Discursul preşedintelui Emil Constantinescu la sesiunea solemnă „Marea Unire din 1918”

28 noiembrie 2014, Academia Română

 

Sesiunea „Marea Unire din 1918” este un bun prilej să ne întrebăm de ce azi, când nu mai suntem ameninţaţi din exterior cu pierderea independenţei şi unităţii ţării, suntem atât de dezbinaţi şi mai ales nemulţumiţi de tot şi toate. Nihilismul este la fel de dăunător ca demagogia naţionalistă şi de păgubos ca populismul social economic. Cuvântările distinşilor academicieni ne-au reamintit reperele în jurul cărora s-a constituit şi a supravieţuit naţiunea română – credinţa şi cultura – şi de idealurile năzuite şi rar atinse – respectul legii, cinstea, corectitudinea, solidaritatea comunitară - îndemnându-ne să ne întoarcem spre noi înşine, pentru că demnitatea naţiunii nu este altceva decât suma respectului de sine al fiecărui cetăţean. Abia atunci când ne vom cuceri acest respect vom fi mai puternici fiecare în parte şi toţi împreună.

Celebrăm astăzi un moment istoric în care, pornind din părţile de răsărit ale ţării, din Basarabia şi Bucovina, şi încheindu-se triumfal prin voinţa populară a ardelenilor manifestată la Alba Iulia, unitatea tuturor românilor înlăuntrul aceloraşi hotare s-a împlinit. Avem datoria unui omagiu profund şi pios pentru înaintaşii noştri, pentru cei care şi-au vărsat sângele pe tragicele şi glorioasele câmpuri de bătălie, pentru eroica armată română care a salvat ţara şi a îngăduit, prin biruinţa sa, ca integritatea şi suveranitatea României să cuprindă toate teritoriile locuite din veac de români. Pentru cei care, adunându-şi cugetele şi simţirea, au exprimat clar voinţa populară a românilor din Basarabia şi Bucovina, din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, de a se alătura fraţilor lor din vechiul Regat. Printre cei care, cu inteligenţă şi dăruire, cu ascuţimea minţii şi cu cuvântul lor înflăcărat au făcut ca drepturile istorice ale românilor să fie auzite şi ascultate de concertul naţiunilor la masa tratativelor de pace.

Generaţia de la 1918 a fost o generaţie eroică. Şi tocmai de aceea îi datorăm un răspuns la o întrebare esenţială: suntem noi azi demni de eroismul lor? Ştiu că este o întrebare tulburătoare, dureroasă, dar gândindu-mă la zilele din decembrie 1989, când românii au pus capăt oprimării comuniste şi la abnegaţia cu care poporul român a plătit preţul social al tranziţiei postcomuniste voi răspunde „da”. Şi mai adaug, dacă ne dovedim până la capăt capabili de a îndeplini idealurile pentru care am luptat – de a clădi în România o societate modernă, de a înlătura definitiv zgura anilor de dictatură, de a pune în funcţie o economie performantă şi instituţii eficiente – dacă vom îndeplini toate acestea vom putea spune cu fruntea sus că am ştiut să clădim prezentul pe măsura trecutului cu care ne mândrim. De noi depinde. De felul în care fiecare dintre noi va şti ce poate să facă acum şi ce poate să apere mâine.

În urmă cu douăzeci şi cinci de ani, printr-o revoltă populară plătită cu sânge, poporul român a optat pentru democraţie, pentru instituţii democratice. De noi depinde ca instituţiile statului să funcţioneze mai bine, iar cei aleşi să îşi onoreze atribuţiile. Pentru că aceste instituţii trebuie să-şi facă mai bine datoria, este nevoie ca cetăţenii să le susţină, să-şi aducă propria voinţă şi propria pricepere în sprijinul lor. Avem nevoie de performanţă în economie şi în administrarea binelui public comun. Avem, în egală măsură, nevoie de acea forţă, de acea autoritate pe care doar suportul cetăţenilor o poate conferi instituţiilor fundamentale ale statului. Ce ar fi armata fără ostaşi sau fără poporul pe care armata trebuie să-l apere şi care priveşte cu încredere spre armată? Ce ar fi biserica fără credincioşi? Ce ar fi justiţia fără credinţa noastră în dreptatea pe care aceasta e chemată să o împartă? Doar încrederea în aceste instituţii le dă demnitatea şi forţa de a acţiona. Instituţiile democratice nu pot acţiona fără o conştiinţă democratică. Democraţia rămâne un cuvânt gol fără o cultură a democraţiei.

Din multe puncte de vedere, România este privită acum cu respect şi admiraţie pentru felul în care şi-a rezolvat problemele cu vecinii, pentru echilibrul politicii sale externe într-o zonă dominată de conflicte, pentru felul exemplar în care se comportă ostaşii ei aflaţi în misiuni de menţinere a păcii în mai multe locuri din lume, pentru voinţa cu care şi-a refăcut şi îşi reface structurile democratice, pentru căldura şi felul de a fi al oamenilor ei, pentru felul în care a rezistat în faţa unei istorii câtuşi de puţin uşoare.

De noi depinde ca România să progreseze. Fără susţinerea populară a românilor de pretutindeni, în 1918, doar victoria armatei române nu ar fi putut aduce întregirea ţării. Fără eforturile bărbaţilor de stat ai României reîntregite nu s-ar fi obţinut recunoaşterea internaţională a Marii Uniri. Tot aşa şi acum, fiecare dintre noi are propria sa răspundere: oamenii politici au datoria să orienteze şi să decidă reformele, dar punerea lor în practică are nevoie de curajul şi de efortul fiecăruia. Este momentul să ne asumăm fiecare responsabilităţile care ne revin, să nu mai aşteptăm totul de la alţii, să ne facem fiecare datoria şi să cerem fiecăruia să şi-o facă pe măsură. Datoria faţă de ţară trebuie să precumpănească asupra gâlcevilor mărunte şi asupra vanităţilor şi intereselor de grup. Un rol decisiv revine elitei intelectuale a României, Academiei Române.

Ne confruntăm cu lipsuri, cu nelinişti, cu temeri şi nu puţini au început să îşi piardă elanul şi speranţele. Este momentul să privim împreună cu mai multă luciditate şi cu mai multă îndrăzneală în jurul nostru. Vom constata atunci că da, e adevărat, ne confruntăm cu greutăţi. S-au făcut greşeli multe, prea multe ezitări. Dar nu suntem în pragul unei catastrofe. Suntem capabili să depăşim acest prag critic. Să ne privim, fără îngăduinţă şi cu luciditate, destinul în faţă. Avem încă un drum lung pentru a recupera anii şi deceniile de stagnare, de nedreptate, de nesăbuinţă a dictatorilor şi de lăcomie şi furt a oligarhilor tranziţiei. Nu am ajuns încă la liman, dar doar de noi depinde să ajungem acolo. De noi depinde să găsim, în sufletele şi în mintea noastră, îndrăzneala şi înţelepciunea pe care ni le cere destinul naţiunii noastre. De noi toţi depinde să ne regăsim uniţi în jurul unui mare ideal, aşa cum cu aproape un secol în urmă înaintaşii noştri au ştiut să se unească. Pe deasupra discordiilor, care nu au lipsit nici atunci, dar au fost depăşite; pe deasupra intereselor de grup, care sunt fireşti într-o societate liberă, dar care atunci au putut fi supuse interesului naţional superior; pe deasupra tragicelor răni ale unui război necruţător, cu o ţară până cu o clipă înainte ciuntită, înaintaşii au ştiut să strângă rândurile şi să se consacre unui mare proiect naţional. Suntem datori faţă de ei, cum suntem datori şi faţă de urmaşi, să le urmăm exemplul.  

Avem nevoie de solidaritatea românilor de pretutindeni, de solidaritatea cetăţenilor României pe umerii cărora apasă greul unei perioade de încordare spre mai bine, de solidaritatea românilor care trăiesc în vecinătatea hotarelor ţării şi care au dreptul la grija şi susţinerea noastră pentru a-şi păstra şi dezvolta identitatea naţională, de solidaritatea românilor pe care viaţa şi istoria i-au risipit în patru zări, dar care nu au uitat graiul şi sufletul patriei. Avem nevoie să fim mai încrezători unii în ceilalţi, să înfruntăm solidar noile provocări ale istoriei. Să înţelegem cu mai multă luciditate şi cu mai multă încredere unii în ceilalţi cât e de grea, dar şi cât e de însemnată această încercare comună.

Vom serba peste câteva zile Ziua Naţională într-o Românie profund dezbinată. Avem dreptul să sperăm că, măcar în această zi, românii se vor înfăţişa lor înşişi şi lumii întregi fără conflicte sterile şi dezbinări păgubitoare, cu buna-cuviinţă învăţată din bătrâni, cu o voinţă comună pentru binele patriei. Poate ar fi momentul ca, privind cu respect şi recunoştinţă către făuritorii istoriei de ieri, să ne adunăm forţele pentru confruntarea cu istoria de mâine.