Discurs susţinut la Simpozionul naţional Cultura şi civilizaţie româneasca în Maramureş, Săliştea de Sus, 13 august 2015

IEŞIREA DIN LABIRINT,

un proiect naţional pentru România secolului 21

 

În ultimii ani am fost deseori provocat, în situaţii considerate critice, să mă pronunţ în tripla postură de om de ştiinţă, de reprezentant al societăţii civile şi de om de stat asupra stării naţiunii şi asupra viitorului ei.

Încercând să găsesc un cuvânt care să poată defini cel mai bine societatea românească contemporană cred că acesta ar fi confuzia. Mai exact, confuzia valorilor şi implicit a criteriilor de evaluare în toate domeniile vieţii sociale: politică, economie, administraţie, justiţie, educaţie, cultură, morală. Unde am putea căuta un reper?

 

Cunoaşterea de sine

Mi-am amintit că la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, generalul Marshall, însărcinat cu elaborarea unui plan de reconstrucţie a Europei devastate, socotea că gânditorii Greciei Antice ar găsi soluţii mai bune decât oamenii politici contemporani.     M-am oprit asupra mitului lui Tezeu, salvatorul cetăţii Atena. Mi-am amintit, nu întâmplător, că André Gide1 a abordat subiectul Tezeu în tinereţe, la sfârşitul Primului Război Mondial şi apoi încă o dată în 1946, în amurgul vieţii sale, într-o Franţă marcată de pierderi economice şi umane, sfâşiată între euforia victoriei şi umilinţa colaboraţionismului, încercând să transmită naţiunii sale un mesaj de redresare plecând de la individ la cetate şi de la cetate la umanitate. În interpretarea lui André Gide, «fatalitatea care mână eroii miturilor greceşti nu este „exterioară” ci este „interioară”, dedusă din coordonatele psihologice ale fiecăruia».

La prima lectură, prin anii ’70, a celor două eseuri ale lui André Gide, am văzut în Tezeu mai ales un ghid de formare umană: «Trebuie mai întâi să înţelegi cine eşti»... «Nu este destul să fii şi apoi să fi fost, ci trebuie să laşi ceva în urma ta, să te porţi astfel încât nimic să nu se curme prin tine». «Sunt pe lume fapte mari de săvârşit. Făureşte-te!»....

Acum, din toată istoria lungă şi glorioasă a lui Tezeu, pentru mine semnificativ este episodul Labirintului, în care locul central îl ocupă Dedal, cărturar, constructor, inginer mecanic şi chimist, şi nu luptătorul Tezeu. Dedal defineşte labirintul ca un loc cu grădini neîmprejmuite, care dau unele în altele, astfel încât Monstrul să nu fie propriu-zis închis în ele, dar din care nici să nu poată ieşi. La fel, cei intraţi în labirint, mai curând să nu vrea, decât să nu poată ieşi de acolo. Supuşi aromelor, mintea lor plăsmuieşte speculaţii fără consistenţă şi fiecare, în funcţie de confuzia din mintea sa, se rătăceşte în propriul său labirint. Când fiul său, Icar, crede că singura ieşire este prin cer, Dedal îi construieşte aripi cu care să zboare. Icar – imagine a  neliniştii, căutării şi avântului poetic – îşi supraevaluează forţele, zboară prea sus spre soare şi-şi găseşte sfârşitul. Va dăinui însă, ca un simbol etern pentru că poezia şi nu tehnologia este veşnică. Revenit pe pământ, Dedal îi va oferi lui Tezeu o soluţie mai practică de ieşire din labirint: un fir care întrupează simţul datoriei şi legătura dintre trecut, prezent şi viitor: „Numai din ce eşti în clipa de faţă se va plăsmui cel ce vei fi mâine”.

Mitul lui Tezeu depăşeşte simbolul labirintului. La sfârşitul vieţii sale, presărate cu fapte eroice, înşelăciuni şi crime, el învăţase că suferinţa înalţă şi izbăveşte. El este mândru că a întemeiat noua Atenă, că atenienii, dintre toţi, sunt singurii vrednici să poarte numele de Popor şi speră că, după moartea lui, oamenii vor şti să vadă că sunt mai fericiţi, mai buni şi mai liberi.

Avatarul mitului

Marile mituri supravieţuiesc perioadelor istorice. Ca şi în cazul altor mituri antice păgâne, Biserica creştină a teologizat simbolul labirintului, schimbându-i sensul. În bisericile din secolul 4, din zona Mediteranei, în centrul labirintului apare o cruce iar în secolul 14 chipul lui Iisus Hristos. Creştinii vedeau în vechiul simbol grecesc o cale a desăvârşirii, a ieşirii din închisoarea sufletului după învingerea umbrei, labirintul devenind astfel un loc în care biruinţa este posibilă prin căutarea stăruitoare a drumului cel bun dintr-o mulţime de drumuri greşite.

Nu altfel s-a întâmplat în modernism şi postmodernism. Între cele două războaie mondiale, Labirintul devine o proiecţie spaţială fie a rătăcirii mentale, fie a unei realităţi absurde şi angoasante. În viziunea intelectualilor timoraţi de explozia violenţei, metafora labirintului surprinde chiar intercondiţionarea derutei mentale cu aberaţia realităţii. La Kafka labirintul dedalic este localul judecătoriei, un orizont ocult care înceţoşează sensurile şi le face imperceptibile. Coşmarul kafkian, aidoma unui labirint, se conturează treptat, pe măsură ce personajul crede că va avansa spre o soluţie, spre o ieşire. Însă ieşirea nu există, e doar o iluzie. În romanul lui Joyce, Leopold Bloom – un Ulyse al secolului 20 rătăcind prin Dublin – nu mai luptă cu zei şi cu fiinţe fantastice ci cu propriile temeri şi slăbiciuni, dar şi cu labirintul misterios al gândurilor celorlalţi. În ultimele două decenii, umblând prin Praga şi prin Dublin, pe urmele lui Kafka şi Joyce, am înţeles mai bine sentimentele lor: ale tânărului evreu plecat dintr-o mica casă de pe o uliţă strivită sub umbra imensului Palat Hrad spre masiva clădire a Tribunalului, clădită pentru a fi cazarmă imperială, şi ale scriitorului irlandez revenit în izolata şi ploioasa lui ţară, după frumoasele clipe petrecute la Paris şi Trieste. Dar mai ales am înţeles că scriitorii, asemenea păsărilor, au simţit înaintea tuturor iminenţa unui dezastru, a marelui Măcel Mondial ce avea să vină.

Nu cu mult timp în urmă, când am văzut pe net o imagine a lui Steve Jobs în centrul unui labirint construit din telefoane mobile, am avut revelaţia înfricoşătoare a unui alt labirint, cel al lumii contemporane, un fel de închisoare în care ne-a încarcerat comunicarea fără limite din societatea informatică. În faţa unui destin personal la fel de implacabil ca cel din tragediile greceşti, Steve Jobs propune însă o surprinzătoare viziune optimistă, opusă mentalităţii multor contemporani, prizonieri într-o societate împinsă de „minotaurii” mass mediei moderne, prin scenarii catastrofice, spre o psihoză a fricii. Analizându-şi propria viaţă, el crede că nu poţi uni punctele dacă priveşti doar în viitor. Poţi să le uneşti dacă te uiţi şi înapoi în viaţa ta şi ai încredere că punctele se vor uni cumva în viitor. Trebuie să ai încredere în ceva – în instinctul tău, în destinul tău, în orice altceva. Dacă urmăm această abordare a lui Steve Jobs2 şi despre care el crede că a făcut diferenţa în toată viaţa sa, ajungem la aceeaşi idee exprimată cândva de Gide şi anume că individul, cetatea, umanitatea sunt punctele care, unite, ne dau firul ce ne asigură ieşirea din labirintul destinului.

Reîntorcându-ne în bulversata noastră societate românească, ne putem întreba acum care sunt coordonatele psihologice care fac ca tot mai mulţi oameni din jurul nostru să creadă că sunt într-un labirint din care nu pot ieşi?

Cunoaşterea celorlalţi

După o experienţă de peste două milenii a umanităţii, s-ar cădea să ştim că destinul istoric al naţiunilor depinde de capacitatea de a imagina un mare proiect politic. Şi că acesta nu se poate realiza decât dacă este precedat de un proiect cultural, singurul capabil să mişte oamenii spre progres.

În 2007, naţiunea română a finalizat, după un secol şi jumătate de încordare, rătăciri şi sacrificii, proiectul politic lansat de elitele intelectuale paşoptiste. Proiectul politic vizionar al Revoluţiei din 1848 proclama ca idealuri naţionale unitatea românilor, independenţa, progresul şi modernizarea ţării, eliberarea de sub dominaţia imperiilor estice şi alăturarea României la democraţiile avansate şi prospere din Vestul Europei.

Un teribil paradox apare în România prin exacerbarea unei stări generale de confuzie chiar în momentul în care integrarea europeană a marcat includerea noastră într-un sistem guvernat de reguli care, acceptat de bună voie sau impus cu fermitate, a dus la progresul lumii occidentale. Se poate transforma un succes major într-o înfrângere? Din păcate da, dacă nu eşti pregătit să-l înţelegi şi mai ales să nu sesizezi că o confuzie generalizată insinuată în cadrul libertăţii şi democraţiei este mai gravă decât răul sub dictatură. Răul solidarizează forţele binelui, atâtea câte sunt, în timp ce confuzia paralizează energiile pozitive ale naţiunii, de care tocmai acum avem mai multă nevoie. Ce am pierdut? Am pierdut momentul încheierii marelui proiect al generaţiei de la 1848, moment care trebuia să fi fost folosit ca un punct de plecare pentru un nou proiect politic naţional.

Analiza cazului românesc arată că nu a existat o dilemă reală în opţiunea dintre identitatea culturală naţională şi identitatea culturală europeană. Ele au fost complementare şi nu adversare. Gena latină identificată de cronicarul moldovean Miron Costin încă din secolul 15 – «Noi de la Râm ne tragem» – s-a dovedit a fi puternică. Această complementaritate a fost conceptualizată la începutul secolului 19, când corifeii unei mari mişcări culturale, Şcoala Ardeleană, au elaborat o doctrină conform căreia poporul român, despărţit în graniţele Valahiei, Moldovei şi Transilvaniei, îşi poate găsi o identitate comună, diferită de cele din jur şi-n acelaşi timp europeană prin latinitate şi prin grafia latină. Acest model a devenit, prin eforturile generaţiei de intelectuali şi oameni politici vizionari din Valahia şi Moldova, o politică de stat. Astfel, putem spune că statul-naţiune românesc s-a constituit de la-nceputuri dintr-o matrice civilizaţională europeană.

Construcţia patriotismului şi naţionalismului românesc s-a bazat mai întâi pe educaţie şi apoi pe formule instituţionale şi administrative. Reforma statală a fost posibilă pentru că două mari partide politice care au marcat istoria politică a românilor – conservatorii şi liberalii – au îmbrăţişat deopotrivă proiectul educaţional şi cultural, diferenţele privind numai căile şi viteza europenizării sau anumite preferinţe pentru cultura germană, în cazul conservatorilor, sau pentru cea franceză, în cazul liberalilor. Această opţiune europeană timpurie a permis României să devină, după obţinerea independenţei, un model regional de dezvoltare instituţională, dar şi de iradiere lingvistică, ceea ce a făcut din limba română un vehicul de cultură şi civilizaţie. Limba română a devenit o limbă cu statut de comunicare regională în Sud-Estul Europei. Proiectul european al României a relevat, ca un efect colateral, şi existenţa unor importante comunităţi ale românilor din Balcani care se recunoşteau prin filiaţia lingvistică şi pentru educaţia cărora statul român a disponibilizat un important ajutor financiar şi diplomatic.

Parcurgând cronologia evenimentelor politice legate de integrarea europeană a României şi rememorând propria mea experienţă, mi-am dat seama că tocmai soliditatea proiectului cultural european iniţiat de elitele intelectuale româneşti la începutul secolului al 19-lea şi construirea pe această bază a proiectului identitar românesc au reuşit în dificila perioadă de tranziţie, după Revoluţia din 1989, să pună într-o paranteză istorică atât comunismul anilor 1945-1960, obedient Rusiei sovietice, cât şi naţional-comunismul din perioada 1964-1989, subordonat cultului personalităţii unui dictator. În plan cultural, exagerările protocronismului interbelic şi ale celui din perioada ceauşistă i-au făcut pe promotorii acestora să rămână marginali în spectrul culturii române faţă de promotorii ideii europene. Ceea ce a uşurat, după prăbuşirea regimului comunist, reintrarea culturii române pe marea scenă europeană.

Imperativul unui proiect naţional

Nu pot să nu reamintesc aici şi să nu apreciez afirmarea, definirea, apărarea şi popularizarea în cercuri intelectuale largi, după 1989, a ideii europene, în tripla sa dimensiune – cultural-literară, ideologică şi politică – dintr-o perspectivă românească construită de cărturarii români. Tot intelectualii români au reuşit să transforme ideea europeană într-un proiect politic. Dacă la cele două reuniuni de la Snagov (1995, 2000) s-a obţinut un consens al partidelor politice cu opţiuni ideologice diferite, aceasta s-a întâmplat pentru că au fost organizate de o comisie de înalţi specialişti din societatea civilă, sub conducerea unui distins membru al Academiei Române. Solidarizarea mediului civic şi academic în jurul proiectului de integrare europeană a condus la succesul acestuia.

 În 2007, România a devenit membră a UE şi şi-a văzut împlinite idealurile sale seculare. În acelaşi timp, ea a primit garanţii ferme pentru prezervarea lor. Dar, cum aveam să constatăm şi noi, ca şi celelalte ţări foste comuniste, după euforia de după prăbuşirea dictaturii, anii care au urmat nu au însemnat „sfârşitul istoriei” ci începutul unei alte istorii, care are nevoie de un mare proiect naţional.

Care ar trebui să fie acest nou proiect naţional şi cine sunt cei chemaţi să-l formuleze?

Contextul istoric al apartenenţei la Uniunea Europeană şi la lumea globalizată ne impune ca, simultan cu acceptarea unor reguli comune în domeniul administraţiei, economiei, justiţiei şi a unor delegări de suveranitate în domeniul politicii externe, a apărării siguranţei naţionale, să ne construim noi înşine proiectul identităţii noastre europene într-o lume globalizată. Acest proiect identitar nu poate fi limitat la cetăţenii trăitori în interiorul graniţelor de stat, ci trebuie să se adreseze în mod egal tuturor celor care-şi recunosc apartenenţa la naţiunea română, oriunde s-ar găsi ei în lume. Proiectul naţional poate fi propus – dar nu impus – şi va fi acceptat numai dacă o parte semnificativă a poporului va găsi în el argumente pentru recâştigarea demnităţii naţionale şi a respectului de sine, ca indivizi şi ca naţiune.

De ce nu am avut pregătit un nou proiect naţional pentru România, membră UE şi NATO, care să facă faţă provocărilor societăţii cunoaşterii şi lumii globalizate?

După părerea mea, a fost aşa pentru că la nivelul anilor 1999-2000, când omul de rând acceptase să suporte preţul schimbării, o parte a elitei intelectuale, mică dar vocală, nu l-a înţeles şi s-a declarat dezamăgită, nefiind  dispusă sau obişnuită să opereze cu o istorie a conceptelor, ci doar cu una a personalităţilor carismatice salvatoare. La care se adaugă într-o mare măsură şi o anumită lene intelectuală a altora, dat fiind că un proiect naţional în lumea globalizătă a secolului 21 implică, dincolo de capacitatea transferării informaţiilor în cunoştinţe, şi un efort substanţial de înţelegere a distribuţiei cunoştinţelor şi a sistemelor de susţinere a vieţii.

Persistenţa crizei actuale nu este legată atât de dificultăţile financiare, economice sau politice, ci de lipsa acestui nou proiect naţional. Am schimbat un sistem dictatorial cu un sistem care a mers pe calea democraţiei şi economiei de piaţă, fără să avem o analiză serioasă a perioadei depăşite şi am pierdut 25 de ani încercând să-i înţelegem pe alţii, fără capacitatea de a ne înţelege pe noi. Nu avem nici în momentul de faţă o informaţie corect actualizată asupra resurselor naturale, ale subsolului şi solului României, necesare pentru programele de dezvoltare a  economiei reale. Nu avem o evaluare ştiinţifică asupra resurselor umane, asupra stării de sănătate fizică şi mentală a naţiunii şi nici o prezentare transparentă a resurselor financiare. Şi mai grav este că nu avem o evidenţă a resurselor ştiinţifice, tehnologice şi culturale într-o societate care se declară a cunoaşterii. Iată de ce, de multe ori, am senzaţia că România este tratată ca (sau, şi mai grav, se consideră singură) o societate comercială care poate fi evaluată de oricine, după o serie de indicatori financiari, economici sau sociali, văzuţi statistic şi nu în conexiunea lor.

Consens asupra strategiei de dezvoltare.

Un proiect istoric, capabil să genereze o sinergie a tuturor valorilor colective şi creative, trebuie nu numai să rememoreze trecutul şi să descrie corect prezentul, dar trebuie să prevadă direcţiile de evoluţie a naţiunii în prima jumătate a secolului 21. O strategie de dezvoltare durabilă pentru următorul deceniu nu se poate elabora decât dacă avem o viziune asupra României, Europei şi a lumii la nivelul anului 2050 şi plecând de la aceasta. Numai pe baza unei astfel de strategii se poate elabora un set de politici publice coerente pe termen scurt. Ieşirea din actualul impas politic se poate face numai dacă această strategie este ratificată sub forma unui pact între societatea civilă şi principalele partide politice, garantându-se transpunerea ei în viaţă, indiferent de alternanţele la guvernare. Este dreptul partidelor politice de a alege modalităţi specifice de aplicare, în funcţie de specificul propriei ideologii, atât timp cât nu modifică esenţa strategiei naţionale de dezvoltare.

Cine sunt cei chemaţi şi cei capabili să formuleze un astfel de proiect istoric? Este o întrebare la care am să încerc un răspuns prin excludere. La prima strigare, ar trebui să răspundă cei care sunt însărcinaţi prin definiţie cu acest demers, şi anume clasa politică sau, altfel spus, guvernul, parlamentul, partidele politice. Din păcate, la nivelul partidelor politice nu vedem nici măcar o abordare doctrinară a viitorului naţiunii. Chiar dacă ar exista, implicarea lor în rezolvarea unor probleme administrative sau legislative stringente în actualitatea imediată nu le va lăsa răgazul necesar pentru construcţii intelectuale mai ample. Nu există semne privind strategii convingătoare nici la nivelul principalelor entităţi economice sau financiare româneşti. Chiar dacă ar exista, ele s-ar centra, în mod firesc, pe obţinerea de profit iar, după cum se ştie, interesele corporatiste nu coincid niciodată pe deplin cu cele ale cetăţenilor. Cred, de aceea, că un astfel de mare proiect naţional intră în responsabilitatea directă a elitelor intelectuale. Când spun acest lucru mă refer direct la personalităţile cu valoare recunoscută în centrele de excelenţă europene şi mondiale, deţinătoare ale unui capital real de competenţă şi moralitate.

Recâştigarea respectului pentru elite

Din fericire, există o elită intelectuală românească reprezentată prin mari valori din domeniul ştiinţelor exacte, tehnologice, economice şi umaniste. Ceea ce lipseşte este sinergia acestor valori în jurul definirii unui mare proiect în cadrul unui for de comunicare, dezbatere şi cooperare. Putem să construim un proiect naţional dar, în acelaşi timp, să construim un nou mod de a gândi, eliberat de patimă şi resentimente, în care adevărul şi valoarea să câştige în faţa peroraţiilor lipsite de argumente.

Este necesar ca spiritul academic să fie reînviat în societate pentru că acesta implică exact ceea ce ei îi lipseşte: respectul pentru punctul de vedere al celorlalţi, dialogul civilizat şi raţional. Numai astfel putem crea un spaţiu care să promoveze schimbul de cunoştinţe şi idei între generaţii, care să sprijine talentele tinere în drumul lor spre performanţă; să stabilească noi canale de comunicare între organizaţiile societăţii civile şi între societatea civilă, clasa politică, administraţie, mediu de afaceri; să identifice şi să promoveze valorile tradiţionale româneşti în armonie cu cele universale; să promoveze identitatea culturală a românilor în contextul integrării europene şi a globalizării; să stabilească un parteneriat cu mass-media pentru a propaga aceste valori în sânul întregii societăţi româneşti. Prioritară însă este recâştigarea respectului pe care societatea românească l-a avut faţă de elitele intelectuale, respect generator de încredere şi progres.

Putem ieşi de sub nefasta tradiţie a unei ţări în care iniţiativele salutare sunt lipsite de consecinţe? Sunt convins că da, şi în acest scop am constituit, în 2009, Forumul Academic Român sub un consiliu onorific al unor (foşti şi actual) preşedinţi ai Academiei Române, rectori ai Universităţii Politehnice şi Universităţii Bucureşti, forum care şi-a propus elaborarea studiilor România 2050 şi România 2030. Invit toate minţile luminate ale elitei ştiinţifice şi culturale româneşti să se alăture acestui demers.

Cred, de asemenea, că trebuie să sprijinim demersul Academiei Române de a realiza, la iniţiativa academicianului Tudorel Postolache, Noua Enciclopedie a României. O asemenea lucrare fundamentală poate constitui referenţialul de care avem nevoie pentru a ne identifica resursele actuale. Mai mult decât atât, fiind concepută ca o enciclopedie de generaţia a treia, ea corespunde conceptului societăţii cunoaşterii prin încorporarea unor viziuni asupra viitorului.

Societatea cunoaşterii marchează o schimbare radicală a raporturilor dintre ştiinţă şi politică, dintre oamenii de ştiinţă şi oamenii de stat. În această dimensiune nu mai pot exista strategii şi politici raţionale „independente” faţă de ştiinţă: oamenii de ştiinţă sunt somaţi să ofere societăţii, umanităţii, inclusiv politicienilor, tot ceea ce ştiu, să nu treacă sub tăcere ceea ce încă nu ştiu, să facă loc punctelor de vedere diferite conturate în cercetare şi să le analizeze obiectiv.

Un proiect naţional pentru România poate să readucă în societatea noastră acel Weltanschauung, prin care filosofii germani observau că fiecare epocă are un anume mod, un mod propriu, de a vedea lumea şi, mai ales acel Gestalt des Weltanschauung în care întregul înseamnă mai mult decât suma părţilor care-l compun.

Inovaţia ştiinţifică şi tehnologică, pragmatismul financiar – economic se pot uni în mod armonios cu imaginaţia filosofilor, oamenilor de litere şi artă  pentru că acest consens corespunde cel mai bine cu ceea ce ar trebui să fie politica în societatea cunoaşterii şi-n lumea globalizată, o viziune complexă asupra viitorului bazată pe un nou dialog asupra valorilor umane.

Pentru ieşirea din LABIRINT este nevoie de crearea unui alt arbitraj între putere şi cunoaştere, care să reconfigureze un cadru în care fiecare individ să poată nu numai să fie, ci să şi devină. Numai prin transformarea strategiei noastre seculare de supravieţuire într-o strategie de autodepăşire putem duce sentimentul românesc al fiinţei dincolo de sentimentul urii de sine, la un sentiment al respectului de sine.

Proiectul Naţional al României secolului 21 poate fi pilonul unei noi solidarităţi, bazate pe acest respect de sine, şi al unui puternic sentiment al demnităţii naţionale, fără de care nu putem fi parteneri credibili în lumea de azi şi-n vremurile ce vor veni.

 

Prof. dr. Emil Constantinescu