Discursul de închidere a primei zile a conferinței internaționale

,,30 DE ANI DE LA PRĂBUȘIREA COMUNISMULUI ÎN

EUROPA DE EST - ROLUL DIPLOMAȚIEI CULTURALE ÎN

DEZAMORSAREA CONFLICTELOR ÎNGHEȚATE''

București, Sala cu Oglinzi, Palatul Regal

1 aprilie 2019

 

Dialogul creştino-musulman în moştenirea culturală europeană

 

Moştenirea culturală europeană a fost totdeauna un subiect dificil şi extrem de delicat pentru toţi cei interesaţi de păstrarea şi valorificarea istoriei. Studiile scrise pe această temă au atins un număr impresionant fără ca cineva să fi oferit vreodată o soluţie cu adevărat viabilă. Principala problemă o constituie caracterul cu totul şi cu totul subiectiv al ideii de moştenire. În mod aproape involuntar, un cercetător occidental va acorda întâietate realităţilor istorice şi culturale pe care le simte cel mai aproape, după cum un istoric oriental va face mereu referire la tradiţia strămoşilor săi, aşezând în plan secund valorile celor ce nu sunt părtaşi la această tradiţie. Iată că în asemenea situaţii, ideea de moştenire culturală se rezumă mai degrabă la lămuriri conceptuale, la delimitări mai mult sau mai puţin arbitrare, decât la o identificare concretă şi onestă a valorilor culturale perene, valori care au marcat decisiv civilizaţia europeană. Este foarte interesant faptul că toate aceste dispute se fundamentează aproape în exclusivitate pe apartenenţa confesională sau religioasă a celor implicaţi în ea. În asemenea situaţii, singurul mijloc de soluţionare reală a unor asemenea disensiuni îl reprezintă dialogul, structurat pe mai multe planuri ale realităţii: ştiinţific, sociologic, culural, artistic şi, nu în ultimul rând, religios. Desigur, este vorba despre ideea unui dialog fundamentat pe unitatea în diversitate şi, de ce nu, pe acea coincidentia oppositorum, despre care vorbea Nicolau Cusanus. Poate că nu întâmplător, acelaşi Cusanus scria, la scurtă vreme după cucerirea Constantinopolului, o mică lucrare intitulată De pace fidei (Despre pacea între religii), operă care, în ciuda importanţei sale şi a caracterului vizionar, a fost multă vreme trecută cu vederea.

Fundamentul acestui demers constă în conştiinţa clară a importanţei vieţii religioase pentru societatea contemporană şi în dorinţa de valorificare nu doar a punctelor comune, ci mai ales a diferenţelor culturale, sociale şi religioase pentru o mai bună înţelegere a realităţii în care trăim. Nu în ultimul rând, trebuie subliniată importanţa dialogului inter-religios în contextul exacerbării fundamentalismului, fie că vorbim despre lumea musulmană sau despre cea creştină.

Cazul Spaniei medievale este poate, cel mai bun exemplu. În ciuda îndelungatei dominaţii arabe, legătura dintre islam, creştinism şi iudaism a fost una extrem de rodnică. Este suficient să amintim faptul că prima şcoală de studii orientale a fost înfiinţată la Toledo, de călugării Ordinului Dominican, pornind tocmai de la întâlnirea acestora cu lumea şi civilizaţia islamică. Toledo este primul mare centru de cultură în Evul Mediu Occidental. În secolul al XII-lea Toledo a reprezentat pentru lumea creştină ceea ce Bagdadul a reprezentat pentru lumea musulmană. Este suficient să amintim că Avicenna a fost tradus la Toledo de un mic grup din care făceau parte Ibn Daud, evreu cunoscător de arabă, care efectua traducerea în castiliană şi Dominicus Gondisalvi, creştin ce realiza traducerea din castiliană în latină. Această traducere din Avicenna este de o importanţă capitală mai întâi pentru că vedem aici un evreu şi un creştin colaborând pentru apropierea culturală a textului unui persan, tradus în arabă; apoi pentru că textul lui Avicenna este cea dintâi operă filosofică însemnată care a ajuns în Occident. Se uită prea des că latinii l-au cunoscut pe Avicenna înainte ca Aristotel să fie tradus integral. În realitate, dacă a existat în secolul al XIII-lea o filosofie şi o teologie numite „scolastice”, aceasta se datorează în primul rând faptului că Avicenna a fost citit şi exploatat încă de la sfârşitul secolului al XII-lea. Alain de Libera, unul dintre cei mai buni cunoscători ai civilizaţiei Evului mediu, concluzionează pe bună dreptate că „Avicenna şi nu Aristotel a iniţiat Occidentul în filosofie”.

Pornită de la Toledo, mişcarea de aculturaţie a Occidentului se continuă la Neapole şi în sudul Italiei, datorită „politicii culturale”, dusă de împăratul Frederic al II-lea. Dragostea pentru cultura şi ştiinţa arabă l-a determinat să se opună celei de a VI-a cruciade, fapt pentru care papa Grigorie al IX-lea l-a excomunicat. În ciuda acestei pedepse extrem de aspre, împăratul nu a ezitat să militeze pentru aplanarea conflictului, semnând tratatul de la Jaffa, pe 11 februarie 1229. Creator al Universităţii din Neapole, Frederic al II-lea, asemenea vechilor califi din Bagdad, a dus o politică de traducere şi achiziţionare de cărţi; s-a bucurat de traducători renumiţi precum Michael Scot, cel ce dirija munca micilor echipe bilingve; într-un cuvând a adus în lumea europeană occidentală rigoarea interpretării filosofice, curiozitatea ştiinţifică şi mai ales gustul inegalabil pentru frumos al lumii arabe.

Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că prima încercare de traducere a Coranului este realizată în jurul anului 1141, la îndemnul lui Petru Venerabilul, în cadrul abaţiei de la Cluny, unul dintre cele mai importante centre cultural-religioase ale Evului Mediu. La universitatea din Paris sau la universităţile italiene, tratatele medicilor, fizicienilor sau astronomilor arabi stau la mare cinste, alături de documentele antichităţii clasice. Chiar pe tărâm teologic, părinţi ai Bisericii precum Toma d’Aquino, Albert cel Mare sau Siger de Brabant utilizează fără să ezite comentariile filosofilor arabi la textele aristotelice, platonice sau neoplatonice.

Iată, aşadar, că la temelia culturală a Europei moderne stă o moştenire arabă adesea renegată şi tot mai puţin exploatată în sensul pozitiv al cuvântului. Ne-am obişnuit cu clişeele conceptuale de tipul „expansionism islamic”, „fundamentalism religios”, „intoleranţă”, însă ne limităm la zona de suprafaţă a problemei, fără a lua în calcul latura ei profundă. Migraţia masivă a cetăţenilor de religie musulmană în spaţiul european nu este cauzată doar de factori economici sau politici. Într-un fel ei se simt legaţi de această civilizaţie pe care o adoptă, tocmai datorită moştenirii culturale comune şi, în această situaţie, nu mai avem de-a face doar cu simple supoziţii filosofice sau sociologice, ci cu realităţi concrete, bine fundamentate. Un musulman poate fi în egală măsură un bun cetăţean european şi un bun credincios fără a fi nevoie de compromisuri. Dificultatea apare atunci când această moştenire culturală europeană este greşit înţeleasă. Cel mai adesea confundăm culturile în sine cu moştenirea pe care aceastea au lăsat-o de-a lungul timpului. Suntem legitimaţi să vorbim despre o cultură greacă, latină, iberică, germană etc., însă moştenirea culturală depăşeşte sfera naţionalismelor. Valabilitatea sa se extinde asupra întregului spaţiu european şi acest fapt se poate observa în primul rând în felul de a fi al oamenilor, în existenţa lor de zi cu zi. Prin urmare, posibilitatea unui dialog inter-religios autentic este condiţionată tocmai de înţelegerea şi asumarea reciprocă a acestei moşteniri. Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că noţiunea de religie presupune existenţa unei comuniuni reale, dincolo de diferenţele ce ne separă. La fel, cultura presupune, înainte de toate, existenţa unui dialog din care fiecare are ceva de învăţat. În fond, numitorul comun îl constituie fiinţa umană, sub toate aspectele ei, şi din această perspectivă musulmanul, creştinul sau evreul pot conlucra pentru înţelegerea celei mai mari taine a acestei lumi: OMUL.