PACE PRIN ÎNŢELEGEREA CELUILALT

 

De ce este nevoie de diplomaţie culturală ca un instrument pentru a clădi pacea prin înţelegerea celuilalt, acest concept nou pe care Academia de Diplomaţie Culturală din Berlin a încercat să-l promoveze în ultimii ani?  Pentru că lumea se schimbă. Şi dacă lumea se schimbă, şi politica, în sensul ei înalt de slujire a intereselor comunităţii, trebuie să se schimbe. Ilustrul strateg german Clausewitz1 considera că războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace. Eu cred că şi pacea poate fi un rezultat al politicii, prin alte mijloace. Unul dintre acestea este diplomaţia culturală, care –  fără să-şi propună să înlăture diplomaţia tradiţională a dialogului între părţi cu interese diferite, susţinute uneori prin diferite tipuri de presiuni şi chiar ameninţare cu forţa – să-l poată completa cu un element nou: dialogul bazat pe înţelegerea celuilalt şi, într-un sens mai larg, o înţelegere mai bună a lumii în care trăim.

Primul pas al diplomaţiei culturale ar trebui să fie, după părerea mea, construirea unei hărţi conceptuale a universului poilitic internaţional pe care să desenăm lumile diferite care populează planeta noastră: cea postmodernă, cea modernă şi cea premodernă. Numai pe această bază putem construi politici şi strategii de securitate adecvate unei lumi în schimbare rapidă şi contradictorie.

Pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict structurile politice ar trebui completate cu structuri ale societăţii civile dedicate problemelor securităţii mondiale. Numai astfel un proces de consolidare a respectului pentru om, democraţie şi securitate comună poate dobândi profunzimea pe care doar voinţa reală a popoarelor o poate garanta.

Vocaţia preventivă va constitui cheia de boltă a diplomaţiei în viitorul imediat. Aceasta implică o complexitate crescândă a analizelor şi mijloacelor de acţiune. Crizele repetate au arătat că, din păcate, intervenţiile preventive punctuale nu sunt suficiente şi trebuie inserate într-un complex de acţiuni pe termen lung care să ia în considerare ansamblul unor regiuni şi ansamblul problemelor care le pot destabiliza, de la dificultăţile economice la stereotipurile ancorate în mentalităţi divergente, de la precaritatea căilor de comunicare la riscurile neconvenţionale de securitate.

Diplomaţia culturală poate funcţiona ca un laborator unde se creează cultura politică a securităţii globale prin încredere reciprocă, negociere şi cooperare. Ea poate identifica riscurile majore, poate formula şi pune în practică programe de întărire a încrederii reciproce, atât în interiorul ţărilor cu un grad ridicat de risc, cât şi în zonele cu potenţial conflictual.

          Toate aceste considerente m-au determinat să mă gândesc la oportunitatea unui proiect dedicat promovării unei culturi a păcii la care sunt invitaţi  să participe cercetători în ştiinţele umaniste, savanţi, teologi, scriitori, artişti, arhitecţi, muzicieni, o cultură a păcii capabilă să edifice un spaţiu de cunoaştere şi înţelegere prin cooperare şi respect reciproc.

          Cred că o mare conversaţie a omenirii trebuie acum încurajată pentru ca grupuri cât mai largi de oameni obişnuiţi dezvolte un flux liber de idei şi cunoştinţe în întreaga lume.           Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă şi echilibrată care să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi conturată fără concursul reprezentanţilor acestora capabili să exprime pluralitatea de voci, de întrebări şi de aspiraţii a miliarde de oameni.

Neînţelegerea motivaţiilor Celuilalt a dus în istorie la multe decizii greşite de politică externă care au declanşat conflicte, multe încă îngheţate. Iată de ce obiectivul valorilor comune mi se pare astăzi atât de important în noua structură a relaţiilor internaţionale. Numai politica valorilor comune ca bază de dialog poate aduce stabilitate. Numai o economie de piaţă funcţională şi un stat de drept se pot opune unui stat oligarhic generator de corupţie generalizată. Lărgirea spaţiului unei democraţii reale, şi nu a unei democraţii de faţadă, înseamnă lărgirea spaţiului păcii.

Mişcările populare pentru libertate, democraţie şi drepturile omului din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu vor schimba nu numai faţa ţărilor din zonă dar, în viitorul apropiat, şi faţa întregii lumi. Am în vedere posibilitatea instaurării unui sistem de securitate şi de garantare a păcii bazat în mai mare măsură pe ceea ce obişnuim astăzi să numim soft power, ca opus al politicii de forţă.

Este adevărat că politica internaţională, ca şi diplomaţia clasică, a fost construită pe raporturi de putere şi de forţă şi multă vreme va continua să fie aşa. Conceptul soft power este încă departe de a fi funcţional iar diplomaţia culturală este abia la început. Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu pledez pentru înlocuirea diplomaţiei clasice cu cea culturală. Ar însemna să susţin o utopie periculoasă. Pledez însă pentru asocierea lor. Cu experienţa pe care am câştigat-o ca om de ştiinţă, om de cultură şi om de stat, pot spune că diplomaţia culturală se află în acelaşi raport cu diplomaţia clasică în care se află geometria neeuclidiană faţă de geometria euclidiană, fizica relativistă faţă de fizica newtoniană, principiul terţului inclus faţă de principiul terţului exclus al logicii aristotelice, modernismul şi postmodernismul faţă de clasicism şi neoclasicism în literatură, muzică şi artă. Adică deschide un alt câmp de înţelegere a unor fenomene aflate sub semnul incertitudinii fără a-l nega pe cel construit pe baza realităţilor cunoscute anterior. 

          Societatea modernă şi postmodernă a secolului 20 a promovat drepturi egale şi libertăţi rasiale şi etnice, drepturi şi şanse egale pentru femei, respectarea celor care vor să fie diferiţi. Dar toate acestea au divizat societatea riscând chiar o atomizare a ei. Găsirea unui ideal comun peren care să depăşească solidarizarea conjuncturală împotriva a ceva este un ţel dificil. Un astfel de ideal ar putea fi Pacea. Nu o pace impusă sub presiunea fricii, ci o pace  izvorâtă din adâncul conştiinţei a milioane de oameni. Ceea ce poate aduce tezaurul filosofic, literar, artistic milenar al Levantului în această revoluţie spirituală este o profundă cunoaştere a fiinţei umane măcinate de milenii în lupta dintre tendinţa de a folosi puterea pentru a-i asupri pe ceilalţi în folosul propriu şi aspiraţia iubirii aproapelui. Putem transforma această vastă Pedagogie a suferinţei într-o Pedagogie a reconcilierii. 

De o bună bucată de timp organizaţiile internaţionale precum ONU, UNESCO sau societatea civilă încearcă se creeze o cultură politică a securităţii prin negociere şi cooperare. Pentru promovarea păcii şi înţelegerii în lume se caută cel mai mic numitor comun în jurul căruia să putem să cădem de acord. Este un demers corect si binevenit mai ales pentru contracararea ameninţărilor imediate.

Convingerea mea este că trebuie să ne propunem mult mai mult. Dacă vrem să realizăm o pace şi o înţelegere adevărată între oameni trebuie să ne concentrăm nu asupra celui mai mic numitor comun, ci să ne raportăm la cel mai înalt numitor comun – credinţa.

În urmă cu douăzeci de ani, în Estul Europei milioane de oameni, cu mâinile goale, au fost gata să lupte şi să moară pentru libertate şi democraţie făcând să se prăbuşească cea mai mare maşinărie de război din istoria omenirii. Într-un mileniu nou, putem redescoperi credinţa. Nu pentru a o folosi, ca într-o lungă istorie a omenirii, împotriva altora, ci pentru a înţelege menirea noastră pe pământ. Pacea este numele lui Dumnezeu fie că suntem creştini, musulmani, iudei sau credincioşi ai religiilor asiatice. Numai aroganţa omului l-a făcut pe acesta să uite mesajul Domnului, indiferent de numele pe care i-l dăm în limba sau credinţa noastră.