LAMPA LUI ALADIN. Pledoarie pentru o nouă cultură a „Pieţei libere”

 

Emil Constantinescu

Când vorbim de o nouă teorie economică ne gândim în primul rând la necesitatea elaborării unui fundament teoretic care să ţină cont de adaptarea la noile realităţi ale prezentului şi la schimbările preconizate a se petrece în viitor.

Cred că este la fel de important să evaluăm şi trecutul pentru a vedea ce am pierdut din ceea ce a fost bun şi a contribuit la progresul societăţii de-a lungul istoriei umanităţii. Criza economică actuală nu este provocată de progresul tehnologic, de epuizarea resurselor, de globalizare sau de creşterea populaţiei ci de pierderea fundamentelor morale care au stat la baza dezvoltării economice. Altfel spus, nu este o criză financiară ci o profundă criză morală dată de transformarea banilor din mijloc în scop, de înlocuirea competiţiei oneste prin speculaţii, de lăcomia şi aroganţa corporaţiilor multinaţionale şi constituirea unui triunghi toxic între corporaţii, administraţia de stat şi mass media devenită afacere.

Când o civilizaţie ajunge în faza de decadenţă, ceea ce se întâmplă în prezent cu economia de piaţă capitalistă şi democraţia occidentală e timpul să ne reîntoarcem la tradiţiile ştiinţei şi culturii şi chiar la miturile care ne spun şi ce nu ştim sau am uitat despre noi.

Imaginarul oriental care de secole fascinează lumea occidentală ne-a dăruit, prin Aladin şi lampa fermecată, o parabolă a eternei căutări a binelui material (averea) şi a celui spiritual (iubirea). Povestea tânărului sărac ce-şi vede dorinţele împlinite cu ajutorul unui magician, apoi pierde totul şi în final triumfă recuperându-şi palatul şi prinţesa, mi-a încântat copilăria. Ea acoperă şi un înţeles mai profund. Succesului nefondat pe eforturile proprii îi urmează criza pierderii a tot ce Aladin dobândise, dar aceasta îl aduce într-o poziţie spirituală superioară conferindu-i putere şi integritate, încât va reuşi în final, prin merit personal. Dincolo de metafora lămpii în care puterile magice ale maestrului au sensul cunoaşterii, a metaforei călătoriei ca studiu şi a grotei ca ignoranţă tenebroasă, descoperim rolul cunoaşterii fără de care poţi pierde totul dar care, asimilată, te ajută să devii propriul tău stăpân.

Economia şi democraţia nu sunt altceva decât două căi prin care oamenii au urmărit timp de două milenii realizarea binelui individual şi a celui comun. Ambele sunt întreprinderi dificile în care succesul este adesea însoţit de eşecuri.

Aristotel a fost primul care a invocat dreptul individului de a-şi urmări propriul interes şi dreptul său la proprietate personală. Parcă venind dintr-un discurs politic contemporan, afirmaţiile formulate de Aristotel sunt incredibil de actuale: «Proprietatea comună va primi puţină îngrijire, în timp ce proprietatea individuală va fi apărată şi îngrijită permanent, fiind astfel mult mai productivă.»

În zorii revoluţiei industriale din secolul 18, economistul şi moralistul scoţian Adam Smith1 susţinea cu tărie că la baza comerţului stă teoria avantajului fiecărei naţiuni. Fiecare naţiune este diferită şi poate fi mai productivă în anumite domenii. Ea trebuie să se specializeze în ceea ce face mai bine şi să exporte produsele acestor activităţi. În schimb, va importa ceea ce are nevoie de la alte naţiuni, specializate în acele produse. Dacă toate ţările promovează comerţul liber, şi nu protecţionismul, toate vor avea de câştigat.

Ce ne impresionează la Adam Smith, în comparaţie cu mulţi economişti contemporani, este că el nu a explicat ce se întâmpla în comerţul mondial, ci a prevăzut ce se va întâmpla ca efect al teoriilor sale. Guvernele care i-au urmat sfaturile nu au avut decât de câştigat.

La mijlocul secolului 20, economistul şi filozoful austriac Friedrich August von Hayek2 a proclamat trinitatea inseparabilă a civilizaţiei: legalitatea, libertatea şi proprietatea, afirmând că numai prezenţa lor împreună într-o societate poate caracteriza o bună relaţie între democraţie şi economia de piaţă.

Faptul că o democraţie sănătoasă nu poate exista fără o clasă de mijloc, benefică atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere politic, ca un strat de echilibru între bogaţi şi săraci, este o axiomă încă din vremea lui Aristotel şi până în prezent nu s-a dovedit a fi greşită. Existenţa unei mase critice de cetăţeni independenţi, capabili să se întreţină singuri şi, în consecinţă, liberi din punct de vedere economic şi care doresc să consacre o parte din energia lor treburilor publice, este astăzi, aşa cum era şi în timpul îndepărtatei democraţii pericleene, o condiţie pentru orice formă participativă de guvernare. Totuşi, aceasta poate să nu fie o condiţie suficientă pentru democraţie şi, aşa cum s-a demonstrat în istoria multor state din Europa, America de Sud sau Asia, reprezintă doar o pre-condiţie necesară pentru o guvernare democratică.

Experienţa tragică a Germaniei din deceniul 3 al secolului trecut a arătat că prăbuşirea clasei de mijloc, în urma restricţiilor care au fost impuse Reich-ului după înfrângerea sa în Primul Război Mondial, a pus poporul german în situaţia de a alege în faţa unei alternative sinucigaşe: fascism sau comunism.

Mai aproape în timp, experienţa fostelor dictaturi comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est în privinţa relaţiei dintre democraţie şi economie în tranziţia post-comunistă nu are numai o rezonanţă locală, ci prezintă interes pentru analiza proceselor de transformare care au loc oriunde în lume demonstrând că numai proprietatea individuală creează conştiinţa valorilor proprii şi protejează dreptul de a nu fi de acord cu ceea ce îţi lezează interesele.

În lumea globalizată nu dimensiunea economiei este hotărâtoare, ci libertatea din cadrul economiei, gândirea liberă, dreptul individului de a opta şi de a-şi apăra opţiunea, care sunt esenţiale pentru existenţa unor instituţii democratice. Relaţia dintre economie şi politică este un drum cu dublu sens. Dacă economia de piaţă este o condiţie necesară pentru democraţie, trebuie spus că, fără un sistem democratic, o economie de piaţă nu poate supravieţui mult timp.

Majoritatea teoreticienilor susţine că numai democraţia protejează şi promovează drepturile individuale, proprietatea privată, piaţa şi comerţul liber privilegiind astfel evoluţiile dinspre democraţie spre comerţ liber. După părerea mea, la fel de benefică este şi evoluţia inversă prin care libertatea economică aduce după ea şi libertatea politică. Guvernele unor state totalitare, constatând că economia planificată şi proprietatea de stat sunt falimentare, au lăsat până la urmă libertate economiei. Această politică a fost experimentată fie plecând de la un totalitarism de dreapta – în Coreea de Sud, Chile, Taiwan, care acum sunt prospere şi democratice, fie de state autoritare de stânga, care acum permit comerţ liber şi proprietate privată, precum China şi Vietnam.

Pe un plan mai larg, o economie liberă poate fi privit şi ca un garant al păcii mondiale pentru că limitează tendinţa liderilor politici de a promova atitudini agresive naţionaliste, atâta timp cât războiul ar atinge interesele de afaceri ale naţiunilor lor. În acest punct, teoria „mâinii nevăzute” a lui Adam Smith se apropie de teoria „vicleniei raţiunii universale” a lui Hegel. Raţiunea universală foloseşte interesele egoiste ale liderilor pentru a realiza ideea de progres în istoria universală.

Nu fac parte dintre susţinătorii teoriei conspiraţiilor mondiale. Dimpotrivă, cred că multe dintre teoriile vehiculate sunt lansate de oameni cu posibilităţi limitate de înţelegere a complexităţii fenomenelor, care se adresează celor cu aceeaşi incapacitate de a judeca varietatea vieţii. Altele sunt simple ipoteze care nu ajung niciodată variante de lucru sau planuri de acţiune. Totuşi, nu pot să nu observ că ultima criză financiară globală, declanşată în 2007, a fost provocată de aranjamente, înţelegeri, acorduri oculte care au dus la câştiguri frauduloase sau în paguba unor clienţi înşelaţi.

Savantul american de origine română Adrian Bejan,4 descoperitorul legii constructale care guvernează evoluţia în biologie, fizică, tehnologie şi organizare socială, consideră că, pentru ca un sistem de curgere să persiste, configuraţia sa trebuie să evolueze în timp astfel încât să ofere acces mai uşor curenţilor care curg prin el. În timp ce structurile de curgere se îmbunătăţesc, unele sunt ascunse vederii noastre în timp ce îşi schimbă morfologia. În dinamica socială, ascunsul constituie un domeniu de studiu numit reţele negre (dark networks) şi mafii (mafias).

Criza financiară globală a scos la suprafaţă numeroase exemple de lăcomie a potentaţilor din domeniul bancar şi a celor din structurile guvernamentale, cu aspecte patologice, pe care Cicero le-a identificat ca fiind o iubire exagerată de a poseda. Atracţia banului, a averilor este de când lumea. Vechiul şi Noul Testament le includ în păcatele capitale iar Francis Bacon a fixat raportul corect al banului cu fiinţa umană în raporturi de stăpân şi slugă,5 fiecare individ putând alege să fie stăpânul sau sluga banilor săi.

Transformarea banului, dintr-un instrument pentru schimbul de mărfuri într-un instrument de putere, l-a legat de o altă deviere psihologică: aroganţa bazată pe ideea că banul îţi dă nu numai siguranţă dar îţi permite să controlezi viaţa altora şi să încalci legea, evitând răspunderea pentru faptele tale. Crearea unui spaţiu virtual cu ajutorul computerelor a creat impresia că este vorba de un joc în care este permis orice. Plecând de la o realitate, o parte din averile ilicite este utilizată în scopuri caritabile, uneori mai eficient decât fondurile bugetare controlate de stat, s-a ajuns la o maximă aroganţă a societăţii secularizate: cel bogat se poate mântui pe sine fără a mai avea nevoie de Dumnezeu.6

Nici libertatea pieţei, nici libertatea cetăţenilor nu pot fi independente una faţă de cealaltă. Amândouă au nevoie de o voinţă politică puternică pentru o politică de reformă îndrăzneaţă şi imaginativă. Ştiu din proprie experienţă că privatizarea economiei de stat centralizate, precum şi acordarea puterii de decizie agenţilor economici privaţi este un proces dificil şi dureros din punct de vedere social, pentru care a trebuit să-mi asum plata unui preţ politic. Acesta este însă singurul mod de a răspunde provocărilor unui secol incert în care democraţia poate să nu fie o garanţie suficientă pentru o ordine mondială raţională şi echitabilă.

Nu pot să nu mă întreb ce se înţelege prin sintagma ordine mondială raţională şi echitabilă, atât de frecvent prezentă în limbajul organismelor internaţionale contemporane. Dacă este vorba de impunerea unui model unic al binelui, atunci nu putem să nu ne amintim că istoria lumii a fost cutremurată de războaie devastatoare şi revoluţii sângeroase, toate purtate în numele binelui comun, ceea ce ar trebui să ne îndemne la prudenţă. Socotesc că proclamatul triumf global al democraţiei şi economiei de piaţă la sfârşitul Războiului Rece nu poate fi interpretat ca un sfârşit al istoriei, ca o instalare a umanităţii într-o eră în care nicio valoare nu mai poate fi nouă, nu mai poate fi născocită. Dimpotrivă, progresul economiei şi al democraţiei în acest început de veac şi de mileniu nu poate fi decât triumful libertăţii de a inventa, ingenios şi creativ, noi forme şi noi mijloace de dezvoltare a identităţii fiecăruia dintre noi.

După părerea mea, sunt două obstacole majore în faţa eficienţei unei noi teorii economice: primul, ignorarea modalităţilor prin care aceasta poate produce o schimbare a societăţii şi cel de-al doilea: formularea unor obiective utopice

În primul caz trebuie să găsim soluţiile practice prin care să poată fi înfrântă rezistenţa corporaţiilor la pierderea profiturilor nejustificate, ineficienţa şi corupţia administraţiei şi dezinteresul mass mediei concentrată pe subiecte facile aducătoare de rating faţă de o dezbatere teoretică serioasă.

În 2010, 388 de persoane deţineau o avere egală cu „averea” celor mai săraci 3,5 miliarde de locuitori ai planetei. În numai cinci ani, în timp ce săracii au continuat să piardă, bogaţii şi-au mărit averile atât de mult, încât astăzi doar 62 de persoane deţin o avere egală cu tot ce deţine laolaltă jumătatea săracă a planetei.

Cu puţin timp înainte de deschiderea Forumului Economic Mondial de la Davos din 2016,  Oxfam  a publicat o statistică după care în ultimii cinci ani cei mai săraci 3,5 miliarde de oameni au sărăcit cu 41%, în timp ce primii 62 de bogaţi ai lumii s-au îmbogăţit cu 44%. Există deja roboţi care au învăţat să lucreze în grup şi să se păcălească unii pe alţii sau roboţi care au abilitatea de a împărtăşi cunoştinţe cu alţi roboţi. Tehnologia ne poate aduce mai multă libertate şi putere de alegere, poate crea noi oportunităţi pentru dezvoltare economică, socială şi personală. În acelaşi timp, nu am trăit niciodată într-un timp în care potenţialul pentru rău să fie atât de mare. Intrăm într-o eră care poate duce la marginalizarea unor grupuri, poate exacerba inechitatea, poate crea noi riscuri pentru securitatea naţională şi siguranţa personală şi poate submina relaţiile personale.

Conceptul esenţial pentru o nouă etică a afacerilor este responsabilitatea socială. Modelarea conceptuala a relaţiilor economice se află la început ca domeniu teoretic şi este permanent obligată în contextul unei societăţi modernizate şi tehnologizate să resemnifice aproape toate conceptele utilizate nu numai în plan economic dar şi  în doctrinele morale şi în gândirea comună a oamenilor.

Suntem somaţi să răspundem la întrebarea ce este corect/drept/etic/moral în mediul economic?