Contribuţia cancelarului Helmut Kohl la integrarea europeană

şi euro-atlantică a ţărilor din Europa de Est

 

                              

Distinşii vorbitori care m-au precedat în această atât de binevenită sesiune, care omagiază contribuţia istorică a cancelarului Kohl la configurarea Europei mileniului al III-lea, şi-au concentrat analizele asupra spaţiului vest şi central-european. Îmi revine, de aceea, onoranta obligaţie de a evoca o componentă mai dificilă, şi tocmai de aceea mai elocventă pentru importanţa contribuţiei pe care Germania în ansamblu, şi poziţia cancelarului Kohl în special, au avut-o în remodelarea Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene în corelaţie cu marea provocare pe care a reprezentat-o sfârşitul Războiului Rece şi simbolul acestui final – prăbuşirea Zidului Berlinului.

Vreme de aproape cinci decenii, o mare parte a statelor din centrul Europei fuseseră ţinute înafara structurilor europene şi euro-atlantice din cauza integrării lor forţate în lagărul sovietic, cu consecinţe care afectau însăşi esenţa structurilor lor sociale, politice şi ideologice: eradicarea proprietăţii private şi controlul exercitat asupra economiilor lor de statul comunist, dar, mai presus de orice, omniprezenţa unor structuri represive şi nesocotirea drepturilor civice fundamentale. În ciuda acestor tragice realităţi, cred că pot afirma fără a greşi că extinderea structurilor europene în Europa centrală putea fi imaginată, chiar prevăzută, în anumite limite, încă de la începutul istoriei Uniunii Europene – de bună seamă, cu condiţia necesară a înlăturării regimului comunist. Nu acelaşi lucru, mă tem, se putea prevedea pentru Europa răsăriteană şi sud-estică. Dacă viziunea unei Mari Europe, de la Atlantic la Urali, pe care odinioară o invoca preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, părea şi a rămas o utopie, nu mai puţin utopică părea refacerea Germaniei ca stat unitar şi liber de constrângeri.

Transformarea unui vis în realitate poate apărea când o personalitate istorică trezeşte popoarelor energii nebănuite. Fermitatea cu care Helmut Kohl a refuzat să se resemneze, inspirând îndrăzneala şi vizionarismul său unui întreg popor, mi-a amintit de dârzenia lui Churchill, a cărui neclintită speranţă în victorie a fost una din cele mai puternice arme ale ţării sale şi ale aliaţilor acesteia în două războaie mondiale. Tot astfel, victoria democraţiei germane, a poporului german, în Războiul Rece, a depins în mare măsură de viziunea şi de încrederea în viitorul patriei sale pe care acest mare om de stat pe care îl omagiem azi, Helmut Kohl,  nu a pierdut-o nici un moment.

Ostil oricărei forme de defetism,  Kohl a inspirat nu doar pe germani, ci întreaga Europă în a înţelege ce extraordinară fereastră de oportunitate se deschidea odată cu inaugurarea politicii de perestroika şi glasnosti pe care Mihail Gorbaciov o impusese osificatului aparat birocratic al URSS. Fiindcă, în calitate de cancelar al Republicii Federale Germania, a înţeles mai bine decât alţi lideri occidentali semnificaţia evenimentelor din URSS, dar mai ales datorită excepţionalei lui capacităţi de previziune strategică, Kohl a deschis dialogul referitor la reunificarea germană în chiar momentele în care Zidul Berlinului se prăbuşea, în noiembrie 1989. Neclintit, el a reuşit ceea ce părea imposibil, anume să convingă Rusia, dar şi Polonia, Franţa, Marea Britaniem SUA, la început reticente, precum şi Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană că reunificarea germană nu e doar o datorie a Europei faţă de trecut, ci şi o garanţie a progresului viitor. Putem astfel parafraza ce scria recent John Severance despre acelaşi Churchill cu care nu mă pot împiedica să-l aseamăn pe sărbătoritul nostru: «Mulţi oameni au imaginaţie, curaj şi tenacitate. Puţini însă le au în cantitatea şi combinaţia în care Helmut Kohl le posedă».*

De bună seamă, principalul beneficiar al acestui remarcabil cumul de calităţi rămâne poporul german, pe care cancelarul Kohl l-a servit cu devotament neclintit întreaga sa viaţă. Dar, alături de Germania, întreaga Europă, şi îndeosebi statele membre ale Uniunii Europene, au beneficiat de aportul acestei personalităţi pline de forţă care nu a încetat să fie Helmut Kohl. Contribuţia sa la remodelarea marilor organizaţii care structurează noul spaţiu de democraţie al Europei a fost şi a rămas decisivă. Cum a scris marele ziarist britanic Arthur George Weidenfel: “cancelarul Helmut Kohl a jucat un rol crucial in asigurarea condiţiilor prin care cetăţenii Germaniei de Est şi a mai multor regiuni din Europa şi-au putut recâştiga demnitatea în libertate”.

Mai mult decât atât, căderea Zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei s-au constituit în catalizatorul redesenării Uniunii Europene. Aşa cum distinşii vorbitori care m-au precedat au spus-o, mai convingător decât aş putea-o eu face, acest uriaş proiect a făcut paşi esenţiali datorită imboldului pe care l-au dat întregului proces Germania, personal cancelarul Kohl. Eu mă voi referi aici doar la unul dintre aspectele acestei re-imaginări a Europei unite, şi anume la rolul capital pe care Germania cancelarului Kohl şi a succesorilor săi l-a jucat în lărgirea Uniunii Europene spre limita de est şi sud-est a continentului european. Această componentă este prin excelenţă, în opinia mea, elocventă pentru înţelegerea superioară a imperativelor istoriei, care a caracterizat mereu personalitatea lui Helmut Kohl.

Într-adevăr, dacă extinderea Uniunii Europene în Europa centrală devenea posibilă imediat după prăbuşirea sistemului comunist, nu acelaşi lucru se putea spune în 1991 şi în anii imediat următori despre Europa sud-estică. Uniunea Europeană se putea revendica de la Imperiul lui Charlemagne, Europa sud-estică moştenea – nu atât strălucirea, cât reputaţia mai degrabă îndoielnică a Imperiului Bizantin în viziunea Occidentului. Agenda 2000, elaborată de Comisia Europeană şi publicată în 1997, reflecta de fapt această rezervă prudentă în faţa unei posibile extinderi dincolo de hotarele Mitteleuropa. Tocmai de aceea, era nevoie de clarviziunea şi de creativitatea unui om politic de talia cancelarului Helmut Kohl, în acord cu marele partener transatlantic, SUA, sub conducerea lui Bill Clinton şi cu Franţa preşedintelui Jacques Chirac, pentru ca tema integrării sud-estului Europei în structurile europene şi euro-atlantice să apară pe agenda celor două mari organizaţii ca o posibilitate reală.

Conştient de inevitabilele rezerve ale cancelarului german cu privire la posibilitatea reală a integrării României în structurile europene şi euro-atlantice, mi-am asumat totuşi, încă din primele luni după alegerea mea ca preşedinte al României, delicata misiune de a-i expune punctul românesc de vedere în această chestiune fundamentală pentru viitorul ţării mele, dar şi pentru securitatea Europei. Îl întâlnisem pe cancelar încă din anii precedenţi, datorită Fundaţiei Hanns Seidel, care, din 1990, era activă şi în ţările recent eliberate de comunism, cât şi Fundaţiei Konrad Adenauer cu care am intrat in contact la începutul anilor ’90. În aprilie 1992 participasem la festivităţile de aniversare a 25 de ani de la înfiinţarea Fundaţiei Hanns Seidel la Palatul Maximilianeum din München, iar în octombrie 1994, avusesem prilejul de a participa la lansarea campaniei electorale a CSU în Bavaria, tot la Munchen, unde l-am întâlnit personal pe Helmut Kohl. Împreună cu preşedintele Vytautas Landsbergis am fost invitat la aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea CDU, iar în octombrie 1995 am avut din nou onoarea de a-l saluta pe cancelarul federal, care mi-a urat succes în alegerile programate în anul următor.

În 1997 însă, aceste întâlniri au dobândit cu totul altă pondere şi responsabilitate: nu mai eram un reprezentant al societăţii civile şi al opoziţiei democratice, ci pledam, ca preşedinte al României, în faţa celor mai puternici lideri ai lumii, în favoarea integrării României în NATO şi UE. La 7 februarie 1997, am făcut o vizită de câteva ore la Bonn, cu scopul exclusiv de a-l întâlni pe Helmut Kohl pentru a-i expune argumentele mele referitoare la integrare. Preşedintele Franţei a mediat cu multă bunăvoinţă această întrevedere pe care cancelarul a acceptat-o, apreciind în mod deosebit reconcilierea istorică dintre România şi Ungaria şi invitarea în 1997 a reprezentanţilor minoritaţii maghiare la guvernare. I-am mărturisit atunci cancelarului că am citit pe nerăsuflate amintirile lui referitoare la unificare şi că această lectură care m-a marcat profund mă face să-l rog pe el, cel care făcuse tot ce era posibil pentru a asigura patriei sale un viitor european şi euro-atlantic de mare perspectivă, să-mi dea un sfat. Să-mi spună ce ar face el dacă ar fi în locul meu, pentru a-l convinge pe liderul Germaniei unite că integrarea României în NATO şi UE este nu doar posibilă, ci şi necesară. A căzut o clipă pe gânduri, apoi mi-a spus că, deşi Germania nu are nici o datorie faţă de România – considera că atare datorii le-a contractat în trecut faţă de Polonia şi în anii din urmă faţă de Ungaria – va face tot ce poate pentru a ne ajuta, în acord şi în comun cu Franţa, suporterul tradiţional al României. A formulat în aşa fel acest angajament încât a fost clar pentru mine că era vorba de un principiu esenţial de solidaritate europeană şi franco-germană, în special şi de un nou prilej în care se reafirma profunda convingere a cancelarului cu privire la viitorul unificării europene ca expresie superioară a solidarităţii continentului pentru pace şi progres. A ajutat apoi ţara mea, nu atât prin declaraţii, ci prin fapte şi măsuri care au susţinut stabilitatea economică şi financiară  a României la începutul unor reforme dificile şi dureroase, precum şi integrarea României in NATO şi U.E.

L-am întâlnit pe cancelar la Consiliul European desfăşurat la Dublin, în decembrie 1996 şi la Ceremonia de celebrare a 50 de ani de la lansarea Planului Marshall, la Haga, în mai 1997, când am tremurat de frig alături, pentru ca apoi să-l văd pe cancelar emoţionat până la lacrimi rememorând situaţia dramatică a Germaniei de după război şi intervenţia salvatoare a Statelor Unite.

La dineul care a urmat după Conferinţa comună din iulie 1997 a NATO, cu statele membre ale Parteneriatului pentru Pace de la Madrid, oferit de secretarul general Javier Solana, am fost plasat, întâmplător sau nu, alături de Helmut Kohl. După ce m-a felicitat pentru discursul ţinut la conferinţă, l-a chemat pe secretarul personal care-i era alături de şaisprezece ani şi i-a spus să-i aducă un bilet pe care i-l încredinţase spre păstrare pentru momentul când îşi va scrie memoriile. Era biletul pe care îl trimisese ministrului de Externe german Kinkel într-un moment de impas al Summitului NATO, provocat de veto-ul preşedintelui Franţei, Jaques Chirac împotriva extinderii NATO fără includerea României în primul val, alături de Polonia, Ungaria şi Cehia. Helmut Khol sugerase un compromis pe care miniştrii de Externe ai Germaniei şi Franţei l-au negociat cu secretarul de stat al SUA, Madeleine Albright, obţinând plasarea României pe primul loc în lista ţărilor candidate penru al doilea val. Un loc simbolic care va fi confirmat la Summitul NATO de la Washington, din 1999 şi apoi materializat la Praga, în 2004.

Esential, aş putea spune chiar salvator pentru România, a fost Consiliul European de la Luxemburg, în decembrie 1997, când din nou tandemul Germania-Franţa i-a deschis o perspectivă aproape nesperată: împotriva tendinţei Comisiei Europene şi a multor state-membre, care imaginau o lărgire a UE limitată la statele central-europene deja acceptate pentru NATO, urmând ca România, Bulgaria şi alte state est europene să aştepte până la convergenţa deplină. Decizia de la Luxembug a consfinţit modelul “regata”, adică statutul de candidat pentru cele „10+1” state europene, care puteau apoi avansa în propriul ritm şi aveau la dispoziţie un culoar de depăşire. Pentru România, acest model a fost salutar, evitând demoralizarea şi amânarea excesivă a finalizării procesului. Ştiam cu toţii atunci, cum ştim prea bine şi azi, că, fără suportul marilor state europene, în frunte cu Germania şi Franţa, nu am fi avut această şansă. Cancelarul Kohl a recunoscut el însuşi caracterul excepţional şi imprevizibil al acestui dublu proces de lărgire şi cu deosebire al integrării europene, pentru ţările din estul şi sudul continentului. Când l-am întalnit la Bucureşti, în 2010, după integrarea României în UE, a spus că, în opinia sa, integrarea europeană a României şi a Bulgariei este “un miracol”. Un miracol la care contribuţia sa a fost decisivă.

Aş dori să mai evoc un moment semnificativ. În 1999, Institutul East West din New York a luat decizia ca, în locul obişnuitului premiu ,,Omul de stat european al anului”, să decerneze premiul ,,Omul de stat european al deceniului “ cancelarului Kohl, retras din politică în acel moment. Am avut onoarea să urc pe scenă alaturi de recipienţii premiului din anii ’90, printre care preşedintele George Bush, Lech Walesa, Vaclav Havel, Arpad Gonz, Eduard Shevarnadze care l-au inconjurat pe Helmut Kohl cu respectul cuvenit unui mare lider mondial.

În secolul 21, doi preşedinţi ai SUA, unul republican, iar celălalt democrat – George Bush senior şi Bill Clinton, martori ai îndelungatei prezenţe a cancelarului Kohl în fruntea Germaniei şi parteneri ai cancelarului în tot acest îndelungat şi fructuos parcurs, au declarat că Helmut Kohl a fost cel mai mare lider european din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Consider un privilegiu al soartei faptul că am fost contemporani şi că am avut onoarea de a colabora într-o misiune istorică: integrarea fostelor state comuniste din Europa de est în Uniunea Europeană.

 

 

*John B. Severance, Winston Churchill:  Soldier, Statesman, Artist.  New York:  Clarion Books, 1996.