Media, economie, politică: o privire dinspre estul Europei

 

 

Poate fi o relaţie corectă dintre politică, economie şi media o soluţie la criza economică şi morală de la începuturile secolului XXI sau acest „menage a trois” poate deveni dăunător atât pentru economie, cât şi pentru democraţie?

Prezenţa media în această ecuaţie nu este chiar nouă, dar în ultimele decenii influenţa ei a crescut considerabil ajungând să domine politica şi, în bună parte, jocurile economice. O rememorare a evenimentelor de la sfârşitul secolului XX din Europa central-estică ne poate ajuta să înţelegem cum arhanghelul libertăţii poate deveni demonul manipulării.

Extinderea spaţiului societăţilor democratice cu economie de păiaţă în estul Europei, după prăbuşirea Imperiului sovietic, a schimbat statutul mass media de unealtă de propagandă a regimurilor comuniste, finanţată de stat. Libertatea cuvântului şi potenţialul ei de profit au transformat-o într-o afacere. S-a schimbat şi statutul ziariştilor, din activişti ai partidelor comuniste în oameni de presă liberi. Globalizarea şi societatea informaţională n-ţau făcut decât să accelereze acest proces, generând noi raporturi de putere pe plan naţional şi internaţional.

Schimbarea  aînceput cu 25 de ani în urmă când, sub presiunea cursei înarmării accelerată de Ronald Reagan, Mihail Gorbaciov a fost obligat să iniţieze o reformă economică (perestroika). Pentru a da satisfacţie intelectualilor şi a-i atrage de partea sa, preşedintele Gorbaciov a asociat-o cu transparenţa (glasnost). Elitele intelectuale au profitat pentru a promova un proiect propriu de transformare radicală spre economie de piaţă şi democraţie deplină, opus reformelor lente, cu menţinerea sistemului comunist pe care le preconizau liderii comunişti moderaţi. A fost momentul în care posturilor de radio occidentale, şi în primul rând postului Europa liberă, li s-a adăugat presa autohtonă.

Elitele intelectuale s-au putut afirma în spaţiul public, creând primul nucleu al societăţii civile care avea să provoace, în numai doi ani, implozia dictaturilor comuniste din Europa centrală şi de sud-est şi, în cele din urmă, şi destrămarea Uniunii Sovietice.

A fost unul dintre cele mai înălţătoare momente din nistoria presei, când a scrie însemna a sluji idealuri morale, culturale şi religioase care au dus la o redeşteptare a identităţilor naţionale şi a demnităţii omului. Numai aşa se explică cum un grup restrâns de intelectuali a reuşit să aducă în stradă mulţimi uriaşe de oameni gata să lupte şi chiar să moară pentru libertate şi democraţie. Sub presiunea acestor mulţimi, cumplitele forţe de represiune s-au dovedit neputincioase şi dictaturile comuniste s-au prăbuşit ca un castel din cărţi de joc.

Când au văzut că zeci de milioane de oameni din fostele ţări comunite erau dispuşi să renunţe la pâine pentru un abonament la televiziune, trusturile occidentale de presă au înţeles că o nouă piaţă s-a deschis pentru ei. Nici cei din est nu stăteau cu braţele încrucişate. În timp ce fostele victime ale represiunii comuniste gustau libertatea politică, tinerii savurau libertatea de călătorie şi intelectualii pe cea de expresie, reprezentanţii fostei nomenclaturi comuniste şi ai poliţiei politice puneau mâna pe avuţiile naţionale într-o conexiune strânsă cu companiile comerciale occidentale care îi preferau ca parteneri pe foştii spioni ai estului în vest, singurii pe care îi cunoşteau şi în care aveau încredere, pentru că mai lucraseră împreună.

După ce şi-au creat platforma financiară, foştii membrii ai poliţiei politice comuniste au trecut la cumpărarea ziarelor şi a posturilor de radio şi televiziune, dar şi la cumpărarea sau şantajarea ziariştilor pe care îi cunoşteau din perioada în care le făceau dosare de csupraveghere.  În timpul acesta nu puţini ziarişti democraţi şi cu adevărat oneşti, deşi loviţi din toate părţile, au încercat să reziste în lupta cu noii oligarhi.

În primul deceniu al secolului XXI, familia primilor preşedinţi democraţi anticomunişti a părăsit scena politică lăsând locul noilor politicieni formaţi în perioada postcomunistă. Acum, ei asistă consternaţi la noua relaţie vicioasă dintre politică, business şi media.

Mărturisesc că şi mie, care am făcut campanie dinn poartă-n poartă, prin mitinguri electorale spontane în pieţele marilor oraşe şi am lucrat cu grupuri de prieteni şi studenţi care m-au ajutat gratis, îmi este foarte greu să înţeleg de ce au nevoie Obama şi Romney de peste un miliard de dolari în campaniile lor electorale, când televiziunile încasează sume uriaşe din publicitatea difuzată în timpul dialogurilor lor televizate. Îmi e la fel de greu să înţeleg lipsa de respect pentru puterea politixcă la ccei care o asociază cu dorinţa de a te îmbogăţi pe seama ei. Sunt profund decepţionat când văd sau citesc că lideri politici importanţi din vest şi est, pe care i-am cunoscut şi cu care am colaborat, sunt condamnaţi pentru acte de corupţie. Condamnarea lor poate fi văzută ca o victorie a justiţiei, ceea ce e adevărat. Dar faptul că această relaţie vinovată dintre politică, business şi media continuă, mă face să crede că, condamnarea unor lideri politici nu e de ajuns şi că sistemul nu trebuie corectat, ci schimbat din temelii.

O veste bună este că, la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului XXI, media a mai jucat un rol istoric salvator, în primăvara arabă, dar mă tem că va fi ultimul şi că revoluţiile în direct la televizor, începute cu revoluţia română, pot deveni operaţiuni de manipulare. Aşa cum s-a întâmplat acum 22 de ani, la Bucureşti, când, după ce rataseră adevărata revoluţie populară, ziariştii occidentali au prezentat ca revoluţie operaţiunea de confiscare a ei de către armată şi nomenclatura comunistă, printr-o manipulare care a făcut mai multe victime decât adevărata revoluţie.

Primul pas spre schimbare ar fi trasarea unei distincţii clare întzre patronii media, ca parte a afacerii şi ziariştii cu adevărat independenţi, ca parte a societăţii civile. Cel de-al doilea ar fi restabilirea misiunii de informare într-un moment în care societatea informaţiei se arată ca un eşec. Un eşec vizibil în UE, unde nu ştim mai nimic din realitatea celorlalte ţări din Uniune. În al treilea rând, stoparea derapajului spre senzaţional şi incultură, atâta timp cât criteriul esenţial pentru media rămâne tirajul sau ratingul, aducător de profit prin publicitate.

Accesul ieftin la televizor şi internet seamănă tot mai mult cu mărgelele colorate pe care conquistadorii din perioada colonială le ofereau indigenilor în schimbul aurului jefuit. Cel mai periculos mi se pare efectul pervers al televiziunii asupra capacităţii de a judeca a oamenilor. Accentul tot mai mare pe spectacol facil răstoarnă scara valorilor şi va influenţa negativ civilizaţia, pe termen lung.

Scăderea potenţialului intelectual al noilor generaţii va lovi şi în progresul economic, dar şi în sistemul politic prin diminuarea capacităţii colectivităţilor de a-şi alege lideri potriviţi. Aşa cum avertizează ilustrul constituţionalist italian Giovani Sartori în cartea sa „Homo videns – imbecilizarea prin televiziune”, aceasta poate afecta grav democraţia.

În 1968, aici, la Praga, Dubcek încerca să propună un „comunism cu faţă umană”. Acum ştim că aşa ceva nu va fi posibil niciodată. Tot la Praga, Vaclav Havel ne-a propus o democraţie şi o economie de piaţă guvernate de valori morale. Nu ne rămâne decât să sperăm că un „capitalism cu faţă umană” nu e doar un vis utopic. Este şi omagiul pe care îl putem aduce celui care pentru prima dată lipseşte de la Forum 2000.