Discurs de deschidere la conferinţa ”Solidarity of Empathy for Peace”

19 mai 2018, Bucureşti

 

 

În 2011, când am lansat la Academia de Diplomaţie Culturală din Berlin proiectul unui nou tip de relaţii între naţiuni şi state bazate pe înţelegerea celuilalt în locul celor bazate pe presiuni militare sau economice, m-am gândit care ar putea fi laboratorul în care această nouă abordare ar putea fi experimentată. Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. Mi se pare evident că acest tip de relaţii care oferă o şansă păcii în lumea globalizată poate găsi o sursă de inspiraţie în vechea lume a Levantului care a trăit în spaţiul Orientului Mijlociu şi nordul Africii, în Balcani şi Caucaz. Aceasta nu numai pentru că Levantul este de milenii leagănul diplomaţiei culturale, dar şi pentru că civilizaţiile egipteană, iudaică, asiriană, babiloniană, feniciană, greacă, arabă, imperiile Roman, Bizantin şi Otoman au creat, fiecare într-un fel propriu, un spaţiu extins de schimburi – de la mărfuri până la idei, astfel că popoarele care trăiesc aici au o lungă şi vastă experienţă în dialogul intercultural. În acelaşi timp, Levantul a fost de-a lungul mileniilor o punte între civilizaţiile din Extremul Orient şi cea a Europei Occidentale. Reluarea acestor vechi legături ar fi o bună ocazie ca diversitatea tradiţiilor noastre împărtăşite să se  opună tendinţelor de uniformizare ale globalizării copleşite de presiunea profitului, propunând un mod de viaţă mai apropiat de aspiraţiile fiinţei umane.

Iniţiativa Levant pentru Pace Globală a fost susţinută de Interparliamentary Coalition for Global Ethics (IPCGE), care a mobilizat lideri religioşi şi din mediul academic din mai multe ţări din Europa şi Asia, iar 38 de parlamentari ai Adunării Parlamentare din Consiliul Europei au susţinut Iniţiativa Levant pentru Pace Globală în parlamentele mai multor ţări din Europa şi Asia. Un moment important a fost cooperarea, începând din 2014, cu chairman-ul Heavenly Culture, World Peace, Restoration of Light (HWPL) Man Hee Lee şi organizaţiile de femei şi tineret asociate, care a dat o excepţională amploare mişcării universale pentru pace prin summit-urile organizate la Seul şi prin semnarea de către personalităţi din întreaga lume a declaraţiilor promovate de HWPL.

            La această mişcare universală dedicată promovării unei culturi a păcii sunt invitaţi să participe cercetători în ştiinţele umaniste, savanţi, teologi, scriitori, artişti, arhitecţi, muzicieni pentru edificarea unui spaţiu de cunoaştere şi înţelegere prin cooperare şi respect reciproc.

            Cultura păcii se bazează pe un nou tip de relaţii între state, dar mai ales pe relaţiile dintre oameni care împărtăşesc valori comune, născute cu mult înaintea actualelor state-naţiuni. Este un bun moment pentru diplomaţia culturală şi pentru a ne aminti de moştenirea pe care vechiul Levant ne-a lăsat-o.

            Cred că o mare conversaţie a omenirii trebuie acum încurajată pentru ca grupuri cât mai largi de oameni obişnuiţi să dezvolte un flux liber de idei şi cunoştinţe în întreaga lume. Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă şi echilibrată care să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi conturată fără participarea reprezentanţilor acestora capabili să exprime pluralitatea de voci, de întrebări şi de aspiraţii a miliarde de oameni.

            Neînţelegerea motivaţiilor Celuilalt a dus în istorie la multe decizii greşite de politică externă care au declanşat conflicte, multe încă îngheţate. Iată de ce obiectivul valorilor comune mi se pare astăzi atât de important în noua structură a relaţiilor internaţionale. Numai politica valorilor comune ca bază de dialog poate aduce stabilitate. Numai o economie de piaţă funcţională şi un stat de drept se pot opune unui stat oligarhic generator de corupţie generalizată. Lărgirea spaţiului unei democraţii reale, şi nu a unei democraţii de faţadă, înseamnă lărgirea spaţiului păcii.

Am în vedere posibilitatea instaurării unui sistem de securitate şi de garantare a păcii bazat în mai mare măsură pe ceea ce obişnuim astăzi să numim soft power, ca opus al politicii de forţă.

            Este adevărat că politica internaţională, ca şi diplomaţia clasică, a fost construită pe raporturi de putere şi de forţă şi multă vreme va continua să fie aşa. Conceptul soft power este încă departe de a fi funcţional, iar diplomaţia culturală este abia la început. Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu pledez pentru înlocuirea diplomaţiei clasice cu cea culturală. Ar însemna să susţin o utopie periculoasă. Pledez însă pentru asocierea lor. Cu experienţa pe care am câştigat-o ca om de ştiinţă, om de cultură şi om de stat, pot spune că diplomaţia culturală se află în acelaşi raport cu diplomaţia clasică în care se află geometria neeuclidiană faţă de geometria euclidiană, fizica relativistă faţă de fizica newtoniană, principiul terţului inclus faţă de principiul terţului exclus al logicii aristotelice, modernismul şi postmodernismul faţă de clasicism şi neoclasicism în literatură, muzică şi artă. Adică deschide un alt câmp de înţelegere a unor fenomene aflate sub semnul incertitudinii fără a-l nega pe cel construit pe baza realităţilor cunoscute anterior.

            Găsirea unui ideal comun peren care să depăşească solidarizarea conjuncturală împotriva a ceva este un ţel dificil. Un astfel de ideal ar putea fi Pacea. Nu o pace impusă sub presiunea fricii, ci o pace  izvorâtă din adâncul conştiinţei a milioane de oameni. Ceea ce poate aduce tezaurul filosofic, literar, artistic milenar al Levantului în această revoluţie spirituală este o profundă cunoaştere a fiinţei umane măcinate de milenii în lupta dintre tendinţa de a folosi puterea pentru a-i asupri pe ceilalţi în folosul propriu şi aspiraţia iubirii aproapelui. Putem transforma această vastă Pedagogie a suferinţei într-o Pedagogie a reconcilierii.

Iniţiativa Levant pentru pace globală propune o altă lectură a istoriei acestei regiuni, văzută până acum mai ales prin războaie şi conflicte milenare. Ea oferă o nouă abordare, care să urmărească ce avem în comun şi ce ne poate uni: principiile, valorile şi abilităţile exersate în trecut, care pot fi acum valorificate pentru a asigura nu numai stabilitatea acestei regiuni în ansamblul ei, dar şi construirea unui model de cooperare şi încredere pentru toate statele lumii. Nu înseamnă că trebuie să ne negăm trecutul, ci doar să ni-l asumăm în dimensiunea sa tragică.

De ce este nevoie de diplomaţie culturală, acest concept nou, pe care ISACCL şi HWPL încearcă să-l promoveze cu atâta pasiune şi angajament? Răspunsul meu: pentru că lumea se schimbă. Şi dacă lumea se schimbă, şi politica, în sensul ei înalt de slujire a intereselor comunităţii, trebuie să se schimbe. Ilustrul strateg german Clausewitz considera că războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace. Eu cred că şi pacea poate fi un rezultat al politicii, prin alte mijloace. Unul dintre acestea este diplomaţia culturală – care fără să-şi propună să înlăture diplomaţia tradiţională a dialogului între părţi cu interese diferite, susţinute prin diferite tipuri de presiuni şi ameninţare cu forţa – să-l poată completa cu un element nou: dialogul bazat pe înţelegerea celuilalt şi, într-un sens mai larg, o înţelegere mai bună a lumii în care trăim.

Pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict, structurile politice ar trebui completate cu structuri ale societăţii civile dedicate problemelor securităţii mondiale. Numai astfel un proces de consolidare a respectului pentru om, democraţie şi securitate comună poate dobândi profunzimea pe care doar voinţa reală a popoarelor o poate garanta.

Vocaţia preventivă va constitui cheia de boltă a diplomaţiei în viitorul imediat. Aceasta implică o complexitate crescândă a analizelor şi mijloacelor de acţiune. Crizele repetate au arătat că, din păcate, intervenţiile preventive punctuale nu sunt suficiente şi trebuie inserate într-un complex de acţiuni pe termen lung care să ia în considerare ansamblul unor regiuni şi ansamblul problemelor care le pot destabiliza, de la dificultăţile economice la stereotipurile ancorate în mentalităţi divergente, de la precaritatea căilor de comunicare la riscurile neconvenţionale de securitate.

Diplomaţia culturală poate funcţiona ca un laborator unde se creează cultura politică a securităţii globale prin încredere reciprocă, negociere şi cooperare. Ea poate identifica riscurile majore, poate formula şi pune în practică programe de întărire a încrederii reciproce, atât în interiorul ţărilor cu un grad ridicat de risc cât şi în zonele cu potenţial conflictual.

Marea contribuţie a diplomaţiei culturale preventive la arhitectura de securitate a lumii va fi, fără îndoială, aceea a războaielor care nu vor fi avut loc tocmai datorită creării unor mecanisme democratice de dialog şi întăririi colaborării cu societatea civilă.