O să încep prin
a-mi exprima bucuria de a fi aici, în acest mediu prietenesc, pentru a
discuta din nou cu elita intelectuală română şi maghiară din Târgu
Mureş. Nu pot să nu reamintesc ceea ce a evocat domnul Borbély László:
evenimentul din 1997, vizita preşedintelui Ungariei, Árpád Göncz în
oraşul dumneavoastră şi faptul că, după plecarea sa, am avut o
întâlnire cu intelectuali maghiari şi români, la Palatul Culturii.
În anii următori,
după ce mi-am încheiat mandatul de preşedinte, am fost deseori la
Budapesta, unde am fost ales în board-ul unei fundaţii iniţiate de
Institutul East-West şi de fiecare dată îl vizitam pe preşedintele
Árpád Göncz la el acasă, beam un ceai, stăteam de vorbă, îmi spunea că
îşi scrie memoriile, că şi-a revăzut întreaga viaţă şi poate spune că
momentul cel mai impresionant a fost vizita la Târgu Mureş, atunci
când, după terminarea acelui miting, l-am invitat să mergem să dăm
mâna cu oamenii care asistau. Printre ei erau, probabil, mulţi care
fuseseră şi în urmă cu şapte ani în piaţă, înfruntându-se. Mi-a
mărturisit că, după ce s-a urcat în maşină, i-au dat lacrimile, pentru
că, în timp ce le strângea mâinile, nu şi-a dat seama care era român
şi care era maghiar. Îmi amintesc şi eu foarte bine cum răspunsurile
la întrebările noastre veneau în maghiară sau în română, de la români
care vorbeau limba maghiară şi de la maghiari care vorbeau limba
română.
Cred că, după 25 de
ani de la căderea regimului comunist, este momentul ca istoria recentă
să fie scrisă. Putem contribui şi noi. Mă bucur că putem discuta stând
faţă în faţă – nu e o sală mare, nu vor fi discursuri de la tribună.
Sunt aici şi pentru a răspunde întrebărilor dumneavoastră. Istoria
recentă se face şi pe baza unor mărturii personale ale celor care au
participat într-un fel sau altul la schimbările din aceşti 25 de ani.
E bine să vedem cum
sunt privite aceste schimbări şi din afară. Am fost invitat la Kiev,
împreună cu un grup de foşti preşedinţi din această zonă, ca să
constituim un grup de „adviseri”, cum ar veni, pentru viitorul
Ucrainei. Am fost rugat să vorbesc despre experienţa pozitivă a
României, despre reconcilierea româno-maghiară, aceasta fiind privită
ca un exemplu, ca un mod de a căuta şi a găsi soluţii. În discursurile
sale la reuniunile NATO sau OSCE, preşedintele Clinton spunea aşa:
dacă românii şi maghiarii au reuşit, după secole de conflicte
sângeroase, să ajungă la o reconciliere, de ce nu ar reuşi şi cei din
Balcani, din Asia Centrală, sau din alte zone? Despre relaţiile dintre
comunităţile română şi maghiară am fost întrebat peste tot în lume,
aşa că, departe de a ne socoti nişte victime ale istoriei, trebuie să
vedem ceea ce am reuşit important în aceşti ani.
Momentul martie
1990 venea după două foarte violente confruntări care avuseseră loc în
ianuarie şi februarie, la Bucureşti, când, împotriva unor manifestaţii
paşnice la care am participat, au fost aduşi minerii înarmaţi cu bâte
şi topoare, să „apere” Frontul. Pentru că FSN nu suporta ideea de
opoziţie şi pentru a avea „linişte”, urmărea reinstaurarea fricii şi a
terorii. România era singura ţară unde, după prăbuşirea comunismului
printr-o revoltă populară, la putere se aflau foşti membri din
conducerea PCR, şi nu din eşalonul doi, cum s-a spus. În Parlament,
Senatul îl avea ca preşedinte pe Alexandru Bârlădeanu, din fostul
Birou Politic din cea mai criminală perioadă a istoriei PCR, în care
mii de oameni au fost ucişi şi alte sute de mii târâţi în închisori.
Preşedintele Camerei Deputaţilor era Dan Marţian, care îl urmase pe
Ion Iliescu ca prim-secretar al Uniunii tineretului comunist şi
ministru al Tineretului. Ministru al Apărării era generalul Victor
Stănculescu, care avea să fie condamnat în timpul mandatului meu
pentru participare la represiunea armată a revoluţiei de la Timişoara
şi îl înlocuise pe generalul Militaru, documentat agent al KGB.
Ministru de Interne era generalul Mihai Chiţac, altul care trăsese la
Timişoara, acesta era peisajul în care s-au desfăşurat evenimentele
din ianuarie – martie 1990. Preşedintele ţării era şi el un fost
nomenclaturist, membru al Biroului Politic, iar consilierul său pentru
apărare, securitate naţională şi ordine publică era generalul Vasile
Ionel, documentat şi el agent KGB. Pentru a se menţine la putere,
această conducere a FSN avea nevoie să ţină societatea sub control, să
minimalizeze opoziţia iar populaţia să se teamă de orice schimbare.
Cum s-a reuşit să
se schimbe totuşi cursul, cum s-a reuşit ca România să nu urmeze
drumul pe care plecase cu un asemenea regim? După părerea mea, decisiv
a fost în acele momente rolul elitelor intelectuale. Pot să vă spun
cum s-au văzut lucrurile de la Bucureşti, din interiorul
Universităţii. Imediat după căderea lui Ceauşescu, chiar în decembrie,
studenţii şi profesorii au ales un triumvirat de conducere din care
făceam parte, alături de profesorul Manolescu de la Filologie şi
profesorul Cristescu de la Matematică, după care am fost ales
prorector. Liga Studenţilor juca un rol important şi, imediat după
evenimentele de la Târgu Mureş, a dat un comunicat în care s-a
pronunţat ferm în favoarea reconcilierii româno-maghiare. Regret că nu
este aici Gabriel Andreescu. Acesta şi alţi intelectuali au plecat
atunci la Budapesta ca ambasadori ai reconcilierii. În iunie 1990,
după cea de-a treia venire a minerilor, s-a constituit Solidaritatea
Universitară având membri români şi maghiari, apoi Alianţa Civică în
care unul din vicepreşedinţi a fost maghiar şi Convenţia Democratică
din care, de la început, UDMR a făcut parte. Îmi amintesc că, în 1992,
când am candidat prima dată la preşedinţie, una dintre diversiunile
TVR evidenţia mai întâi voturile pe care le obţinusem în turul doi în
Harghita şi Covasna (87 – 90%), pentru că arătau ca voturile lui
Ceauşescu pe vremuri şi pentru a arăta cumva că eram „un om al
ungurilor”. Ceea ce s-a încercat şi în 96, dacă vă amintiţi acel clip
al PSDR din acea vreme, care, folosind teoria lui Huntington şi în
acelaşi timp tectonica globală – fiindcă eram geolog – prezicea că,
dacă Emil Constantinescu ar deveni preşedinte, Transilvania se rupe,
migrează şi se alipeşte la Ungaria, după care urmau imagini de război
cu oameni împuşcaţi, cu oameni în mizerie, aşadar, dacă îl alegeţi pe
Constantinescu, aşa se va întâmpla. Acel clip există, a fost
înfiorător, dar efectul a fost contrar. Ca şi discursul violent de la
Alba Iulia, al preşedintelui Iliescu, referitor la convieţuirea
româno-maghiară. Dacă după ’96, asemenea provocări nu s-au mai
repetat, aceasta se datorează reacţiei comune a elitelor intelectuale.
Ţin să subliniez acest lucru pentru că astăzi este din nou un moment
dificil pentru România, din alte motive, legate de corupţie, şi din
nou sunt necesare, după părerea mea, o revoluţie morală, un proiect de
ţară şi o viziune comună care să plece din rândurile intelectualilor.
Tocmai de aceea mă bucur că această dezbatere este intitulată
Retrospectivă şi Perspectivă.
Aş dori să vă
povestesc şi despre un alt moment. În 1994, a avut loc la Budapesta
Adunarea Generală a Conferinţei Rectorilor Europeni. Cu un an înainte,
la Barcelona, fusesem ales în comitetul de conducere al Conferinţei
Rectorilor Europeni care grupa rectorii celor mai importante
universităţi din Europa. Aflând că voi veni la Budapesta, preşedintele
Göncz m-a invitat la Palatul prezidenţial. Am discutat cam o oră şi,
între altele, i-am propus să începem cu o reconciliere culturală.
Preşedintele Göncz, Árpi bácsi, cum i se spunea, un om cu totul
deosebit, ales preşedinte al Ungariei pe când era preşedintele Uniunii
Scriitorilor, fusese condamnat la moarte, pedeapsă comutată în
închisoare pe viaţă pentru participare la Revoluţia Maghiară din 1956,
m-a întrebat ce anume înţeleg eu prin reconciliere culturală. Am spus
că, din punctul meu de vedere, nu înseamnă o eludare a trecutului, ci
o asumare a trecutului. Trebuie să acceptăm istoria aşa cum a fost ea,
cu confruntările ei sângeroase între români şi unguri, să ne-o asumăm
aşa cum a fost şi să încercăm să construim un prezent într-o altă
perspectivă, un proiect comun. Acestea nu trebuiau făcute în
campaniile electorale, prin partidele politice, ci în societatea
civilă, în mediul academic. În acest sens, fundaţia, pe care o conduc
şi acum, a organizat mai multe întâlniri comune până în 1996 iar ceea
ce a fost decisiv, după părerea mea, a fost existenţa unui proiect
comun pentru că şi românii, şi ungurii susţineau integrarea în Uniunea
Europeană şi în NATO. Ceea ce prevala în acel moment, şi intelectualii
au înţeles foarte bine acest lucru, era ca România şi Ungaria ca ţări,
şi românii şi ungurii ca indivizi şi comunităţi să evite sau să
reuşească să iasă din orice încercare a Rusiei de a-şi recăpăta
fostele zone de influenţă. Să-şi asigure prin NATO siguranţa naţională
şi prin Uniunea Europeană construcţia unui viitor comun într-o
structură în care minorităţile sunt protejate.
Nu trebuie să
subestimăm capacitatea popoarelor de a înţelege şi de a urma o viziune
şi un proiect, dacă acestea sunt cu adevărat importante pentru
convieţuirea lor. Un mare proiect istoric, un mare proiect naţional,
al oricărei naţiuni este în primul rând un proiect cultural.
Proiectul nostru comun de reconciliere culturală a reuşit, putem
spune, chiar dacă există fricţiuni la toate nivelele – în orice
familie există fricţiuni. Trebuie să le depăşim, după 25 de ani, şi să
vedem, din retrospectivă, ce perspectivă putem contura pentru că
astăzi, dacă există o problemă a României şi a Ungariei (după părerea
mea, şi a Uniunii Europene) este lipsa unui alt mare proiect istoric,
a unei viziuni.
Astăzi, Uniunea
Europeană are probleme pentru că s-a transformat într-o structură
birocratică. Lipseşte un ethos, lipseşte un proiect comun într-un
moment în care lumea începe să devină din nou multi-polară şi
dificilă. Avem o experienţă, o expertiză pe care o putem oferi altor
state. Este experienţa Europei Centrale. Şi avem contraste. Ce s-a
petrecut la Târgu Mureş, cum bine a spus domnul Borbély László, a fost
înainte de evenimentele din fosta Iugoslavie. Să nu uităm ce rol –
pozitiv sau negativ – a avut acolo elita intelectuală. Primul proiect,
al Serbiei Mari, a fost lansat la Academia de Ştiinţe a Serbiei. Dar
tot în Serbia, mai târziu, cei care au construit Serbia democratică de
astăzi, au plecat toţi din Universitatea din Belgrad. Absolut toţi. De
la Tadić bătrânul, care era şeful Catedrei de Filozofie şi Ştiinţe
Politice, Koštunica, care a ajuns preşedinte, era profesor, ca şi
preşedintele Parlamentului, primul ministru Djindjić, asasinat, a fost
lector. În bună măsură aceştia s-au inspirat din modelul Pieţii
Universităţii, al Solidarităţii Universitare şi al reconcilierii
reuşite în România. Sunt coleg cu fostul prim-ministru al Slovaciei,
Dziurinda, în juriul Premiului Walesa şi ne întâlnim în fiecare
an la Gdnask. El îşi aminteşte că Slovacia a fost exclusă dintre cele
patru state propuse să intre în primul val în NATO din cauza politicii
guvernului, condus atunci de Meciar, faţă de comunitatea maghiară din
Slovacia. L-am invitat la Bucureşti să vadă cum funcţionează un guvern
în care este reprezentată minoritatea maghiară. Am vorbit despre
intelectuali, despre rolul intelectualilor, de existenţa unui proiect.
Dar un proiect implică materializare practică şi pentru aceasta
cuvântul cheie este încrederea. Încredere în promisiuni, în
angajamente, atunci când eşti reprezentant în structuri de decizie.
Aşa a fost posibil – să spunem totul cu sinceritate – ca, împreună cu
domnul Markó Béla, să construim, înainte de turul doi al alegerilor
prezidenţiale, acest proiect al prezenţei UDMR la guvernare. Am semnat
un acord, era şi Petre Roman de faţă, în care am precizat că, deîndată
ce voi câştiga alegerile, voi susţine prezenţa în guvern a
reprezentanţilor minorităţii maghiare. Am avut şi o tactică politică
pentru a contracara atacurile împotriva Convenţiei Democratice, din
care făcea parte şi UDMR. Am hotărât de comun acord ca UDMR să se
retragă din Convenţia Democratică şi să ne reunim după primul tur. Au
fost decizii politice inedite, pe care le-am respectat. Vreau să
amintesc şi lucruri pe care cred că multă lume le-a uitat. Când am
anunţat că vom legifera dreptul la folosirea limbii maghiare în
administraţie, în justiţie şi în educaţie, până la nivel universitar,
primul ministru s-a speriat pentru că, în presă şi pe stradă, se
vorbea deja de un război civil, dacă aceste lucruri vor fi
implementate. I-am sugerat să dea o ordonanţă de urgenţă şi să o lăsăm
să fie dezbătută în parlament. Până la urmă, ordonanţa a fost
adoptată. Este adevărat că s-au şters de către români şi unguri câteva
inscripţii de pe tăbliţele indicatoare ale localităţilor, dar
lucrurile au evoluat într-un mod pozitiv, proiectul nostru fiind
sprijinit cu curaj de intelectualii care făceau politică în acea
vreme. Aşa cum spunea Churchill, trebuie să ai idei, dar îţi trebuie
şi curaj. Folosind ultranaţionalismul poţi obţine succese imediate.
Este calea cea mai uşoară de a câştiga popularitate. Însă, pe termen
lung, urmările vor conduce la un eşec. Politica Preşedinţiei şi a
Guvernului României în perioada 1996 – 2000 au câştigat încrederea
Ungariei.
În reuniunile
Consiliului Europei sau ale NATO, la care eram invitaţi, preşedintele
Göncz ne-a susţinut întotdeauna subliniind mereu importanţa
reconcilierii româno-maghiare. Fostul „inamic numărul unu” al
României, cum era considerat un american de origine maghiară care avea
să ajungă apoi președintele Comisiei de Politică Externă din Congresul
SUA, a devenit un prieten bun al României. Şi mai fac o mărturisire:
în momentul în care s-au strâns adeziuni și scrisori către Congresul
American pentru intrarea României în NATO, numărul semnatarilor de
origine maghiară din SUA l-a depășit pe cel al românilor din SUA. Ca
fost șef de stat am o mare satisfacție să spun că s-au dovedit
mincinoase afirmaţiile din presa de atunci după care, dacă Ungaria va
intra în NATO și România nu, dacă Ungaria va intra în UE și România nu
va intra odată cu ea, Ungaria se va opune aderării României. Acest
lucru era susținut cu patos de adversarii noștri în timp ce, în
intervențiile mele, eu susţineam că Ungaria va sprijini intrarea
României în NATO și în UE, chiar dacă nu o va face din iubire, ci o va
face din propriul interes. Pentru că este mult mai important și
benefic pentru o țară să aibă un prieten la graniță și să nu aibă o
zonă de turbulențe. Este ceea ce simțim și noi acum, față de
evenimentele din Ucraina.
Închei spunând că
am parcurs un drum dificil ştiind că orice proiect istoric important
are un preţ social, un cost social pe termen scurt. Dar, deși
reformele economice şi politice din timpul mandatului meu au condus la
o inflație enormă, la disponibilizări masive, în special în zonele
miniere, oamenii au înțeles şi au acceptat. Sunt şi rămân recunoscător
poporului, românilor și maghiarilor din România, care au acceptat să
plătească un preț social atât de greu pentru un proiect important:
integrarea României în NATO și UE. Prezenţa noastră în Alianţa
nord-atlantică și parteneriatul strategic cu SUA ne permit să discutăm
mult mai calm în momentul în care se reaprind conflicte grave,
inclusiv conflicte interetnice, în apropierea țărilor noastre, a
României și a Ungariei.