19-20 martie 1990 – 2015 - Restrospectivă şi perspectivă

20 martie, 2015 Târgu Mureş

 

O să încep prin a-mi exprima bucuria de a fi aici, în acest mediu prietenesc, pentru a discuta din nou cu elita intelectuală română şi maghiară din Târgu Mureş. Nu pot să nu reamintesc ceea ce a evocat domnul Borbély László: evenimentul din 1997, vizita preşedintelui Ungariei, Árpád Göncz în oraşul dumneavoastră şi faptul că, după plecarea sa, am avut o întâlnire cu intelectuali maghiari şi români, la Palatul Culturii.

În anii următori, după ce mi-am încheiat mandatul de preşedinte, am fost deseori la Budapesta, unde am fost ales în board-ul unei fundaţii iniţiate de Institutul East-West şi de fiecare dată îl vizitam pe preşedintele Árpád Göncz la el acasă, beam un ceai, stăteam de vorbă, îmi spunea că îşi scrie memoriile, că şi-a revăzut întreaga viaţă şi poate spune că momentul cel mai impresionant a fost vizita la Târgu Mureş, atunci când, după terminarea acelui miting, l-am invitat să mergem să dăm mâna cu oamenii care asistau. Printre ei erau, probabil, mulţi care fuseseră şi în urmă cu şapte ani în piaţă, înfruntându-se. Mi-a mărturisit că, după ce s-a urcat în maşină, i-au dat lacrimile, pentru că, în timp ce le strângea mâinile, nu şi-a dat seama care era român şi care era maghiar. Îmi amintesc şi eu foarte bine cum răspunsurile la întrebările noastre veneau în maghiară sau în română, de la români care vorbeau limba maghiară şi de la maghiari care vorbeau limba română.

Cred că, după 25 de ani de la căderea regimului comunist, este momentul ca istoria recentă să fie scrisă. Putem contribui şi noi. Mă bucur că putem discuta stând faţă în faţă – nu e o sală mare, nu vor fi discursuri de la tribună. Sunt aici şi pentru a răspunde întrebărilor dumneavoastră. Istoria recentă se face şi pe baza unor mărturii personale ale celor care au participat într-un fel sau altul la schimbările din aceşti 25 de ani.

E bine să vedem cum sunt privite aceste schimbări şi din afară.  Am fost invitat la Kiev, împreună cu un grup de foşti preşedinţi din această zonă, ca să constituim un grup de „adviseri”, cum ar veni, pentru viitorul Ucrainei. Am fost rugat să vorbesc despre experienţa pozitivă a României, despre reconcilierea româno-maghiară, aceasta fiind privită ca un exemplu, ca un mod de a căuta şi a găsi soluţii. În discursurile sale la reuniunile NATO sau OSCE, preşedintele Clinton spunea aşa: dacă românii şi maghiarii au reuşit, după secole de conflicte sângeroase, să ajungă la o reconciliere, de ce nu ar reuşi şi cei din Balcani, din Asia Centrală, sau din alte zone? Despre relaţiile dintre comunităţile română şi maghiară am fost întrebat peste tot în lume, aşa că, departe de a ne socoti nişte victime ale istoriei, trebuie să vedem ceea ce am reuşit important în aceşti ani.

Momentul martie 1990 venea după două foarte violente confruntări care avuseseră loc în ianuarie şi februarie, la Bucureşti, când, împotriva unor manifestaţii paşnice la care am participat, au fost aduşi minerii înarmaţi cu bâte şi topoare, să „apere” Frontul. Pentru că FSN nu suporta ideea de opoziţie şi pentru a avea „linişte”, urmărea reinstaurarea fricii şi a terorii. România era singura ţară unde, după prăbuşirea comunismului printr-o revoltă populară, la putere se aflau foşti membri din conducerea PCR, şi nu din eşalonul doi, cum s-a spus. În Parlament, Senatul îl avea ca preşedinte pe Alexandru Bârlădeanu, din fostul Birou Politic din cea mai criminală perioadă a istoriei PCR, în care mii de oameni au fost ucişi şi alte sute de mii târâţi în închisori. Preşedintele Camerei Deputaţilor era Dan Marţian, care îl urmase pe Ion Iliescu ca prim-secretar al Uniunii tineretului comunist şi ministru al Tineretului. Ministru al Apărării era generalul Victor Stănculescu, care avea să fie condamnat în timpul mandatului meu pentru participare la represiunea armată a revoluţiei de la Timişoara şi îl înlocuise pe generalul  Militaru, documentat agent al  KGB. Ministru de Interne era generalul Mihai Chiţac, altul care trăsese la Timişoara, acesta era peisajul în care s-au desfăşurat evenimentele din ianuarie – martie 1990. Preşedintele ţării era şi el un fost nomenclaturist, membru al Biroului Politic, iar consilierul său pentru apărare, securitate naţională şi ordine publică era generalul Vasile Ionel, documentat şi el agent KGB. Pentru a se menţine la putere, această conducere a FSN avea nevoie să ţină societatea sub control, să minimalizeze opoziţia iar populaţia să se teamă de orice schimbare.

Cum s-a reuşit să se schimbe totuşi cursul, cum s-a reuşit ca România să nu urmeze drumul pe care plecase cu un asemenea regim? După părerea mea, decisiv a fost în acele momente rolul elitelor intelectuale. Pot să vă spun cum s-au văzut lucrurile de la Bucureşti, din interiorul Universităţii. Imediat după căderea lui Ceauşescu, chiar în decembrie, studenţii şi profesorii au ales un triumvirat de conducere din care făceam parte, alături de profesorul Manolescu de la Filologie şi profesorul Cristescu de la Matematică,  după care am fost ales prorector. Liga Studenţilor juca un rol important şi, imediat după evenimentele de la Târgu Mureş, a dat un comunicat în care s-a pronunţat ferm în favoarea reconcilierii româno-maghiare. Regret că nu este aici Gabriel Andreescu. Acesta şi alţi intelectuali au plecat atunci la Budapesta ca ambasadori ai reconcilierii. În iunie 1990, după cea de-a treia venire a minerilor, s-a constituit Solidaritatea Universitară având membri români şi maghiari, apoi Alianţa Civică în care unul din vicepreşedinţi a fost maghiar şi Convenţia Democratică din care, de la început, UDMR a făcut parte. Îmi amintesc că, în 1992, când am candidat prima dată la preşedinţie, una dintre diversiunile TVR evidenţia mai întâi voturile pe care le obţinusem în turul doi în Harghita şi Covasna (87 – 90%), pentru că arătau ca voturile lui Ceauşescu pe vremuri şi pentru a arăta cumva că eram „un om al ungurilor”. Ceea ce s-a încercat şi în 96, dacă vă amintiţi acel clip al PSDR din acea vreme, care, folosind teoria lui Huntington şi în acelaşi timp tectonica globală – fiindcă eram geolog – prezicea că, dacă Emil Constantinescu ar deveni preşedinte, Transilvania se rupe, migrează şi se alipeşte la Ungaria, după care urmau imagini de război cu oameni împuşcaţi, cu oameni în mizerie, aşadar, dacă îl alegeţi pe Constantinescu, aşa se va întâmpla. Acel clip există, a fost înfiorător, dar efectul a fost contrar. Ca şi discursul violent de la Alba Iulia, al preşedintelui Iliescu, referitor la convieţuirea româno-maghiară. Dacă după ’96, asemenea provocări nu s-au mai repetat, aceasta se datorează reacţiei comune a elitelor intelectuale. Ţin să subliniez acest lucru pentru că astăzi este din nou un moment dificil pentru România, din alte motive, legate de corupţie, şi din nou sunt necesare, după părerea mea, o revoluţie morală, un proiect de ţară şi o viziune comună care să plece din rândurile intelectualilor. Tocmai de aceea mă bucur că această dezbatere este intitulată Retrospectivă şi Perspectivă.

Aş dori să vă povestesc şi despre un alt moment. În 1994, a avut loc la Budapesta Adunarea Generală a Conferinţei Rectorilor Europeni. Cu un an înainte, la Barcelona, fusesem ales în comitetul de conducere al Conferinţei Rectorilor Europeni care grupa rectorii celor mai importante universităţi din Europa. Aflând că voi veni la Budapesta, preşedintele Göncz m-a invitat la Palatul prezidenţial. Am discutat cam o oră şi, între altele, i-am propus să începem cu o reconciliere culturală. Preşedintele Göncz, Árpi bácsi, cum i se spunea, un om cu totul deosebit, ales preşedinte al Ungariei pe când era preşedintele Uniunii Scriitorilor, fusese condamnat la moarte, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă pentru participare la Revoluţia Maghiară din 1956, m-a întrebat ce anume înţeleg eu prin reconciliere culturală. Am spus că, din punctul meu de vedere, nu înseamnă o eludare a trecutului, ci o asumare a trecutului. Trebuie să acceptăm istoria aşa cum a fost ea, cu confruntările ei sângeroase între români şi unguri, să ne-o asumăm aşa cum a fost şi să încercăm să construim un prezent într-o altă perspectivă, un proiect comun. Acestea nu trebuiau făcute în campaniile electorale, prin partidele politice, ci în societatea civilă, în mediul academic. În acest sens, fundaţia, pe care o conduc şi acum, a organizat mai multe întâlniri comune până în 1996 iar ceea ce a fost decisiv, după părerea mea, a fost existenţa unui proiect comun pentru că şi românii, şi ungurii susţineau integrarea în Uniunea Europeană şi în NATO. Ceea ce prevala în acel moment, şi intelectualii au înţeles foarte bine acest lucru, era ca România şi Ungaria ca ţări, şi românii şi ungurii ca indivizi şi comunităţi să evite sau să reuşească să iasă din orice încercare a Rusiei de a-şi recăpăta fostele zone de influenţă. Să-şi asigure prin NATO siguranţa naţională şi prin Uniunea Europeană construcţia unui viitor comun într-o structură în care minorităţile sunt protejate.

Nu trebuie să subestimăm capacitatea popoarelor de a înţelege şi de a urma o viziune şi un proiect, dacă acestea sunt cu adevărat importante pentru convieţuirea lor. Un mare proiect istoric, un mare proiect naţional, al oricărei naţiuni este în primul rând un proiect cultural.  Proiectul nostru comun de reconciliere culturală a reuşit, putem spune,  chiar dacă există fricţiuni la toate nivelele – în orice familie există fricţiuni. Trebuie să le depăşim, după 25 de ani, şi să vedem, din retrospectivă, ce perspectivă putem contura pentru că astăzi, dacă există o problemă a României şi a Ungariei (după părerea mea, şi a Uniunii Europene) este lipsa unui alt mare proiect istoric, a unei viziuni.

Astăzi, Uniunea Europeană are probleme pentru că s-a transformat într-o structură birocratică. Lipseşte un ethos, lipseşte un proiect comun într-un moment în care lumea începe să devină din nou multi-polară şi dificilă. Avem o experienţă, o expertiză pe care o putem oferi altor state. Este experienţa Europei Centrale. Şi avem contraste. Ce s-a petrecut la Târgu Mureş, cum bine a spus domnul Borbély László, a fost înainte de evenimentele din fosta Iugoslavie. Să nu uităm ce rol – pozitiv sau negativ – a avut acolo elita intelectuală. Primul proiect, al Serbiei Mari, a fost lansat la Academia de Ştiinţe a Serbiei. Dar tot în Serbia, mai târziu, cei care au construit Serbia democratică de astăzi, au plecat toţi din Universitatea din Belgrad. Absolut toţi. De la Tadić bătrânul, care era şeful Catedrei de Filozofie şi Ştiinţe Politice, Koštunica, care a ajuns preşedinte, era profesor, ca şi preşedintele Parlamentului, primul ministru Djindjić, asasinat, a fost lector. În bună măsură aceştia s-au inspirat din modelul Pieţii Universităţii, al Solidarităţii Universitare şi al reconcilierii reuşite în România. Sunt coleg cu fostul prim-ministru al Slovaciei, Dziurinda, în juriul Premiului Walesa şi ne întâlnim în fiecare an la Gdnask. El îşi aminteşte că Slovacia a fost exclusă dintre cele patru state propuse să intre în primul val în NATO din cauza politicii guvernului, condus atunci de Meciar, faţă de comunitatea maghiară din Slovacia. L-am invitat la Bucureşti să vadă cum funcţionează un guvern în care este reprezentată minoritatea maghiară. Am vorbit despre intelectuali, despre rolul intelectualilor, de existenţa unui proiect. Dar un proiect implică materializare practică şi pentru aceasta cuvântul cheie este încrederea. Încredere în promisiuni, în angajamente, atunci când eşti reprezentant în structuri de decizie. Aşa a fost posibil – să spunem totul cu sinceritate – ca, împreună cu domnul Markó Béla, să construim, înainte de turul doi al alegerilor prezidenţiale, acest proiect al prezenţei UDMR la guvernare. Am semnat un acord, era şi Petre Roman de faţă, în care am precizat că, deîndată ce voi câştiga alegerile, voi susţine prezenţa în guvern a reprezentanţilor minorităţii maghiare. Am avut şi o tactică politică pentru a contracara atacurile împotriva Convenţiei Democratice, din care făcea parte şi UDMR. Am hotărât de comun acord ca UDMR să se retragă din Convenţia Democratică şi să ne reunim după primul tur. Au fost decizii politice inedite, pe care le-am respectat. Vreau să amintesc şi lucruri pe care cred că multă lume le-a uitat. Când am anunţat că vom legifera dreptul la folosirea limbii maghiare în administraţie, în justiţie şi în educaţie, până la nivel universitar, primul ministru s-a speriat pentru că, în presă şi pe stradă, se vorbea deja de un război civil, dacă aceste lucruri vor fi implementate. I-am sugerat să dea o ordonanţă de urgenţă şi să o lăsăm să fie dezbătută în parlament. Până la urmă, ordonanţa a fost adoptată. Este adevărat că s-au şters de către români şi unguri câteva inscripţii de pe tăbliţele indicatoare ale localităţilor, dar lucrurile au evoluat într-un mod pozitiv, proiectul nostru fiind sprijinit cu curaj de intelectualii care făceau politică în acea vreme. Aşa cum spunea Churchill, trebuie să ai idei, dar îţi trebuie şi curaj. Folosind ultranaţionalismul poţi obţine succese imediate. Este calea cea mai uşoară de a câştiga popularitate. Însă, pe termen lung, urmările vor conduce la un eşec. Politica Preşedinţiei şi a Guvernului României în perioada 1996 – 2000 au câştigat încrederea Ungariei.

În reuniunile Consiliului Europei sau ale NATO, la care eram invitaţi, preşedintele Göncz ne-a susţinut întotdeauna subliniind mereu importanţa reconcilierii româno-maghiare. Fostul „inamic numărul unu” al României, cum era considerat un american de origine maghiară care avea să ajungă apoi președintele Comisiei de Politică Externă din Congresul SUA, a devenit un prieten bun al României. Şi mai fac o mărturisire: în momentul în care s-au strâns adeziuni și scrisori către Congresul American pentru  intrarea României în NATO, numărul semnatarilor de origine maghiară din SUA l-a depășit pe cel al românilor din SUA. Ca fost șef de stat am o mare satisfacție să spun că s-au dovedit mincinoase afirmaţiile din presa de atunci după care, dacă Ungaria va intra în NATO și România nu, dacă Ungaria va intra în UE și România nu va intra odată cu ea, Ungaria se va opune aderării României. Acest lucru era susținut cu patos de adversarii noștri în timp ce, în intervențiile mele, eu susţineam că Ungaria va sprijini intrarea României în NATO și în UE, chiar dacă nu o va face din iubire, ci o va face din propriul interes. Pentru că este mult mai important și benefic pentru o țară să aibă un prieten la graniță și să nu aibă o zonă de turbulențe. Este ceea ce simțim și noi acum, față de evenimentele din Ucraina.

Închei spunând că am parcurs un drum dificil ştiind că orice proiect istoric important are un preţ social, un cost social pe termen scurt. Dar, deși reformele economice şi politice din timpul mandatului meu au condus la o inflație enormă, la disponibilizări masive, în special în zonele miniere, oamenii au înțeles şi au acceptat. Sunt şi rămân recunoscător poporului, românilor și maghiarilor din România, care au acceptat să plătească un preț social atât de greu pentru un proiect important: integrarea României în NATO și UE. Prezenţa noastră în Alianţa nord-atlantică și parteneriatul strategic cu SUA ne permit să discutăm mult mai calm în momentul în care se reaprind conflicte grave, inclusiv conflicte interetnice, în apropierea țărilor noastre, a României și a Ungariei.