaţiei, pentru care statul (mai precis executivul, cu care este identificat statul, spre deosebire de legislativ, perceput ca entitate diferită şi mai mult ornamentală) este considerat marele responsabil, în bine sau în rău, pentru tot ce se întâmplă cu ţara. Ea se bazează şi pe faptul că marea majoritate a mijloacelor materiale este controlată de stat în calitate de patron al unei părţi covârşitoare din avuţia naţională, ca şi pe fapul că, pe termen scurt, o redistribuire a mijloacelor materiale către populaţie se face mai uşor, chiar dacă imperfect, prin canalele de stat existente, spre deosebire de alte forme de redistribuire şi de protecţie, care trebuie să inventeze şi căile, şi mijloacele.

Deficienţa acestei soluţii stă în aceea că vrea să construiască noul cu prea multe materiale refolosibile ale vechiului, fără să susţină procesul necesar de consolidare a societăţii civile şi a sentimentului de responsabilitate individuală cetăţenească drept temeiuri ale unei democraţii eficiente.

 

Alternativa liberală, astăzi

Alternativa, pornită dintr-un liberalism corectat şi de experienţa unică a tranziţiei, de la universul concentraţionar al comunismului la lumea libertăţii responsabile, ar fi aceea a unei concentrări a acţiunii statului asupra misiunilor sale constitutive – apărarea legalităţii, asigurarea siguranţei cetăţeanului, elaborarea unui cadru legislativ care să creeze modalităţi indirecte de protecţie socială. Mai puţin, dar mai bine, pentru că delegarea de competenţe de la nivel central şi autonomia locală pot servi la infuzarea unui sentiment de participare, la redobândirea identităţii civice, indispensabilă în construcţia pe termen lung.

Deficienţa majoră a acestei soluţii ţine de durata realizării ei în timp, de presiunea puternică a opiniei publice în favoarea soluţiilor etatiste şi de absenţa unor grupuri sociale semnificative care să deţină şi mijloace materiale importante, şi o conştiinţă civică ridicată.

În aceste condiţii, un model convergent fără a fi incoerent sau eclectic se impune, cred, cel puţin pe termen mediu. Pare neapărat necesară o limitare a presiunii statului asupra corpului social pentru a-i putea descătuşa energiile, cum pare la fel de indispensabilă înlocuirea, etapă cu etapă şi în cadrul unui proces controlat, a unor competenţe ale Puterii cu alte competenţe, neapărat superioare şi convingătoare, ale societăţii civile. Experienţa acelui laissez-faire necontrolat şi traumatizant al guvernării din anii ’90-’92 ne arată că suspendarea subită a implicării statului în rolul său de regulator creează haos şi deschide mai degrabă calea abuzurilor decât pe cea a liberalismului modern.

Este nevoie de un proiect pe termen lung şi cu etape bine cântărite şi corelate pentru a înlocui dictatura cu domnia legii şi paternalismul cu participarea civică responsabilă la construcţia noilor instituţii şi mecanisme de funcţionare a societăţii româneşti.