Discurs la Sesiunea Academiei Române, 28 februarie 2018

 

LUDOVIC MRAZEC, MODELUL UNUI SAVANT PATRIOT

 

 

 

Încercăm să luminăm astăzi, sub cupola Academiei, viaţa unui mare savant și patriot român, Ludovic Mrazec, după un secol și jumătate de la nașterea sa. În opinia geologului Mircea Ilie, care l-a cunoscut îndeaproape și a scris poate cele mai frumoase amintiri despre Ludovic Mrazec, viaţa oamenilor de ştiinţă poate fi rareori redată cu adevărat de biografi profesionişti și că poate fi înfăţişată fidel doar de cei care i-au cunoscut îndeaproape, de colegii şi de elevii lor.

 În iunie 1964 când, la Facultatea de Geologie a Universităţii din Bucureşti, s-au comemorat 20 de ani de la moartea sa, eram student în anul III. În iulie 1967, când s-au aniversat 100 de ani de la naştere, eram asistent la disciplina Mineralogie pe care o fondase și am avut onoarea, de fiecare dată, să fiu desemnat să vorbesc în numele unei generații aflate la primul contact cu științele geologice. Profesorii și academicienii care au conturat atunci, în intervențiile lor, personalitatea lui Ludovic Mrazec trăiseră în proximitatea lui. Astăzi, după încă o jumătate de secol, nu mai sunt printre noi nici colegii, nici elevii săi. Generaţia de geologi din care fac parte are în jur de 80 de ani şi noi, cei care am avut şansa să ne formăm sub îndrumarea foştilor săi colegi şi elevi ai profesorului Ludovic Mrazec avem acum, la rândul nostru, datoria să transmitem generaţiilor viitoare mărturiile discipolilor direcți ai lui Ludovic Mrazec.

Doi oameni foarte diferiți prin poziția lor socială, dar apropiați profesorului, m-au ajutat să cunosc mai bine personalitatea lui Ludovic Mrazec. Primul, academicianul Dan Giuşcă, un distins savant, fusese pe rând preparator, asistent, lector și conferenţiarul preferat al lui Ludovic Mrazec, însărcinat cu finalizarea ultimei sale opere fundamentale: Cursul general de minerale şi roci. A fost îndrumătorul meu de doctorat şi de multe ori, în timp ce îi prezentam la microscopul din cabinetul său secțiunile subțiri ale rocilor colectate pe teren, evoca momente din viața mentorului său. Cel de-al doilea, Ion Hedeșiu, era un țăran ardelean înalt și solid, care fusese mai întâi om de teren în prospecțiunile geologice. Adus la Catedră ca laborant, devenise și omul de încredere al profesorului singuratic pe care avea să îl slujească cu un devotament fără margini. Când am venit în Catedră l-am găsit ca șef al laboranților. Lucram până seara târziu și bătrânul Hedeșiu, care locuia într-o cameră de la subsolul facultății, după ce verifica sălile de curs și aparatele, venea în laboratorul de raze X să-și aprindă o țigară și să-mi povestească întâmplări petrecute alături de idolul său plecat la cele veșnice.

Ieri seară am fost la Cimitirul Bellu Catolic pentru a depune un buchet de flori la mormântul lui Ludovic Mrazec. Se întuneca, cimitirul era pustiu şi un strat gros de zăpadă acoperea placa de marmură pe care scrie „profesor de mineralogie, directorul Institutului Geologic” şi pe care mai târziu, spre cinstea Academiei, s-a adăugat o plăcuță care menţionează că Ludovic Mrazec a fost preşedintele Academiei Române.

Mi-am amintit că acele două persoane pe care le-am evocat anterior au fost, alături de un preot şi de doi gropari, singurii participanţi la înmormântarea lui Ludovic Mrazec. S-a spus că moartea transformă uneori o viaţă în destin. Destinul lui Ludovic Mrazec  pare asemănător cu al unui Rege Lear fără ţară. Părea greu de imaginat că un om care cunoscuse cele mai înalte poziţii în stat – preşedinte al Academiei, ministru al Minelor şi Geologiei, fondatorul şi directorul Institutului Geologic, fondatorul şi şeful Catedrei de Mineralogie, iniţiatorul Societăţii Geologice – să aibă parte de un asemenea sfârşit. Cu toate acestea, dacă Ludovic Mrazec ar fi privit de undeva de sus propria sa înhumare, ea nu era departe de dispozițiile din testamentul său. Cel care ascultase, ca membru al Parlamentului, multe cuvântări pline de emfază, ceruse colaboratorilor săi să nu se țină niciun fel de discursuri la înmormântare, iar banii pentru flori să fie împărţiţi săracilor.

În acea zi de 9 iunie 1944, destinul personal al lui Ludovic Mrazec se intersecta dramatic cu destinul Europei şi al întregii Lumi. Cel de-al Doilea Război Mondial se apropia de sfârşit. În ultimii 5 ani, moartea avusese mult de lucru în Europa şi în lume dar, din aprilie 1944, ea era îndeajuns de ocupată şi în Bucureşti. Imaginile cu case distruse şi incendiate, filmate în diferite orașe de pe glob şi pe care bucureştenii le văzuseră doar la cinematograf includeau acum şi clădiri binecunoscute din Bucureşti. Bombardamentele aviației anglo-americane începute în 4, 15, 21, 24 aprilie au continuat în 2, 3 mai, până la moartea sa şi după aceea în 9 – 10 august, fiind urmate de cele ale aviației germane din 23 august. Printr-o tragică împlinire a destinului, ele aveau să lovească toate locurile de care fusese legată viaţa şi cariera lui Ludovic Mrazec şi care reprezentau moştenirea pe care el o construise cu trudă pentru a o lăsa posterităţii. În bombardamentele care au căzut asupra Bucureștiului au pierit 5.500 de oameni, au fost răniţi 3.500, au fost afectate 5.000 de case, iar printre ele şi casa lui Mrazec din apropierea Cişmigiului, care a fost complet distrusă în primele bombardamente din aprilie. Odată cu ea au dispărut nu numai banii destinaţi fondului Mrazec, care finanţa dotarea Catedrei de Geologie şi pe care îi ţinea, după cum spuneau apropiaţii săi, în cărţile din bibliotecă. În foc au ars şi manuscrisele ultimelor sale lucrări. Ultimele luni de viaţă și le-a petrecut într-un sanatoriu de la marginea Bucureştiului, în chinuri cumplite. Boala de care suferea nu a fost diagnosticată niciodată precis şi astăzi ar fi intrat, poate, în categoria bolilor autoimune, unde sunt clasate maladiile pe care medicina nu le poate explica şi vindeca. Fiind iniţial de formaţie farmacist, îşi pregătea singur diferite combinaţii de medicamente care, probabil, în loc să îl ajute, i-au grăbit sfârşitul. Ion Hedeșiu, rămas în Bucureştiul bombardat, din care oamenii fugiseră sau se ascundeau în adăposturi, se ducea zilnic la sanatoriu să-i pregătească baia cu apă caldă – singurul mod în care își putea alina durerile – și a avut grijă de el până în ultimele clipe.

În 15 aprilie a fost bombardată și Universitatea din Bucureşti. Bombe de mare calibru și bombe incendiare au distrus Facultatea de Chimie. Amfiteatrul unde Ludovic Mrazec predase primele cursuri de mineralogie pentru studenții Facultății de Științe și laboratoarele de la subsolul Facultății de Chimie, unde ținuse lucrările practice, au fost distruse. Focul s-a întins spre Catedra de Mineralogie unde era biroul profesorului şi spre Muzeul de Cristalografie și Mineralogie în care adusese eşantioane de valoare din România şi din țările prin care umblase. Același Ion Hedeșiu a stins incendiul,  a adunat mineralele și le-a depozitat cum a putut. A fost şansa târzie a generaţiei noastre să reorganizăm Colecțiile, să rescriem etichetele şi am avut ocazia să mai găsim câteva etichete vechi cu scrisul caligrafic al lui Mrazec.

La bombardamentul de la sfârşitul lui aprilie avea să fie distrusă şi clădirea de la intersecţia Bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei, unde se află editura Cartea Românească. Tot tirajul tipărit al Cursului general de minerale şi roci Substanţele constitutive ale scoarţei pământului, o sinteză a gândirii lui Mrazek asupra mineralelor, rocilor, a modului în care acestea constituie resursele naturale ale societăților umane a pierit în foc. Când mi s-a încredințat predarea cursului de Mineralogie, academicianul Dan Giușcă, aflat la pensie, m-a invitat în cabinetul său și mi-a dat 10 exemplare salvate ale manualului pe care le primise la Catedră, ca semnal, de la Editură înainte de bombardament și m-a rugat să le păstrez cu grijă. Am cu mine unul din aceste exemplare salvate, pentru a-l dona Bibliotecii Academiei, unde își va afla locul binemeritat. În prefață, Ludovic Mrazec îi mulţumeşte fostului său colaborator Dan Giuşcă, care va deveni un distins membru al Academiei Române.

Cât de crud poate fi un destin în care nu numai viaţa te părăseşte, dar se și alege praful de tot ce ai creat de-a lungul ei, mai ales în cazul unui om care și-a dedicat tot timpul și energia profesiei sale și care, așa cum scria Mircea Ilie în încheierea textului pe care i l-a dedicat lui Ludovic Mrazec, „a vrut să plece modest, așa cum se strecurase printre oameni în timpul vieţii sale când avea numai dorinţa unei activităţi continue şi spornice în ţinutul larg al ştiinţei pământului pentru care sacrificase familia, prietenii şi viaţa sa personală”.

Memorând aceste întâmplări, gândul ne duce la  finalul dramei „Regele Lear” și la ultima replică dinaintea căderii cortinei, a ducelui de Albany la moartea nefericitului rege: „Trebuie să răbdăm povara acestor triste vremuri, să vorbim cum simţim, nu cum s-ar potrivi”. Iată de ce o să mă abat puţin de la solemnitatea discursurilor academice pentru a adăuga la ceea ce știm și ceea ce simţim atunci când evocăm o personalitate ştiinţifică care a fost, în același timp, un om cu un caracter rar, dăruit total științei și progresului țării sale.

Am vorbit despre viața lui Ludovic Mrazec, privită la intersecţia destinului personal cu destinul unei lumi târâte într-un cumplit război. La fel de bine putem privi viața lui Ludovic Mrazec și la intersecţia destinului personal cu cel naţional. Această coliziune benefică s-a produs în momentul în care, după un doctorat strălucit la Universitatea din Geneva, profesorul Louis Duparc, care îi îndrumase cercetările în Masivul Mont Blanc, i-a oferit posibilitatea de a rămâne asistent la Universitatea din Geneva. După un an de activitate la Catedra lui Louis Duparc, când a aflat că se divide Catedra de Geologie de la Universitatea din Bucureşti şi se înfiinţează o Catedră de Mineralogie şi Petrografie, s-a decis să vină în România şi să se prezinte la concurs. A câștigat cu brio concursul care s-a desfăşurat la Universitatea din Iaşi pentru a se asigura o maximă obiectivitate și a devenit primul profesor de mineralogie la Universitatea din Bucureşti.

A fost primul moment în care și-a dezvăluit vocația de ctitor. A avut marea şansă de a lucra pentru țară într-un moment în care România Mare se transforma în mod rapid şi radical. A fost întemeietorul Institutului Geologic, al Societăţii Române de Geologie, a condus congrese internaționale de geologie pe care, datorită prestigiului său, le-a adus în România. A deschis orizonturi noi în minerit și în geologia petrolului. A fost un fondator de instituţii, pe care le-a creat aproape de la zero. S-a lovit de lipsa de aparate, lipsa de laboratoare, lipsa de oameni… le-a depășit cu o energie şi o perseverenţă extraordinare, a reuşit să ridice construcţii noi, laboratoare noi pe care le-a dotat cu aparate noi, dar mai ales a adus lângă el oameni devotaţi, tineri cercetători care au avut apoi cariere strălucite.

Pentru toți aceștia a fost un model. Și a rămas un model și astăzi pentru că Ludovic Mrazec a parcurs toate treptele pe care le poate atinge în mod ideal un om care se dedică ştiinţei. Mai întâi, să devii specialist într-un domeniu în care să atingi performanţa. Apoi să poţi să percepi conexiunile cu disciplinele învecinate  domeniului tău. După care, să fii capabil să înțelegi complexitatea ansamblului științelor și locul științei în cultura și civilizația umană. Mrazec a parcurs pas cu pas toate aceste etape. Parcurgând lista lucrărilor sale ştiinţifice putem vedea cum a trecut treptat de la lucrări de mineralogie şi cristalografie la cele de petrografie a rocilor magmatice, metamorfice, sedimentare; a deslușit complexitatea structurilor geologice, în final arhitectura tectonică şi şi-a terminat viaţa scriind istoria geologiei româneşti, istoria instituţiilor pe care le-a creat și le-a integrat în țesutul social, trecând de la liniştea laboratorului și a bibliotecii la drumurile îndrăzneţe în sălbăticia naturii, acumulând experiența administrației şi vieții politice. A fost unul dintre ultimii reprezentanţi a ceea ce Renaşterea definea ca homo universale. A reuşit peste tot să sădească încredere, competenţă, să formeze elevi. Prin Catedra de Mineralogie au trecut Gheorghe Munteanu Murgoci, Popescu Voitești şi Ionescu Bujor, care aveau la rândul lor să conducă şcoli de cercetare – toţi aceştia reprezentând la acea vreme vârfuri ale geologiei mondiale. Prestigiul lor era uriaş. Congresul mondial de petrol, pentru prima dată în Europa, s-a ţinut în România. Gheorghe Munteanu Murgoci a prezidat primul Congres mondial de pedologie în România. Unul din cei mai cunoscuți petrografi ai lumii din secolul XX, Albert Streckeisen, și-a făcut ucenicia la Catedra de Mineralogie de la Universitatea din București. Ludovic Mrazec a valorificat avantajul pe care ți-l conferă postura de ctitor în propria țară, pe care a slujit-o sub semnul adevăratului patriotism. Și-a sacrificat viaţa personală în favoarea științei, a renunţat la a avea o familie, a renunţat la discuţiile lungi şi plăcute cu prietenii din elita culturală a vremii, pentru a da timp  cât mai mult  cercetării și clădirii unor instituții noi.

Poate mai greu de înţeles astăzi este corectitudinea şi modul în care a reacţionat în momentele dificile prin care trece un conducător de instituţie la terminarea mandatului. Pe vremea aceea și la Muzeul Ţăranului Român, şi la Muzeul de Științe Naturale, directorii locuiau chiar în sediul instituției pe care o considerau nu numai creația, ci și casa lor. Când a fost brusc pensionat din funcția de Director al Institutului Geologic, la 62 de ani, a plecat fără niciun comentariu. A revenit la Catedra pe care o construise pas cu pas. A fost pensionat şi de la Catedră. A muncit cu aceeași determinare la Societatea Geologică. Până la trecerea în veșnicie la 77 de ani a continuat să scrie istoria geologiei româneşti şi ne-a lăsat cea mai frumoasă redare a progresului timp de 50 de ani al geologiei româneşti, progres la care contribuise de la primii paşi până spre sfârşitul vieţii sale.

Obișnuim să ne plângem de lipsa modelelor. Poate s-ar cădea să ne punem întrebarea: când le avem, ce facem cu ele? Acum 54 de ani, când profesorul Dan Rădulescu, care îndruma Cercul studențesc de Mineralogie, m-a desemnat să vorbesc la comemorarea lui Ludovic Mrazec, cred că am spus, cu entuziasmul juvenil, ceva despre o flacără a științei care se transmite din generație în generație și pe care, noi, tinerii, trebuie să o transmitem mai departe. În textul publicat la centenarul nașterii lui Ludovic Mrazec, profesorul Dan Rădulescu, mentorul nostru care, la rândul său, nu îl cunoscuse personal, a sesizat ceva mult mai profund: „ceea ce a reuşit Ludovic Mrazec în timpul vieţii şi mult timp după aceea a fost să creeze o punte între generaţii, bazată nu numai pe pasiunea cercetării, ci şi pe principii morale.” Este important să fii un mare om de ştiinţă, dar este important să fii şi un mare caracter. Să fii un om care slujeşte idealurile şi nu doar se foloseşte de ele, care slujeşte instituţiile şi nu doar se foloseşte de ele. Cred că acesta este testamentul moral pe care Ludovic Mrazec l-a lăsat generaţiilor viitoare.