Discurs susţinut la conferinţa dedicată Zilei internaţionale a pacii, Milano, 21 septembrie 2015

Când am primit invitaţia de a participa la evenimentul de celebrare a Zilei Internaţionale a Păcii cu tema "Dialog între civilizaţii, O călătorie cu iubire", mi-am reamintit de povestea tânărului pastor spaniol Santiago, care călătorea din Europa către piramidele egiptene purtând o carte în desaga sa. A învăţat limba arabă şi a întâlnit o ghicitoare bătrână, un rege, un comerciant de cristale, un general, un crescător de cămile, un englez şi pe fecioara Fatima. El străbate deşertul, războiul dintre clanuri şi pacea din oază. La capătul drumului, acesta învaţă că mai important decât oricare altă comoară este să cunoşti "Sufletul Lumii". Povestea lui Santiago a fost spusă de către scriitorul brazilian Paulo Coelho în cartea sa "Alchimistul" citită de milioane de oameni, demonstrând încă o dată faptul că dialogul între civilizaţii nu este numai posibil, ci şi fascinant.

Locul ales pentru întâlnirea noastră, Expoziţia Universală de la Milano, este cum nu se poate mai potrivit pentru că încă din perioada romană, ceea ce astăzi numim “civilizaţie europeană” s-a constituit prin capacitatea de a asimila alte civilizaţii cu care a venit în contact şi vestigiile tuturor acestor civilizaţii se regăsesc şi acum în Italia. Aceste relaţii culturale şi artistice nu au împiedicat însă nici războaiele şi nici uciderea şi torturarea celor cu alte convingeri religioase. Dacă în primele patru secole ale mileniului 1, împăraţii romani i-au ucis şi torturat pe creştini, după ce împăraţii romani au ofic ializat creştinismul, a început prigonirea păgânilor. Aceasta l-a făcut pe Quintus Aurelius Symmachus, guvernator roman al Africii, consul şi prefect al Romei între 384 şi 391 Anno Domini, să scrie în acele timpuri un text care pare atât de actual azi: “Este drept să credem că toate religiile reprezintă o singură credinţă. Privim aceleaşi stele, trăim sub acelaşi cer, suntem cuprinşi în acelaşi Univers. Nu are nicio însemnătate forma de înţelegere prin care ajungem la acelaşi adevăr. La o taină ca aceasta nu poate duce o singură cale.”

În 1943, în toiul primului război mondial, cea mai cumplită confruntare militară din istorie, scriitorul german Hermann Hesse publică o carte care descrie o lume paşnică, în care confruntările armate sunt o amintire. “Jocul cu mărgele de sticlă”, pentru care la sfârşitul războiului, în 1946 Hermann Hesse a primit Premiul pentru literatură, propune modelul unei societăţi întemeiate pe cultură şi nu pe violenţă şi exaltă valenţele dialogului cultural.

“Este evident, scrie Hermann Hesse, că cei care aparţin unor popoare diferite sau care vorbesc limbi diferite nu au şansa de a comunica împreună cu acea comprehensiune şi intimidate cu care o pot face cei care au în comun naţionalitatea şi limba. Dar acesta nu este un motiv pentru a renunţa la a se înţelege unii cu alţii sau pentru a refuza dialogul. Între indivizii aceluiaşi popor sau vorbitorii aceleiaşi limbi există, de asemenea, bariere care împiedică o comunicare perfectă şi o comprehensiune reciprocă generate de diferenţele de cultură, de educaţie, de talent, de individualitate. La fel, se poate afirma că toţi oamenii de pe Pământ pot, în principiu, să-şi exprime ideile, nu contează care sunt ele şi nu se poate pretinde că nu există posibilitatea ca două fiinţe din lume să fie împiedicate să comunice între ele şi să se înţeleagă cu adevărat, intim şi total”. Acest adevăr este ilustrat cu numeroase trimiteri la filozofia chineză şi la religiile orientale.

Spre deosebire de utopiile lui Thomas Morus sau Campanella, romanul lui Hesse nu propune o izolare, ci dimpotrivă, o implicare în viaţa lumii de dincolo de graniţele paşnice ale Castaliei, pândită de pericolul autosuficienţei.

Ne putem întreba de ce după dezvoltarea spectaculoasă a dialogului intercultural în ultimele decenii, umanitatea se confruntă în prezent cu atâtea provocări, adversităţi paralizante şi o spirală a violenţei?

După părerea mea, cultura păcii este ceva mai mult decât dialogul intercultural şi construcţia ei cere mai mult timp şi mai multă stăruinţă. Este vorba de un proces de educaţie continuă, din copilărie până la senectute. Nu putem omite faptul că o “cultură a păcii” nu poate fi despărţită de o nouă “cultură a democraţiei” şi chiar de o nouă “cultură a economiei de piaţă”.

Cultura păcii este greu de construit şi pentru că la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI nevoia de educaţie a fost înlocuită cu nevoia de distracţie, pentru că divertismentul adduce bani, nu educaţia. Asasinatele în masă, genocidul, violurile, distrugerile monumentelor culturale ale umanităţii sunt breaking news, nu acţiunile umanitare. Dacă această realitate nu se va schimba, copiii crescuţi şi educaţi acum în spiritual violenţei vor migra, chiar fără motivaţii ideologice sau religioase, spre acele spaţii care au devenit un fel de “rezervaţii”, unde “vânătoarea de oameni”, “torturarea şi uciderea oamenilor” este permisă, încurajată, lăudată şi popularizată. “Neguţătorii de imagini violente” sunt la fel de responsabili ca “vânzătorii de arme” pentru că motivaţia lor este aceeaşi: profitul, banii.

Aş vrea să mulţumesc organizatorilor acestui eveniment care au propus tema “Power of Dreams, A Journey of Love”. Aceasta este calea spre care ne îndeamnă budismul, creştinismul, iudaismul, islamul – religii ale păcii şi iubirii. De prea multă vreme a fost un vis. Poate o nouă generaţie îl va transforma în realitate.

 

Prof. dr. Emil Constantinescu

 

Milano, 21 septembrie 2015