Laudatio la conferirea titlului de Doctor Honoris Causa Profesorului

Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 22 iunie 1992

 

Restituire

Mai bine cunoscută, până acum, în străinătate decât în ţara noastră, opera Părintelui profesor Dumitru Stăniloae şi uriaşa sa activitate de erudit şi filosof creştin în spirit ortodox şi ecumenic îl aşează între cei mai de seamă reprezentanţi ai gândirii creştine europene.

Profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti, Părintele Dumitru Stăniloae se înscrie pe drept cuvânt în galeria marilor nume ale scrisului românesc contemporan prin volumul impresionant al operei sale şi mai ales prin problematica şi ineditul aduse în filosofia românească dominată timp de o jumătate de veac de materialismul marxist ateu. Este timpul ca opera sa profundă, studiată în cercurile restrânse ale discipolilor săi, ca şi parcursul vieţii sale exemplare să fie redate spre cunoaştere unei societăţi româneşti în schimbare, avidă de modele.

 

O viaţă de om aşa cum a fost

Venit pe lume la începutul secolului, la 16 noiembrie 1903, în satul Vlădeni, judeţul Braşov, într-o familie de ţărani, tânărul Dumitru Stăniloae urmează, după şcoala primară din satul natal, liceul confesional Andrei Şaguna din Braşov. Studiază teologia la Universitatea din Cernăuţi, unde îşi ia licenţa în 1927 cu teza Botezul copiilor. După un an de studiu la Facultatea de Teologie din Atena, revine la Cernăuţi şi susţine teza de doctorat despre Viaţa şi activitatea Patriarhului Dositei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti, publicată în 1929, în revista Candela a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi.

Marele teolog al vremii Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, care îl susţinuse ca bursier la Cernăuţi şi Atena, îl trimite la studii de specializare în Istoria bisericească universală la München, Berlin, Paris, Belgrad, cu intenţia de a-l promova în învăţământul teologic universitar şi în ierarhia Bisericii. Revenit în ţară în 1929, este numit – la vârsta de 25 de ani – profesor la Academia Teologică din Sibiu, predând, pe rând sau concomitent, Dogmatica, Istoria Bisericii şi Pastorala. A preluat catedra de Teologie Dogmatică în 1936 şi a funcţionat ca profesor şi rector la această Academie până în 1946, având, în acelaşi timp, o prodigioasă activitate publicistică la Telegraful Român.

La începutul anului 1947 s-a transferat, prin chemare, la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, ca profesor de Ascetică şi Apologetică. Din ianuarie 1949 a fost profesor la catedra de Teologie Dogmatică şi Simbolică pentru cursurile de licenţă şi doctorat până la ieşirea la pensie în octombrie 1973. Iar din 1973 până astăzi este profesor consultant la aceeaşi catedră, conducând numeroase teze de doctorat în Teologia Dogmatică şi Simbolică.

Cu profesorul Dumitru Stăniloae, studiul Dogmaticii se îndreaptă – în teologia românească şi, într-un fel, în teologia ortodoxă ecumenică – spre scrierile patristice şi post-patristice, dând prospeţime, adâncime şi autentic duh teologic expunerilor dogmatice ortodoxe, eliberându-le de schematismul scolastic, pătruns pe diferite căi şi în Răsăritul ortodox. Începutul viguros al acestui studiu îl marchează Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama (Sibiu, 1938), o monografie de mare densitate asupra gândirii palamite despre fiinţa şi energiile necreate ale lui Dumnezeu. Acestă lucrare este, de altfel, prima aprofundare teologică de substanţă a gândirii palamite în teologia ortodoxă.

 

Iisus Hristos sau restaurarea omului

Dogmatica ortodoxă, fără să se rupă cumva de gândirea patristică, ţine pasul cu întreaga gândire teologică şi filosofică. O mărturie a acestei orientări este impresionanta lucrare pe care Părintele profesor Dumitru Stăniloae o oferă în 1943 literaturii teologice: Iisus Hristos sau restaurarea omului. Ea interesează deopotrivă hristologia şi soteriologia obiectivă, cuprinzând luări de poziţie pertinente faţă de teologia dialectică. Este o carte de referinţă în teologia ortodoxă a epocii, pentru că pune pe primul plan unul din aspectele fundamentale ale învăţăturii ortodoxe despre răscumpărare: aspectul ontologic, prezent la Părinţii Bisericii din Răsărit şi aprofundat de profesorul Stăniloae într-o expunere de înaltă ţinută teologică şi filosofică. Era pentru prima dată în teologia românească când se punea în valoare acest aspect reprezentativ al învăţăturii ortodoxe despre mântuire, trecându-se de la o expunere tributară manualelor şi catehismelor la o aprofundare teologică şi duhovnicească. Mântuirea adusă de Hristos prin Întruparea, Invăţătura, Patimile, Moartea pe cruce şi Învierea din morţi este, înainte de orice, refacerea şi înnoirea ontologică a umanităţii întregi prin restaurarea şi îndumnezeirea firii umane din Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Vorbind despre Hristos şi lucrarea Sa mântuitoare, autorul dezvoltă noţiunea de persoană şi implicaţiile ei hristologice şi soteriologice, pe care le va urmări constant, luminând în fiecare din lucrările sale noi semnificaţii şi nuanţe.

De realitatea şi misterul persoanei este legată şi învăţătura despre Revelaţia şi Cunoaşterea lui Dumnezeu, asupra căreia autorul va stărui în lucrarea Poziţia Domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, publicată la Sibiu în 1942, în care sunt evidenţiate trăsăturile specifice ortodoxiei româneşti.

Punctul culminant al operei profesorului Dumitru Stăniloae îl constituie Teologia Dogmatică Ortodoxă publicată în trei volume (Bucureşti, 1978). Nu este un simplu curs universitar, ci o sinteză atotcuprinzătoare, gândită şi elaborată la un înalt nivel teologic, într-o expunere personală, care se adresează nu atât începătorilor în studiul dogmaticii, cât, mai ales, celor care au o bogată şi serioasă pregătire teologică în specialitate, o frumoasă iniţiere şi o bună cunoaştere în cele ale filosofiei, receptivitate şi deschidere spre sensurile duhovniceşti ale adevărurilor de credinţă. Lectura cărţii invită pe cititor să cugete împreună cu autorul la marele mister al persoanei lui Dumnezeu şi la misterul persoanei umane, descoperit în Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

Ideea majoră care sintetizează şi precizează întreaga gândire teologică a Părintelui Stăniloae îl are în centrul ei pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat spre mântuirea noastră.

Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul, unind în Sine pe cele de Sus cu cele de Jos, adică pe Dumnezeu cu omul şi, prin aceasta, pe Dumnezeu cu întreaga creaţie: „S-a arătat astfel ca Dumnezeu minunat, întrucât s-a arătat ca fiinţa cea mai omenească. El a apărut, dintr-un punct de vedere, deplin încadrat în condiţiile vieţii umane, dar, pe de altă parte, depăşind limitele acestei vieţi, săvârşind nu numai faptele cele mai umane, ci şi pe cele mai presus de lume. El a flămânzit, a însetat, a avut nevoie de somn, a suferit de dureri fizice, de neînţelegerea semenilor săi. S-a smerit mai mult decât toţi, umblând cu vameşii, cu oprimaţii şi cu batjocoriţii societăţii, dar nu s-a lăsat abătut de la iubirea desăvârşită, nu a invidiat, nu a cârtit, deşi a mustrat pe cei nedrepţi, pe cei prefăcuţi, pe cei vicleni, pe cei silnici, dar fără să le închidă calea mântuirii, calea revenirii la adevărata umanitate. S-a rugat pentru toţi şi a săvârşit şi putea săvârşi oricând fapte de putere mai presus de ale naturii şi ale oamenilor. În Iisus Hristos avem ţinta sau capătul final al tuturor drumurilor lui Dumnezeu către lume, către om, precum şi al tuturor drumurilor omului şi lumii creaţiei către Dumnezeu”.

Am citat acest lung pasaj pentru frumuseţea şi adâncimea lui şi, cu voia dumneavoastră, voi continua cu un alt fragment din primul volum al Teologiei Dogmatice Ortodoxe. Ni se arată aici cum dogma Sfintei Treimi se descoperă, se face înţeleasă şi mântuitoare tot în Hristos, căci „pentru creştinism există un singur adevăr atotcuprinzător care ne mântuieşte: Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Adevărul atotcuprinzător este propriu-zis Sfânta Treime, comuniunea Persoanelor supreme; dar Ea lucrează mântuire pentru Fiul lui Dumnezeu, Ipostasul divin care uneşte întru Sine dumnezeirea şi umanitatea dorind să adune în Sine toate. În Logosul divin îşi au originea şi baza, existenţa şi sensurile toate şi prin Întruparea Lui adună toate creaturile în Sine. Dogmele explicitează deci pe Hristos şi lucrarea Lui de recapitulare a tuturor în El. Temelia credinţei în Treime este Hristos ca revelaţie concretizată şi culminată a ei”.

Vedem cum în jurul Persoanei Mântuitorului Hristos, Părintele Stăniloae a edificat grandioasa şi monumentala sa sinteză dogmatică. Şi tot în jurul Persoanei lui Hristos şi, plecând de la ea într-un timp mai aproape de noi, Părintele profesor Stăniloae ne propune o viziune asupra liturghiei în lucrarea Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, publicată la Craiova în 1986: “Sfânta Liturghie este mijlocul de transcedere a oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume la viaţa de comunicare în Dumnezeu, ca Împărăţie a Lui, căci în ea Sfânta Treime coboară la credincioşi, iar ei trăiesc ca o arvună întâlnirea cu Ea şi bucuria acestei întâlniri în laudele entuziaste ce I se aduc”. Este o necontenită actualizare pentru noi a lucrării mântuitoare a lui Hristos, care începe prin naştere şi sfârşeşte prin moartea urmată de înviere.

 

În veşnic dialog cu Dumnezeu

În cartea sa Chipul nemuritor al lui Dumnezeu (Craiova, 1987), Părintele profesor Stăniloae oferă teologiei ortodoxe o amplă sinteză hristologică a antropologiei, cu totul inedită prin abordarea şi sensurile doctrinare şi duhovniceşti evidenţiate. Această sinteză va fi continuată şi explicitată în cartea Persoana omului în veşnic dialog cu Dumnezeu.

Aprofundarea noţiunii de persoană, Persoana lui Dumnezeu şi persoana omului care îşi descoperă profunzimea inefabilă în Persoana lui Dumnezeu, constituie astăzi un capitol preţios atât pentru teologie, cât şi pentru filosofie, în marea lucrare de rezidire sufletească, spirituală, a neamului nostru şi a întregii lumi. Iată o minunată pledoarie pentru  comuniunea interumană: „Omul este mânat la grăirea către altul şi la trebuinţa de a răspunde grăirii altuia de grăirea Cuvântului către el prin altul. Auzind  pe altul grăindu-i aude pe Cel ce-i grăieşte prin acela, fără să-l confunde pe ultimul cu Primul; şi trebuie să-i răspundă altuia pentru că aude Cuvântul dumnezeiesc grăindu-i prin acela. Dar aceasta se întâmplă când în el s-a trezit conştiinţa şi simţirea că în acela grăieşte Cuvântul. În acest caz, dialogul între oameni este un mijloc de maximă conştientizare a lor. Iar cuvântul celuilalt este simţit ca un mijloc de venire a Domnului la el şi cel ce ascultă acel cuvânt mulţumeşte Domnului. Şi nu se mai simte acum numai un om lângă el, ci simte prin el îndreptată spre sine atenţia Domnului şi puterea Lui, dar şi porunca Lui de-a grăi altuia”.

Adevărata comuniune umană nu poate fi decât prin Hristos în fiecare ins uman pe care trebuie să-L ascultăm şi să-L prelungim şi noi în ceilalţi. În cazul acesta o refacere a fiinţei umane şi a relaţiilor interumane, viciate de minciună, nu poate avea loc în afara lui Hristos şi a Bisericii Lui. O idee-forţă care străbate permanent gândirea profesorului Stăniloae.

 

Asceza şi mistica

Spiritualitatea filocalică, specifică Ortodoxiei, este un alt capitol spre care şi-a îndreptat atenţia profesorul Stăniloae, care ne-a oferit şi suportul acesteia în bogata literatură teologică filocalică pe care ne-a redat-o într-o frumoasă traducere românească publicată în 12 volume. Acestea sunt şi însoţite de un bogat comentariu teologic, în care sunt evidenţiate şi aprofundate sensurile duhovniceşti ale adevărurilor de credinţă. Această spiritualitate, analizată şi în cursul de Ascetică şi Mistică implică purificarea continuă de patimi (asceza) şi creşterea prin virtuţi până la statura deplinătăţii lui Hristos, precum şi comuniunea tot mai strânsă cu Hristos (mistica) şi, prin Hristos, cu semenii şi lumea întreagă. Transfigurarea omului, a naturii sub lucrarea Duhului Sfânt îşi au suportul şi puterea în Hristos care face posibilă dăruirea şi îmbogăţirea spirituală reciprocă a inşilor umani.

Ultima sa lucrare, lansată în urmă cu câteva săptămâni, este consacrată valorilor perene ale spiritualităţii româneşti şi ale vocaţiei ei europene. Opera şi întreaga gândire teologică şi filosofică a Părintelui profesor Stăniloae, 20 de cărţi originale, 30 de traduceri din textele biblice şi din lucrările marilor teologi şi 1300 de articole sunt o împlinire de excepţie a teologiei şi spiritualităţii româneşti, cu valenţe bogate şi expresive pe plan panortodox şi ecumenic în general şi cu o forţă îndrumătoare pentru generaţiile viitoare. Scrierile sale au adus în tezaurul european puterea şi supleţea gândirii ortodoxe şi spiritualitatea ortodoxiei româneşti.

 

Honoris Causa

Profesorul Dumitru Stăniloae este membru titular al Academiei Române (1991) şi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Salonic (1976), al Institutului teologic ortodox Saint Serge din Paris (1977), al Universităţii din Belgrad (1981) şi al Universităţii din Atena (1991). A fost distins cu premiul Leopold Lukas al Universităţii din Tübingen (1980) şi cu premiul Arhiepiscopiei anglicane din Londra (1978).

Decizia Senatului Universităţii Bucureşti de a redeschide, după decenii de îngheţ totalitar, glorioasa galerie a doctoratelor honoris causa ce încununează mari personalităţi ştiinţifice şi culturale ale României a pus în sarcina rectorului misiunea de a redacta tradiţionala Laudatio. O şansă nebănuită care m-a ajutat să pătrund în vastele orizonturi deschise de opera profesorului Dumitru Stăniloae şi care m-a îndrumat spre un dialog fecund cu discipolii săi. Dar mai cu seamă mi-a permis o respectuoasă apropiere de un patriarh al teologiei, literelor şi filosofiei româneşti. Biblioteca mea s-a îmbogăţit cu cărţile sale, iar cugetul şi sufletul meu cu învăţăturile sale.

În redactarea acestei laudatio am trăit grija cu care cel mai umil participant la explorarea zăcămintelor, culegătorul de probe, desprinde din masivitatea muntelui eşantioanele pentru analiză, dar şi satisfacţia cercetătorului care, în final, aşează materialele preţioase în vitrina colecţiilor expuse publicului. Aş fi fericit ca studenţii Universităţii noastre şi tinerii de azi ai României să poată împărtăşi bucuria înaltă a acestei cunoaşteri a vieţii şi gândirii unui intelectual român exemplar.

O viaţă sincronă unui secol crud şi frământat pe care a parcurs-o ca un drum spre seninătate şi lumină.

O operă care ne vorbeşte despre iubire şi credinţă şi în care cuvântul care întrupează ne transmite fiorul eternităţii.

Părinte profesor Dumitru Stăniloae, vă mulţumesc pentru că ne-aţi ajutat să ne simţim mai puţin singuri şi mai bogaţi în înţelegerea rosturilor lumii.

Ab imo pectore.