Expunere la Conferinţa Rectorilor Universităţilor din Peninsula Balcanică,

Istanbul, 20-21 septembrie 1990 

 

Complementaritate sau scindare?

În toată istoria seculară a marilor universităţi europene, educaţia superioară a fost strâns legată de cercetarea ştiinţifică. Universităţile au fost leagănul firesc al marilor descoperiri care au marcat debutul şi conturul actual al ştiinţelor exacte, ştiinţelor naturii şi ştiinţelor umaniste.

Problema unei distincţii între învăţământ şi cercetare a apărut în a doua parte a secolului XX, când dezvoltarea accelerată a tehnologiilor a condus la apariţia unor institute orientate spre domenii înguste ale ştiinţelor, dar şi la o anume scindare între cercetătorii foarte specializaţi în domenii aplicative sau care implicau tehnologii înalte şi cei cu profil mai larg şi preocupări legate, preponderent, de educaţie şi de cercetarea fundamentală, grupaţi, mai ales, în învăţământul superior.

Titlul ales pentru discuţie – Interacţiunea dintre învăţământ şi cercetare – dezvăluie, de la început, ţelul propus: refacerea la un nivel superior a unităţii dintre aceste componente ale cunoaşterii şi devenirii umane.

Dacă asupra ţelului final există un acord quasi general, puncte de vedere diferite pot fi avansate asupra modului de realizare, mijloa-celor necesare, avantajelor şi dezavantajelor diferitelor opţiuni.

De la început se poate sesiza, cu uşurinţă, că perioada, în care s-a amorsat, în ţările noastre, problema raportului cercetare-învăţământ, coincide cu scindarea Europei în două sisteme social-politice diferite. Această scindare, care a afectat şi Peninsula Balcanică, şi-a pus am-prenta şi asupra organizării învăţământului şi cercetării, precum şi asupra evoluţiei acestora. De aceea, un dialog pe această problemă, acum când majoritatea ţărilor est-europene renunţă la abordarea dogmatică sau demagogică a realităţii, mi se pare bine venit.

Modele şi specific tradiţional în România

Experienţa României în acest domeniu, de-a lungul ultimei jumătăţi de secol, pune în evidenţă trăsături generale ale procesului european, în ansamblul lui, trăsături caracteristice sistemului comunist, cărora li se adaugă şi note specifice ţării.

Modelul de la care s-a plecat, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a fost cel al universităţilor franceze şi germane, în care se formaseră, încă din secolul trecut, profesorii români, şi cu care mediul universitar românesc întreţinea legături strânse şi permanente. Instaurarea sistemului comunist a dus la o reformă imediată a învăţă-mântului şi la o organizare a cercetării în institute ale Academiei sau subordonate ministerelor, printr-o copiere a modelului sovietic.Acest fapt a afectat grav ştiinţele umaniste şi parţial ştiinţele exacte şi ştiinţele naturii, prin sistarea accesului la literatura de specialitate occidentală şi prin imixtiunea factorului politic în învăţământ şi cercetare. Trebuie menţionat, totuşi, că cercetătorii din institutele Academiei au beneficiat, un timp, de unele avantaje materiale. O scurtă relaxare la nivelul anilor ’60 – ’70 a permis reluarea legăturilor cu Occidentul, accesul la literatura de specialitate vestică, contacte directe şi chiar o îmbunătăţire a dotării materiale.

În anii ’70 – ’90 s-a produs o degradare treptată a dotării şi condiţiilor învăţământului superior şi cercetării. Institutele de cercetări ale Academiei au fost trecute la Universitate şi au fost lipsite treptat de fondurile necesare, iar conceptul oficial de integrare învăţământ-cercetare-producţie a fost golit pe parcurs de orice conţinut real.

Trebuie evidenţiat, totodată, că universităţile au constituit terenul unei rezistenţe specifice, culturale şi ştiinţifice, în faţa dictaturii, fapt care a permis, după 1989, reintegrarea rapidă a profesorilor şi cercetătorilor în dialogul ştiinţific european şi crearea unor noi structuri, bazate pe competenţă, care au transformat universităţile în modele de reorganizare pe baze democratice.

Plecând de la aceste premise, a fost demarat procesul de înnoire a învăţământului şi cercetării în universităţi, luându-se în considerare atât experienţa europeană, cât şi un anumit specific tradiţional.

 

Preeminenţa cercetării în universităţi (modelul Humboldt)

Conform modelului Humboldt, care funcţionează şi astăzi în unele universităţi germane, universitatea este locul central al cercetărilor ştiinţifice fundamentale, prima ei îndatorire fiind aceea de a produce ştiinţă şi de a forma viitorii cercetători. Ca urmare, un criteriu decisiv în aprecierea universităţii îl reprezintă performanţele ştiinţifice ale profesorilor săi. Valoarea unui profesor este judecată, în primul rând, după prestigiul său ştiinţific, calitatea şi numărul publicaţiilor.

Se porneşte de la supoziţia că numai un cercetător independent, cu un spirit creator, va putea preda bine un curs universitar. Ideea de bază a acestui model ar putea fi formulată în felul următor: predarea este o funcţie instituţională, cercetarea este o funcţie profesională; profesorul, prin cursuri şi prin alte activităţi didactice, aduce un serviciu instituţiei care, în schimb, îi asigură timpul şi mijloacele necesare realizării proiectelor sale de cercetare. Profesorii dispun de mult timp pentru cercetări şi au puţine ore de lucru cu studenţii. În seminarii şi lucrări practice, studenţii avansaţi sunt pregătiţi pentru cercetare. Ca atare, ei beneficiază de mult timp pentru studiu individual şi de multă libertate în alegerea cursurilor şi seminariilor pe care le frecventează. Învăţământul are ca scop şi însuşirea metodelor de cercetare.

Acest model se opune altuia, practicat în fostele ţări socialiste şi în alte ţări în care organizarea învăţământului universitar se apropie de modelul de organizare a şcolilor. Cursurile şi seminariile acoperă capitolele clasice ale disciplinelor şi accentul se pune pe pregătirea studentului în vederea exercitării unei activităţi profesionale bine determinate, de profesor, jurist, inginer, medic etc. Se acordă mai multă importanţă învăţământului practic, inclusiv pregătirii pedagogice.

 

Critica modelului humboldtian

Modelul Humboldt a fost criticat, în ultimul timp, chiar şi în Germania. Prioritatea acordată cercetării a generat un conflict între funcţia profesională (cercetarea) şi funcţia instituţională (învăţământul). S-a constatat tendinţa profesorilor de a-şi concentra eforturile şi timpul asupra cercetării şi de a-şi limita astfel activităţile didactice, dat fiind că  rezultatele cercetării sunt precumpănitoare în promovare şi în creşterea prestigiului profesional al universitarilor. Aceasta şi datorită faptului că este mai greu de evaluat calitatea predării decât rezultatele obţinute în cercetare. Efectul negativ se resfrânge şi asupra eforturilor investite în  munca cu studenţii începători, care nu pot fi folosiţi ca asistenţi şi colaboratori în cercetare. După descrierea unui analist al învăţământului universitar german, universitatea ajunge să semene cu birourile de avocatură sau cabinetele medicale care s-ar strădui să producă în primul rând cărţi şi articole de specialitate, neglijându-şi clienţii sau pacienţii.

Criticii modelului humboldtian subliniază că învăţământul universitar şi post-universitar în disciplinele fundamentale nu îi pregăteşte îndeajuns pe studenţi pentru activitatea profesională pe care o vor exercita, în cazurile (cele mai numeroase, de altfel) când ei nu vor putea lucra în cercetarea ştiinţifică fundamentală.

După Werner Heisenberg, modelul humboldtian din universităţile germane duce la împărţirea profesorilor în două categorii: o elită, care neglijează predarea şi instruirea studenţilor în folosul cercetării, şi ceilalţi profesori, care trebuie să-şi asume mai multe sarcini didactice în dauna cercetării. De la înălţimea imensului său prestigiu ştiinţific, Heisenberg şi-a permis să afirme că, în condiţiile unei asemenea evaluări a cercetării în universitate, se pierde uşor din vedere faptul că un profesor, care a format în bune condiţii un număr mare de studenţi, poate fi un membru tot atât de util al societăţii ca şi altul care a publicat mai mult.

Adăugând la aceste observaţii câteva opinii personale, aş dori să remarc că se pot contura şi câteva caracteristici definitorii pentru cercetare şi învăţământ, aparent opuse, cum ar fi caracterul novator şi specializarea avansată – în cercetare, faţă de caracterul oarecum conservator, tendinţa enunţurilor definitive, dar şi un spectru mai larg de cunoştinţe şi de interdisciplinaritate – în activitatea din învăţământ.

Toate acestea ar putea crea impresia necesităţii unor calităţi diferite pentru cei ce abordează unul sau altul din cele două domenii. În realitate, solicitările unui învăţământ modern sunt complementare, iar această complementaritate este impusă acum şi de ritmul, mult mai rapid, de conversiune a informaţiei ştiinţifice în informaţie didactică, caracteristic ultimelor decenii.

 

Sistem integrat învăţământ – cercetare

Revin la învăţământului românesc şi, în particular, la Universitatea Bucureşti, pe care o consider un exemplu sugestiv, deoarece ea grupează, în cele 14 facultăţi componente, segmente ale învăţământului umanist, ale ştiinţelor exacte, ale ştiinţelor naturii şi ale învăţământului tehnic.

În perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989, s-a manifestat dorinţa cercetătorilor din institutele, care fuseseră afiliate Universităţii în ultimul deceniu, de a reveni sub egida Academiei. Au existat opinii că această dorinţă ar reprezenta un reflex al nostalgiei după unele condiţii mai avantajoase din perioada comunistă. Ca pro-rector responsabil cu cercetarea ştiinţifică, am aprobat această aparentă despărţire, considerând că, departe de a reconstitui un model sovie-tic caracterizat prin birocraţie şi inerţie, prestigiosul for al Academiei Române va gira şi realiza efectiv o profundă reformă a cercetării ştiinţifice, bazată pe competiţia valorilor.

Am evocat acest episod particular, pentru că el a obligat conduce-rea Universităţii să răspundă situaţiei create asigurând dezvoltarea unui sistem integrat învăţământ superior – cercetare.

Soluţiile avansate în prezent în Universitatea Bucureşti, pe fondul unei complete autonomii decizionale şi financiare, fac posibile utili-zarea profesorilor asociaţi, proveniţi din cercetare, şi acceptarea cumulului de funcţii pentru profesori, respectiv desfăşurarea unei activităţi paralele în cercetare şi în învăţământ.

Se preconizează, de asemenea, înfiinţarea unor microcentre de cercetare sponsorizate prin contracte cu durată determinată. Aceste centre se vor înfiinţa în jurul unor profesori cu prestigiu şi vor fi conduse de şefi de catedră sau de departamente. În ele vor lucra, în principal, tineri doctoranzi angajaţi pe o perioadă de trei ani, răstimp în care vor putea fi testate şi calităţile lor didactice în activitatea de laborator cu studenţii. Acest tip de organizare stimulează naşterea de idei originale în elaborarea unor proiecte atractive pentru sponsori, precum şi reînnoirea periodică a grupului de colaboratori. De menţionat că, în toate aceste centre, la care se adaugă staţiunile de cercetări geologice, biologice şi geografice din ţară, ale Universităţii, lucrează un număr considerabil de studenţi din anii terminali.

Se are în vedere şi organizarea unor institute cu caracter interdisciplinar, cum ar fi Institutul de Tracologie şi Institutul de Studii Orientale.

Consider că aceste forme diferite, flexibile şi eficiente permit şi o mai bună conectare la programele internaţionale de cercetare şi învă-ţământ pe plan balcanic şi general european.

Încheind cu aceste reflecţii asupra interacţiunii dintre învăţământ şi cercetare, doresc să sugerez lărgirea dezbaterii, prin abordarea, în continuare, a altor aspecte, vizând relaţia dintre învăţământul din sfera litere – ştiinţe umane şi activitatea de creaţie artistică şi literară. Pentru a răspunde solicitărilor venite din partea unor studenţi de la Institutul Politehnic, aş propune şi relaţia  învăţământ tehnic – creaţie literară sau chiar o abordare a relaţiei dintre învăţământ şi cercetare în plan moral.

Ştiinţa nu ne-a promis niciodată bunăstare ori fericire. Ea nu ne-a promis decât adevărul. Căutarea adevărului şi împărtăşirea lui pot fi un sprijin în momentele dificile ale vieţii şi pot adăuga un strop de eternitate efemerei noastre treceri pe pământ.