Discursul preşedintelui Emil Constantinescu

la deschiderea conferinței internaționale

,,30 DE ANI DE LA PRĂBUȘIREA COMUNISMULUI ÎN

EUROPA DE EST - ROLUL DIPLOMAȚIEI CULTURALE ÎN

DEZAMORSAREA CONFLICTELOR ÎNGHEȚATE''

București, Sala de Plen a Senatului României

1 aprilie 2019

 

Lecţia tranziţiei post-comuniste şi provocările guvernanţei globale

În această sală, populată în majoritate cu tineri născuţi cu trei decenii în urmă, se găsesc şi câţiva foşti şefi de stat care au ceva în comun: au fost primii preşedinţi democraţi ai ţărilor lor după o jumătate de secol de dictatură comunistă. Despre democraţie vorbesc şi scriu – înconferinţe, în prelegeri universitare sau în cărţi – filozofi, politologi, sociologi, scriitori, oameni de cultură sau oameni de afaceri. Aveţi în faţa dumneavoastră personalităţi care au fost obligate, în momente dificile ale istoriei popoarelor lor, să ia decizii în numele acestor popoare şi apoi să răspundă pentru ele în faţa contemporanilor lor şi în faţa generaţiilor care vor urma.

Cei prezenţi acum, cei care au fost aici cu cinci ani în urmă, când celebram un sfert de secol de la căderea comunismului, ca şi cei care între timp au plecat din această lume – Havel, Jelev, Goncz, Kovac – am fost o adevărată familie şi continuăm să fim o familie de lideri diferiţi faţă de foştii dictatori ai ţărilor noastre, dar şi faţă de liderii de azi ai democraţiilor contemporane.

Pentru noi este o datorie să vă împărtăşim experienţa noastră. Nu avem pretenţia că avem răspunsuri la complicatele evoluţii care au urmat. Istoria nu se repetă, se repetă numai consecinţele negative ale unor fenomene istorice, dacă nu înţelegem corect ce au în comun şi ce este diferit, la fenomene social-politice, din perioade şi locuri diferite care par asemănătoare la prima vedere.

Ţările care au reuşit să iasă de sub o dictatură au în comun faptul că trebuie să facă faţă unor conflicte, de multe ori seculare, pe care dictaturile le-au congelat fără să le rezolve. Este vorba de conflicte religioase, naţionale, etnice, sociale, culturale, ideologice.

Noi, în sud-estul Europei, ne-am lovit de toate acestea în 1989 – 1990, când pe parcursul a doi ani toate dictaturile comuniste care păreau veşnice s-au prăbuşit brusc. Aceste conflicte potenţiale veneau în primul rând din lunga noastră istorie, pentru că aşa cum spunea Churchill, referindu-se la Balcani:„au mai multă istorie decât îşi pot permite”. Pe pereţii şcolilor, universităţilor, academiilor, muzeelor fiecărei ţări din sud – estul Europei se află o hartă a „ţării mari”: Grecia Mare, Turcia Mare, Polonia Mare, Cehia Mare, Croaţia Mare, Ungaria Mare, Bulgaria Mare, Serbia Mare, Albania Mare, România Mare şi, bineînţeles, Rusia Mare. Fiecare dintre aceste hărţi cuprinde alte ţări vecine sau părţi din acestea.

Aceste hărţi nu se află numai pe pereţi sau în cărţi, ci şi în mintea oamenilor crescuţi în spiritul gloriei trecute. Un teren cum nu se putea mai bun în cazul Europei Estice pentru supravieţuirea comunismului prin naţional-comunism, printr-un lider salvator al neamului.

Prima tentaţie a fost redesenarea graniţelor dintre ţări prin război sau prin apel la marile puteri. A doua problemă a fost cea a relaţiilor dintre majoritate şi minorităţile naţionale şi etnice existente în fiecare ţară: în România, minoritatea maghiară; în Bulgaria, cea turcă; în Serbia, cea albaneză, în ţările fostei Uniuni Sovietice, cea rusă. Această relaţie este mai dificil de gestionat, când este însoţită de diferende dintre religiile creştine – ortodocşi, catolici, protestanţi – sau dintre aceştia şi musulmani, chiar dacă aceşti credincioşi fac parte dintr-o naţionalitate sau etnie comună.

Conflictele naţionale sau etnice au fost însoţite după prăbuşirea dictaturilor de conflicte sociale. Ele au plecat mai întâi din dificultatea gestionării libertăţii, văzută de cei mai mulţi prin avantajele ei - libertatea de circulaţie, de opinie, de asociere -, dar nu şi prin riscurile ei (concurenţa) sau prin pierderea unor avantaje pe care dictaturile comuniste le asigurau, de pildă dreptul la muncă, chiar dacă aceasta era prost plătită. O altă dificultate a fost introducerea şi mai ales funcţionalitatea instituţiilor democratice, în lipsa unei conştiinţe democratice a cărei formare are nevoie de timp.

Ca de multe ori în istorie, s-a văzut că este mai uşor de realizat solidaritatea împotriva unui duşman comun extern sau intern, decât solidaritatea în jurul unui ţel comun. Dar experienţa câştigată în ultimii 26 de ani, pot spune că proiectul elitelor intelectuale din ţările Europei de Est, de integrare în Uniunea Europeană, adoptat de popoarele noastre, care au fost capabile să-şi asume costul social foarte dur a dus la depăşirea conflictelor potenţiale dintre state şi a celor din interiorul acestora.

Noi, primii preşedinţi democraţi din Europa de Est, după o jumătate de secol de dictaturi comuniste criminale, în care dictatorii comunişti au lipsit de libertate, au torturat şi au ucis zeci de milioane de oameni din propriile popoare, ne-am străduit să transformăm „pedagogia suferinţei” într-o „pedagogie a reconcilierii”. Dacă am reuşit sau nu, numai istoria va judeca.

Ce putem spune acum, după treizeci de ani, este că drumul de la dictatură la democraţie este lung, dificil şi plin de pericole. Nu poţi şti niciodată dacă nu e reversibil. Mai putem spune că nu există un singur model care poate fi repede implementat oriunde. Există principii fundamentale comune, dar şi posibilitatea fiecărui popor de a le adapta la propriile tradiţii şi la cultura sa.

Nu pot să nu-mi exprim dezamăgirea faţă de lipsa de viziune a unor lideri democratici ai lumii de azi, faţă de proliferarea corupţiei, demagogiei, populismului care pot fi folosite de duşmanii democraţiei pentru a o compromite în ochii tinerei generaţii, care poate fi atrasă de mirajul unor personalităţi autoritare.

Pentru cei care au trecut prin comunism şi au fost nevoiţi să străbată perioada de tranziţie postcomunistă, nimic nu este mai adevărat şi instructiv decât lectura Exodului. Noi înţelegem cel mai bine de ce i-au trebuit 40 de ani poporului evreu ca să ajungă în Ţara Sfântă, ce înseamnă închinarea la viţelul de aur, tentaţia destrăbălării colective, violenţa şi trădarea, necesitatea unei Table de Legi şi a pedepsei pentru nerespectarea celor zece porunci.

Prăbuşirea în 1989 a dictaturilor comuniste din URSS şi sud-estul Europei şi înlocuirea lor cu regimuri democratice au pus capăt unor uriaşe pierderi de vieţi omeneşti. Pentru generaţia tânără, eliberată de constrângerea comunistă, zbaterile părinţilor lor ar putea părea să fie un subiect ce ţine mai degrabă de trecut, decât de un prezent marcat de alt tip de crize politice, economice şi sociale, decât cele tributare suferinţei şi lipsei de libertate. Cu toate acestea, cei ce poartă încă vie memoria acelei epoci sunt principalii artizani ai abordării problemei drepturilor omului dintr-o perspectivă contemporană. Ororile epocii apuse şi-au lăsat amprenta asupra mentalului întregului spaţiu ex-comunist. Milioanele de morţi din lagărele comuniste pot părea pentru unii contemporani simple date statistice, însă memoria istorică rămâne elementul care explică de ce popoarele din fostele ţări comuniste refuză să accepte demersuri totalitariste, indiferent de haina în care acesta se prezintă. Pedagogia libertăţii are nevoie de memoria suferinţei deoarece, ca şi în cazul sănătăţii, percepem valoarea libertăţii atunci când nu o mai avem. Dar ce se va întâmpla atunci când ultimii supravieţuitori ai gulagurilor vor dispărea?

Cu experienţa trăită în regimul comunist putem înţelege uşurinţa cu care regimuri cvasitotalitare acceptă principiul „statului de drept” înţelegând respectarea propriilor legi. Am văzut cum sloganul „alegeri libere” pe care l-am scandat în faţa tancurilor şi armelor aparatului de represiune comunist poate fi folosit pentru acapararea puterii de către fosta nomenclatură comunistă sau de noii oligarhi. Am văzut cum „democraţia de vitrină” se poate deghiza în democraţie reală. Am văzut cum manipularea opiniei publice prin „presa liberă” poate fi în economia de piaţă şi în democraţie mai eficientă decât propaganda comunistă propagată prin media oficială a regimului totalitar în care nimeni nu mai credea.

Din păcate, am constatat că democraţia nu este un ideal peren al fiinţei umane, ci mai degrabă un vis al celor lipsiţi de ea. Democraţia este însă cel mai bun instrument de împărţire a puterii. Puterea este una din cele mai puternice motivaţii ale acţiunilor oamenilor. Ea poate deveni un drog periculos pentru cei care o deţin. Din experienţa mea de viaţă, cred că puterea asociată unei funcţii de şef de stat este o conjunctură sau o iluzie. Valoarea morală a puterii apare doar în confruntarea dintre această putere formală şi cel care o deţine temporar. Este acesta, ca persoană, dominat de putere sau o poate domina prin înţelepciune sau bun simţ? Poziţia de şef de stat poate, într-adevăr, transforma o existenţă în destin doar dacă dificila coabitare dintre ideal şi realitate produce o schimbare semnificativă la nivelul istoriei unei naţiuni.

Din păcate pentru noi, cei care am idealizat-o, civilizaţia occidentală traversează o perioadă de decadenţă marcată de trecerea de la economia reală la o economie speculativă, de la societatea bunăstării la societatea de consum, de degradarea sistemului politic prin populism şi demagogie, dispariţia liderilor vizionari şi înlocuirea lor cu manageri ai unor mandate prezidenţiale sau guvernamentale, escamotarea realităţii prin limbajul “politically correct”, involuţia de la democratizarea culturii şi educaţiei la masificarea lor cu preţul pierderii calităţii, deturnarea mass-media, altă dată “câinele de pază” al democraţiei spre obiective comerciale, acceptarea de către elitele intelectuale a manipulării “pozitive” în dauna adevărului ştiinţific, pentru asigurarea fondurilor pentru cercetare şi a protejării mediului. Toate acestea au efecte pe termen lung asupra conştiinţei democratice.Libertatea individuală şi democraţia pot supravieţui doar în societăţi constituite din cetăţeni conştienţi şi nu dintr-o masă amorfă de indivizi uşor de manipulat.

Democraţia occidentală este ameninţată în prezent, pe de o parte, de prezenţa tot mai vizibilă la partea superioară a unui triunghi toxic: administraţia-corporaţiile-mass media, pe de altă parte de atracţia spre democraţia directă exercitată prin referendum sau sub presiunea străzii, care este periculoasă pentru că duce tot la regimuri cvasitotalitare. Paul Valéry condamna pe bună dreptate o guvernare în care politica este doar «arta de a-i consulta pe oameni în privinţa problemelor pe care nu le înţeleg deloc şi de a-i împiedica să se ocupe de problemele care-i privesc în mod direct».

Cultura democraţiei este ameninţată la începutul mileniului trei şi de dominanta cultură postmodernă care pare a face inoperant recursul la idealurile părinţilor fondatori ai Uniunii Europene. Conducătorii politici, ca şi simplii cetăţeni par să ignore importanţa socială a guvernării prin cumpătare, virtute şi moderaţie, valori morale esenţiale. Poate tocmai întoarcerea la aceste valori, în condiţiile în care costurile sociale ale guvernării sunt suportate din ce în ce mai greu, în care societatea se divizează accelerat între privilegiaţi şi dezavantajaţi, ar putea fi o sursă de reconstrucţie a politicului pe alte baze decât colectivismul impus în comunism sau individualismul egoist din capitalism. Revenirea la valorile morale poate fi o alternativă la atitudinea indiferentă sau dispreţuitoare faţă de nevoile şi cerinţele celor trataţi doar ca o masă de votanţi sau producători şi consumatori de bunuri ori informaţii.

Secolul XX a adus o extraordinară libertate pentru toate minorităţile rasiale, etnice, sexuale, profesionale, politice. Ce s-a pierdut este solidaritatea. Solidaritatea, care este forma supremă a libertăţii şi fundamentul puterii sociale de care avem nevoie, nu pleacă numai din înţelegerea între oameni sau chiar din simţul lor de compasiune, ci din participarea la o operă comună în slujba unui ideal comun. Recitindu-l pe Saint-Exupery, ne vom aminti că a iubi nu înseamnă a te uita unul la celălalt, ci a privi împreună, în aceeaşi direcţie.

În decembrie 1989, tinerii care manifestau împotriva dictaturii comuniste în Piaţa Universităţii din Bucureşti nu au cerut nici pâine, nici salarii mai mari. Ei au scandat „Alegeri libere!”, „Libertatea presei!” , „Libertate te iubim, pentru tine noi murim” şi „Vom muri şi vom fi liberi!”. La miezul nopţii, trupele de represiune au intrat cu tancurile în manifestanţii neînarmaţi care nu ameninţau nicio instituţie de stat şi care oferiseră militarilor flori. Zeci de oameni au fost omorâţi şi câteva mii arestaţi şi torturaţi. Şi ar fi fost şi ei omorâţi, iar cenuşa lor aruncată în canal, cum se întâmplase în urmă cu 5 zile cu participanţi la revolta de la Timişoara dacă a doua zi, jumătate de milion de bucureşteni nu ar fi înconjurat tancurile şi sediul puterii comuniste. Dictatorul a fugit şi libertatea a fost câştigată. Într-unul din momentele luminoase ale istoriei, oamenii au fost dispuşi să moară pentru libertate şi pentru democraţie.

Răspunsul privind viitorul libertăţii şi democraţiei rămâne la alegerea fiecărei generaţii şi, în cele din urmă, a fiecăruia dintre noi.

Până la urmă, democraţia se naşte, se dezvoltă, slăbeşte sau moare în conştiinţa fiecărui om care alege să fie cetăţean liber sau să-şi predea libertatea şi demnitatea umană unui lider autoritar.

Revoluţiile din 1989 din Europa de Est au fost unul din momentele pe care istoria le descrie drept definitorii. Robert Cooper considera că în astfel de momente cruciale popoarele nu acţionează numai pe baza intereselor ci conform modului de a fi, adică prin acel comportament care le defineşte identitatea.

În cele trei decenii scurse de la Revoluţiile din 1989, statele foste comuniste şi-au realizat două interese politice majore: integrarea în NATO şi Uniunea Europeană. Primul le garantează independenţa, unitatea şi securitatea, eliberându-le de spaime seculare. Cel de-al doilea, prin statutul de democraţie consolidată şi economie de piaţă funcţională, le oferă protecţie economică într-un moment de criză financiară globalizată. Oricât de mari realizari ar fi acestea, la scara întregii istorii, este totuşi vorba de interese politice, militare, economice, sociale, culturale, nu de idealuri.

Mai este astăzi posibilă o solidaritate bazată pe idealuri şi credinţă? Pentru ca ea să fie posibilă, avem nevoie să restabilim demnitatea proiectului intelectual al celor care acum 30 de ani au iniţiat un proiect politic propriu, contribuind la lărgirea Europei democratice. Intelectualitatea şi popoarele din fostele ţări comuniste au dat un nou etos,  au reuşit să imprime unei Uniuni Europene din acel moment, oarecum osificată şi dirijată numai spre probleme economice, un elan nou, să trezească forţe noi, să trezească energii noi. Acest lucru se poate petrece şi astăzi. Din nou Uniunea Europeană este pândită de pericolul birocratizării şi dacă în Europa Centrală şi de Sud Est se va realiza un proiect politic vizionar, adaptat marilor provocări ale prezentului, el va restabili nu numai demnitatea noastră intelectuală dar va contribui la revigorarea Uniunii Europene şi la creşterea influenţei ei pe plan mondial.