Securitatea globală şi democraţia [1]

 

Aş vrea să încep cu o confesiune:

M-am născut în 1939, la numai câteva luni de la semnarea pactului Ribbentrop – Molotov şi începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, într-un oraş situat la graniţa cu URSS, aproape de paralela 45.

Dacă în acei ani cineva ar fi traversat continentul eurasiatic de la Oceanul Pacific la cel Atlantic de la Tokio la Lisabona ar fi străbătut numai state aflate sub dictaturi civile sau militare.

Al Doilea Război Mondial a provocat moartea a peste 25 de milioane de militari şi a peste 73 de milioane de civili, uriaşe pierderi economice şi distrugeri ale patrimoniului cultural universal. Numai acest fapt ne face să considerăm că cel mai important câştig al omenirii în ultimele şapte decenii este Pacea şi că aceasta este legată de democraţie.

Prăbuşirea dictaturilor comuniste din URSS şi Sud-Estul Europei şi înlocuirea lor cu regimuri democratice au pus capăt altor pierderi de vieţi omeneşti care numai pentru teritoriile fostei Uniuni Sovietice sunt apreciate de peste 20 de milioane de oameni ucişi din motive politice la ordinul propriilor lor conducători.

A devenit şi mai clar că securitatea globală şi pacea sunt legate de extinderea democraţiei. Cei care au trăit sub dictatura comunistă cea mai criminală orânduire din întreaga istorie a omenirii pot înţelege de ce în trecut, de multe ori sistemul de securitate construit de SUA şi aliaţii săi s-a bazat în Asia, America de Sud şi Africa pe înţelegeri cu dictatori corupţi şi criminali.

Revoluţiile populare care au început în 1911 în Nordul Africii şi Orientul Mijlociu cer contruirea unui nou sistem de securitate globală bazat în mai mare măsură pe democraţie şi societatea civilă.

Dificilă mi se pare la această nouă răscruce nu atât alegerea unui drum sau altul, cât capacitatea de a anticipa unde duc aceste drumuri sau alte drumuri noi care se pot deschide într-un secol de transformări neaşteptate, în care jocul riscurilor şi actorii se schimbă cu rapiditate.

Există două tipuri de provocări care stau în faţa securităţii. Prima provocare priveşte rezolvarea rapidă a unor probleme nevralgice ale prezentului. A doua provocare priveşte elaborarea unui concept strategic pentru securitatea globală în prima parte a secolului XXI.

 

O strategie pe termen lung

În ceea ce priveşte abordările strategice, este necesar un efort de încredere şi de anticipare a tendinţelor de evoluţie sau involuţie a lumii în care trăim. Schimbările mediului de securitate pot fi înţelese numai dacă luăm în considerare schimbarea naturii relaţiilor internaţionale, a regulilor, a normelor, a tipologiei actorilor, a scopurilor urmărite şi a mecanismelor de acţiune.

 

Criza mondială instituţională

Războiul ruso-georgian din august 2008 a acţionat şi ca un şoc asupra structurilor de securitate. Consecinţele sale imediate au evidenţiat slăbiciunile inerente ale sistemelor de soluţionare a conflictelor îngheţate. Dincolo de acestea au devenit evidente blocajele de natură instituţională ale UE în materie de politică externă şi divergenţele din cadrul NATO. Deşi extinderea conflictului a fost blocată, a devenit vizibilă o criză instituţională majoră la nivel internaţional. Componentele ei s-au dovedit a fi o criză a mijloacelor, o criză a principiilor de drept internaţional şi o criză morală. Revizuirea strategiilor de securitate pe baza unor noi modele de abordare s-a impus cu necesitate. La fel, consecinţele care privesc logica evaluării şi planificării de securitate.

 

În ce lume trăim?

S-au conturat două abordări teoretice. După prima, care este şi cea mai veche, lumea este unipolară, datorită super-puterii SUA, care a investit în ultimii zece ani dublu faţă de suma bugetelor militare ale tuturor statelor lumii în cheltuieli de cercetare ştiinţifică şi tehnologică de natură militară. Lumea poate fi definită ca unipolară şi din punctul de vedere al modelului de democraţie liberală în care intră nu numai SUA şi Europa, dar şi state importante din Asia ca Japonia, Australia, Coreea de Sud, sau din America Latină cu nivel ridicat de dezvoltare şi viaţă.

După părerea mea, această abordare este depăşită. Chiar Statele Unite s-au ferit să se afirme ca unică superputere. Este vorba nu numai de declaraţiile publice. Am asistat la multe intervenţii, în cadru restrâns sau închis, ale preşedintelui Clinton, şi pot depune mărturie despre grija sa de a găsi şi consulta partenerii politici sau militari în momente de criză. Scurtul puseu de aroganţă de la începutul noului secol al preşedintelui George Bush a fost repede contrazis de realitate.

Modelul unui tip unic de democraţie pare şi el depăşit. Am avut ocazia să prezint la Universitatea Harvard, la o conferinţă prezidată de regretatul profesor Huntington, rezervele mele în privinţa teoriei ciocnirii civilizaţiilor, în care Europa era divizată între spaţiul civilizaţional occidental bazat pe mentalitatea catolic-protestantă şi cel estic ortodox.[2] Integrarea europeană a Greciei, României şi Bulgariei au contrazis şi practic această teorie, care va fi infirmată şi de viitoarea integrare în UE nu numai a unor alte naţiuni ortodoxe ca Serbia şi Macedonia dar şi musulmane, precum Albania, Bosnia-Herţegovina sau Kosovo. Încă din 1994, la Conferinţa de la Seul, am contestat şi teoria inadecvării la democraţia liberală a naţiunilor asiatice.[3]

O a doua abordare care descrie lumea ca uni-multipolară, cu periferie anarhică s-a dovedit a fi mai apropiată de realitate. În acest context, SUA nu poate acţiona singură, ci doar împreună cu alte puteri. Occidentul s-a dovedit a fi multipolar şi neuniform. Multipolarismul occidental nu este un accident ci este urmarea firească a democraţiei interne şi celei existente în organismele şi instituţiile internaţionale pe care le-a creat.

Evoluţiile recente au arătat că ţările din NATO şi UE au avut poziţii diferite faţă de evenimentele din Kosovo sau Georgia, ca şi în cazul întervenţiilor militare din Irak şi Afganistan.

 

Securitatea statelor versus securitatea cetăţenilor

Chiar şi în acest caz, rămânem în domeniul conceptului Westfalian, în care doar statele sunt subiect de drept internaţional. Statele vor rămâne probabil mult timp de aici înainte nu numai subiecte dar şi garanţii securităţii. Lumea postmodernă a creat însă noi solidarităţi ale unor grupuri rasiale, etnice, sexuale, care transced statele şi securitatea europeană şi mondială, ca şi securitatea fiecărui stat în parte, vor trebui să se adapteze societăţii postmoderne.

În lumea de azi, statele nu mai pot fi împărţite în blocuri pentru că reacţiile care apar în funcţie de diferite interese duc la schimbarea alianţelor şi a taberelor opuse pentru diferite teme sau subiecte. Este pe deoparte un reflex al democratizări lumii contemporane, dar şi al pragmatismului guvernelor obligate să răspundă nevoilor propriilor săi cetăţeni.

Securitatea statului nu mai poate fi percepută ca un scop în sine, ci ca un mijoc pentru asigurarea securităţii diferitelor grupuri şi a cetăţenilor, ca persoane cu interese şi opţiuni proprii.

 

Cetăţenii globali într-o societate de risc

Lumea globalizată poate fi caracterizată ca o societate de risc la care s-au adaptat un număr mare de cetăţeni. Aceşti cetăţeni globali, în special tineri, până la 40 de ani, nu îşi asumă identităţi şi loialităţi perene, ci doar pragmatice şi momentane. Ei sunt foarte activi şi mobili şi se stabilesc, în funcţie de caracterul fiecărui individ, în spaţiile care le oferă minimum de risc sau în spaţiile care le oferă maximum de oportunităţi. Acest tip de populaţie, care este de aşteptat să crească în următorii ani, coexistă cu grupuri sau persoane care îşi orientează viaţa după modelul fostei lumi bipolare, în alb şi negru, chiar dacă intoleranţele ideologice au fost înlocuite de cele religioase sau etnice. Lumea contemporană este complicată şi de coexistenţa cu structuri protostatale sau pseudostatale bazate pe clanuri, familii extinse sau alte structuri care au precedat formarea popoarelor sau a naţiunilor. Ele sunt vizibile în Africa, în unele regiuni ale Asiei sau chiar în America Latină. Modul de abordare de către comunitatea internaţională a fiecărei teme trebuie să ţină cont de percepţiile fiecăruia dintre actorii în cauză.

Problemele tranziţiei către democraţie, dublate de separatism şi de întârzierea consolidării noilor state independente, creează la rândul lor riscuri directe legate de legitimitatea politică a statelor şi guvernelor. Nuclee de tip mafiot care alimentează separatismul şi blochează consolidarea noilor state pun sub semnul întrebării capacitatea de luptă împotriva corupţiei instituţionalizate. O ameninţare asociată cu modelul global al democraţiei este şi populismul. Populismul poate duce la slăbirea puterii şi eficienţei instituţiilor democratice, independenţei justiţiei, mass mediei şi armatei. Aceste elemente, combinate cu existenţa vechilor conflicte îngheţate, stârnesc îngrijorare atât pentru tendinţele de fragmentare a noilor state independente, cât şi pentru menţinerea mentalităţilor retrograde care generează atractivitatea faţă de modelele administrative autoritare.

 

Vocaţia preventivă a structurilor de securitate

Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă care să dezvolte complementaritatea acţiunilor organismelor globale cu a celor regionale. O viziune echilibrată ar trebui să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. Ea nu poate fi elaborată fără concursul reprezentanţilor capabili să exprime pluralitatea de voci, întrebări şi aspiraţii ale sutelor de milioane de oameni care trăiesc în lumea de azi. Structurile politice pot fi completate cu structuri ale societăţii civile. Numai astfel un proces de consolidare a respectului omului, democraţiei şi securităţii comune poate dobândi profunzimea pe care doar voinţa reală a popoarelor o poate garanta. Poate crea un instrument eficace de construcţie a unei culturi a dialogului şi a colaborării cu lumea întreagă.

Vocaţia preventivă va constitui cheia de boltă a securităţii sale în viitorul imediat. Aceasta implică o complexitate crescândă a analizelor şi mijloacelor de acţiune. Crizele repetate au arătat că, din păcate, intervenţiile preventive punctuale nu sunt suficiente şi trebuie inserate într-un complex de acţiuni pe termen lung care să ia în considerare ansamblul unor regiuni şi ansamblul problemelor care le pot destabiliza, de la dificultăţile economice la stereotipurile ancorate în mentalităţi divergente, de la precaritatea căilor de comunicare la riscurile neconvenţionale de securitate.

Criza economică mondială a dus la o reevaluare a rolului statului ca apărător al cetăţenilor împotriva abuzurilor celor care asiguraseră progresul şi prosperitatea statelor în secolul 20, companiile economice şi financiare transnaţionale. Pot face faţă democraţiile unor provocări atât de diverse? Cu ce argumente? Cu ce mijloace?

E nevoie de o cultura politică a securităţii prin încredere reciprocă, negociere şi cooperare de identificare a riscurilor majore şi de formularea şi punerea în practică a unor programe de întărire a încrederii reciproce, atât în interiorul ţărilor cu un grad ridicat de risc cât şi în zonele cu potenţial conflictual.

În acest laborator cred că există un loc privilegiat pentru experienţa ţărilor care au cunoscut tranziţia de la dictaturile comuniste la statele democratice. Experienţa societăţii civile şi a oamenilor de stat reformatori poate juca un rol atât în dezamorsarea unor conflicte, cât şi în regândirea strategiei pe termen lung.

Marea contribuţie a democraţiilor la arhitectura de securitate a lumii va fi, fără îndoială, aceea a războaielor care nu vor fi avut loc datorită creării unor mecanisme democratice şi de dialog, întăririi colaborării cu societatea civilă, diplomaţiei preventive.

Avem nevoie de democraţie? Da. Pentru ce? Pentru o lume mai sigură. Pentru cine? Pentru toţi.

 


[1] Discurs la conferinţa “Opportunities & Challenges for the 21st Century- Need for a New Paradigm” (WAAS) – Geneva, ELVEŢIA, 3 iunie 2013 

[2] Simpozionul Valorile culturale şi progresul uman, Universitatea Harvard, Boston, SUA, 23 aprilie 1999 

[3] Democracy in Asia, Ed. Asia-Pacific Peace Press, 1995