Conferinţă la Congresul Academiei Româno-Americane, cu tema Moldova: tradiţie şi viitor în deschiderea spre Vest, Universitatea din Chişinău, 12 iulie 1993 

 

Modernitatea intelectualilor moldoveni

Permiteţi-mi să încep prin a enunţa un truism: nu distanţa aritmetic măsurată în metri sau în mile apropie sau desparte două arii de civilizaţie, ci o măsură, pe care aş numi-o culturală, a distanţei înseşi. O măsură în care se cuprinde, ce-i drept, şi spaţiul fizic în sinea lui, dar şi spaţiul uman, cu drumurile construite de oameni,  cu gândul cu care pornesc ei la drum şi cu care ajung la capătul lui.

Distanţa pe care o parcurgea, la începutul veacului trecut, un călător român pentru a cunoaşte Europa e alta decât cea pe care o parcurge oricare dintre noi azi, urmând acelaşi drum. Şi nu numai pentru că nu mai călătorim cu poştalionul. Întreaga civilizaţie a României moderne poate fi citită şi ca un refuz încăpăţânat al distanţei faţă de Occident pe care o măsura, la vremea sa, surugiul.

Privind lucrurile din acest unghi, aş spune că Moldova, Moldova în întregul ei şi în întreaga ei istorie, a fost o poartă către Vest, poate mai aproape de Occident decât alte zone culturale ale ţării. Afirmaţia poate părea paradoxală. Dar, înainte de secolul al XVIII-lea, de pildă, contactele elitelor intelectuale şi politice româneşti ale Moldovei cu Vestul erau cel puţin la fel de intense ca şi cele ale elitelor din Transilvania, numai că în rândul acestora nici un Miron Costin nu poate fi regăsit, ca pondere culturală şi ideatică comparabilă cu cea a marelui istoric moldovean.

Nici o afirmaţie de acest fel nu poate fi susţinută în absolut. Însă modernitatea de gândire a primelor generaţii de intelectuali români, bibliotecile în care scrierile cele mai îndrăzneţe ale lui Voltaire şi Rousseau trăiau cu adevărat, citite şi adnotate la chiar vremea apariţiei lor, au aparţinut, pe cât ştiu, în primul rând  Moldovei. În acel sfârşit de veac al XVIII-lea, când problema apartenenţei noastre la spaţiul european se punea cu adevărat pentru prima oară, Moldova era, prin elita ei, un punct ideal de pornire a căii celei mai scurte între România şi Occident.

Regăsirea esenţei

Occidentalizarea elitelor a fost, de bună seamă, principalul ferment al modernizării României în secolul al XIX-lea. El a generat o efervescenţă mai timpurie şi mai vie în această capitală a culturii române moderne care rămâne Moldova, chiar dacă, după 1862, capitala politică a ţării părea să eclipseze fastul cultural al fostei capitale de la Răsărit de Milcov.

Generaţia romantică şi revoluţionară care a clădit edificiul politic al României moderne este şi generaţia care, în consens cu marile mişcări culturale ale veacului său, descoperă cultura populară. Prin strădania lui Alecsandri şi Russo, a lui Hasdeu şi Kogălniceanu, ieşea astfel în lume o civilizaţie mai mult ancestrală decât arhaică, ale cărei valenţe europene majore nu pot fi puse la îndoială. Mai degrabă decât prin simpla europenizare a elitelor politice şi culturale, care ar fi putut rămâne o formă fără fond, mişcarea de integrare europeană a veacului trecut s-a realizat şi a rămas durabilă prin conjuncţia culturii literare urbane, occidentale ca vocaţie şi cod de expresie, cu vechea cultură orală a lumii rurale. Oraţia cea mai cunoscută cu care românii îşi încep anul, Pluguşorul, evocă de secole pe Împăratul Traian rămas în memoria colectivă sub mitul Întemeietorului.

Exemplul absolut al acestui arc voltaic între cultura literară şi cea populară, pe care se întemeiază civilizaţia noastră, rămâne fără îndoială Eminescu. Prin Eminescu şi, mai târziu, prin Pârvan şi Iorga, prin Cioran şi Vulcănescu, acestă reunire firească de valori şi concepte a dat adâncime şi substanţă culturii româneşti, făcând din mersul ei spre europenitate mai degrabă un drum de regăsire a unei esenţe şi a unei vocaţii, decât un epifenomen. Ceea ce ar fi putut rămâne o modă s-a dovedit a fi un mod esenţial al românilor de a exista în lume.

 

Capacitatea de a renaşte

Destinul istoric strâmb care a făcut ca, în mod artificial şi dureros pentru întreaga naţiune şi cultură română, această parte din trupul Moldovei, unde ne reunim astăzi, să fie silită să-şi întoarcă faţa de la vocaţia ei originară şi să se prefacă silnic din punte spre Occident în graniţa, feroce păzită, a imperiilor răsăritene, rămâne o imensă injustiţie. Între scurgerea lentă şi durabilă a timpilor lungi ai cristalizării civilizaţiei şi brutalitatea imediatului, a conjuncturii şi a forţei, s-a iscat astfel o violentă ruptură, ale cărei răni încă vii le simţim. Vocaţia esenţială şi durabilă a acestui pământ, de trecătoare culturală majoră între Occident şi Orient, a fost deturnată de la sensul său originar.

Oricât de dureroase ar fi fost şi mai sunt rănile istoriei recente, fiecare din părţile ţării şi-a dovedit capacitatea de a renaşte. Revolta populară din decembrie ’89 de la Timişoara şi Bucureşti a fost însoţită de resurecţia conştiinţei româneşti din acele părţi de Românie aflate, vremelnic, în afara fruntariilor ţării. Avem pe ce temeiuri să reclădim împreună o ţară aşa cum o ştim noi că este cu adevărat în fiinţa ei profundă şi indestructibilă: deschisă ideilor şi sentimentelor nobile de pretutindeni, capabilă să construiască punţi între culturi şi civilizaţii deosebite, fără a-şi umbri propria identitate. Un creuzet de inovaţie şi în acelaşi timp o statornicie care ne sunt proprii vor fi neîndoielnic componentele acestui spaţiu românesc restituit fiinţei sale profunde.

Integrarea în comunitatea europeană nu înseamnă să ne uităm tradiţiile, ci dimpotrivă, să reînvăţăm să ni le preţuim.

 

În Casa tradiţiilor democratice

Privim spre Occident, către acel Occident care a avut şansa istorică de a-şi păstra tradiţia democratică, de a dezvolta dialogul politic şi cultural, de a spori prosperitatea şi justiţia socială necesare bunei rânduieli a lucrurilor. Ca şi în alte momente ale istoriei noastre, n-avem a ne considera rude sărace şi uitate, sortite doar să ia lecţii sau să imite. Avem cunoaşterea acestor spaţii străbătute de înaintaşi de atâtea ori; ştim drumurile; putem fi călăuze la răscrucea trecerii atâtor gânduri şi valori dinspre cele patru zări spre cele patru zări.

De multe ori, se întâmplă să vorbim de parcă am fi doar învăţăceii unor ştiinţe pe care Occidentul le-a dezvoltat şi Estul le-a uitat, de le va fi ştiut odată. Dacă ne gândim o clipă mai sever la experienţa lumii; dacă Prometeul lui Eschil avea dreptate să spună că doar suferinţa sporeşte cunoaşterea, avem experienţa unei cunoaşteri singulare, coextensivă cu însăşi suferinţa pe care ultima jumătate de secol de istorie ne-a pricinuit-o în atâtea feluri. Moldova cea atât de încercată e cea dintâi stăpână a acestei cunoaşteri şi poate fi sursa unei reuniri de experienţe şi de năzuinţe în noul veac al istoriei româneşti.