Valorile creştine şi politica [1]

 

Emil Constantinescu

 

Mulţumesc pentru invitaţia de a vorbi la Micul Dejun cu Rugăciune organizat de Grupul Ecumenic din Parlamentul României în colaborare cu Mişcarea Creştină Europeană.

Tema pe care mi-aţi propus-o pentru discursul principal, „Valori creştine în politică”, este generoasă. Am constatat însă din participările mele anterioare la astfel de evenimente, organizate de Congresul SUA, Parlamentul german sau alte foruri europene, că multe din discursurile prezentate cu acest prilej, inclusiv ale mele, se refereau cu precădere la o lume ideală, de parcă 2000 de ani de la naşterea Mântuitorului nu ar fi fost zguduiţi de războaie şi crime abominabile, unele dintre ele chiar în numele credinţei în Dumnezeu şi de parcă nu am trăi într-un prezent măcinat şi el de minciună, hoţie, violenţă şi ură. Îndrăznesc să cred că la aceste reuniuni, mai important decât să ne simţim bine împreună - ceea ce nu e puţin lucru -, ar fi să ne pregătim să lucrăm împreună pentru binele lumii în care trăim.

Ce e de făcut? Ce ar trebui să facă noii Cezari ai lumii globalizate, dregătorii bisericilor atotputernice şi urmaşii celor săraci şi umili care, cu două milenii în urmă, au zdruncinat prin sacrificiu, în numele credinţei, temeliile vechilor imperii?

Fără să am pretenţia că voi găsi un răspuns, voi încerca să prezint mărturia mea personală şi două viziuni venind din două direcţii diferite: cea a unui teolog francez autodidact, care a trăit cea mai mare parte a vieţii în comuna natală şi cea a unui şef de stat, preşedinta Irlandei în anii 1997-2001.

Confesiunea mea începe cu amintirea unei întâmplări din ultima dezbatere televizată a alegerilor prezidenţiale din anul 1996. Atunci l-am întrebat pe preşedintele în funcţie, Ion Iliescu, dacă crede în Dumnezeu. Departe de a fi o manevră electorală pentru obţinerea de voturi, cum a fost uneori interpretată, ridicam o problemă importantă, după părerea mea de atunci şi de acum. Într-un stat al cărui popor are ca dominantă a psihologiei colective şi individuale mitul „personajului providenţial” şi într-o Românie care, în acel moment, se afla într-o situaţie politică, economică şi socială dramatică, este mai bine ca cel investit cu funcţia de şef de stat să creadă într-o judecată divină superioară a actelor sale sau să fie el însuşi „liberul arbitru” al deciziilor sale?

Într-un plan mai general se poate vorbi despre o politică creştină? Răspunsul este: Da. Dar cu condiţia să operăm o distincţie între mistica creştină şi un anume tip de politică subordonată unui ansamblu de valori şi reguli empirice care tind să respecte cât mai mult posibil personalitatea oamenilor şi libertatea lor.

Această abordare este împărtăşită de teologul Gustave Thibon. Nu l-am cunoscut personal, deşi mi-aş fi dorit, mai ales după ce Aurelian Crăiuţu a fost primit la casa lui din Saint-Marcel-d’Ardčche. Timpul nu mi-a permis, aşa că mă voi folosi de cartea sa „De la divin la politic”. După Gustave Thibon, politica nu poate fi niciodată în totalitate una a sfinţeniei pentru simplul motiv că orice politică trebuie să ţină seama de prezenţa răului. Vă puteţi imagina oare, se întreabă el, un om politic care în relaţiile cu adversarii ţării sale – un Hitler, un Stalin, de exemplu – ar aplica preceptele evanghelice: „Nu te împotrivi celui rău!”? şi „Întinde şi celălalt obraz!”?.

Atunci de ce avem nevoie de sentimentul religios dacă nu-l putem folosi în ceea ce are el mai înalt – iubirea necondiţionată? Avem nevoie de absolutul credinţei pentru a înţelege relativul politicii, relativul moralei, ca şi al tuturor realităţilor care nu sunt divine. Al realităţilor care nu trebuie nici negate, nici exaltate, ci doar bine situate. A pune lucrurile la locul lor înseamnă a respecta şi pe Dumnezeu şi fiinţa umană. Un creştin nu poate accepta o politică atee, în care Dumnezeu să fie negat, pentru că aceasta ar însemna expulzarea lui Dumnezeu. În acelaşi timp, un creştin nu poate nici accepta o politică totalitară care urmăreşte să facă din individ o simplă rotiţă în mâinile unui stat omniprezent şi atotputernic, pentru că asta înseamnă umilirea omului. Ce îşi poate propune o politică democrat-creştină este crearea unui climat de armonie şi colaborare între oameni aşa cum e scris: „cel care nu-şi iubeşte fratele, pe care-l vede, cum îl va putea iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede?” Nu putem nega însă că orice politică, chiar dacă emană din consimţământul cetăţenilor, se bazează parţial pe forţă şi pe constrângere. Cine îşi aminteşte doar bunătatea lui Iisus nu trebuie să uite că Iisus i-a izgonit pe vânzătorii din Templu cu biciul[2]. Acolo unde legea nu mai este respectată trebuie să intervină forţa, numai că forţa trebuie să rămână apanajul legii, şi nu al unei persoane sau al unui grup de persoane.

În perioada în care am fost profesor la o Universitate americană de pe coasta de est am avut posibilitatea să vizitez casele memoriale ale părinţilor fondatori ai democraţiei Statelor Unite. În fiecare din aceste locuinţe sobre, pe noptieră se găsea o Biblie. Cred că lectura tenace a Vechiului şi Noului Testament i-a făcut să înţeleagă adevărata natură a fiinţei umane. Zbaterea ei între bine şi rău. Principiul separărilor puterilor în stat e menit a pune stavilă dorinţei de a acapara puterea şi a o păstra prin orice mijloace. Pentru noi, cei care am trecut prin comunism şi am fost nevoiţi să străbatem perioada de tranziţie post comunistă, nimic nu este mai adevărat şi instructiv decât lectura Exodului şi a Ecleziastului. Noi înţelegem cel mai bine de ce i-au trebuit 40 de ani poporului evreu ca să ajungă în Ţara Sfântă, ce înseamnă închinarea la viţelul de aur, tentaţia destrăbălării colective, violenţa şi trădarea, necesitatea unei „Table de Legi” şi a pedepsei pentru nerespectarea celor 10 porunci. Înţelegem de ce lui Moise, care a salvat din robie şi din pustie poporul, nu i s-a îngăduit să intre în Ţara Sfântă ci numai s-o vadă de pe un munte ca un vis împlinit. De ce, după ce David a construit prin victorii în războaie noul stat liber, nu i s-a îngăduit lui să construiască Templul închinat păcii ci numai înţeleptului judecător Solomon.

Mai învăţăm că într-o democraţie adevărată fiinţa umană trebuie să aibă simultan libertăţi şi responsabilităţi. Dacă vorbim de valorile creştine în politică, cea mai bună formă de valorificare este cea care asigură poporului un maximum de coeziune şi de armonie în condiţii date. Asta nu înseamnă o democraţie formală, în care sub aparenţa buletinului de vot i se conferă poporului toate puterile şi i se iau drepturile cele mai legitime prin intermediul unui ansamblu de legi, reglementări sau intervenţii abuzive ale statului.  

Într-un bun regim politic cetăţenii se bucură de maximum de libertăţi individuale şi locale şi statul joacă un rol de coordonator şi arbitru, iar selecţia se face pe baza meritului personal, pe baza unui serviciu social şi a unui angajament autentic. Această situaţie este departe de tipul de democraţie în care responsabilităţile sunt desemnate doar prin intermediul buletinului de vot. Paul Valéry, care era un democrat, condamna acea situaţie în care politica este „arta de a-i consulta pe oameni în privinţa problemelor pe care nu le înţeleg deloc şi de  a-i împiedica să se ocupe de problemele care-i privesc în mod direct”.

Solidaritatea de care avem nevoie nu pleacă numai din înţelegerea dintre oameni sau chiar din simţul de compasiune, ci din participarea la o operă comună în slujba unui ideal comun. Saint-Exupery spunea că a iubi nu înseamnă a te uita unul la celălalt, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie.  

Am avut şansa să desprind filosofia democraţiei creştine dacă nu direct de la fondatorii ei, cel puţin de la mai tinerii colaboratori ai lui Adenauer şi De Gasperi. Democraţia creştină s-a născut ca proiect politic la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când capacitatea de distrugere a omului a depăşit, parcă, tabloul Apocalipsei. Ea s-a născut din necesitatea de a depăşi imensa suferinţă a zeci de milioane de oameni. Am putut însă participa, de data aceasta direct, alături de intelectuali din Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria şi ţările baltice, la proiectul extinderii democraţiei creştine în Europa centrală şi de sud-est. Democraţia creştină a oferit şi aici o perspectivă popoarelor traumatizate de dictatura comunistă. Democraţia creştină rămâne şi astăzi o soluţie peste tot acolo unde există încă regimuri totalitare, unde trebuie depăşită o suferinţă şi realizată o împăcare şi în acest proiect sunt angajat acum cu toate forţele mele.

Despre această depăşire a suferinţei prin reconciliere am discutat într-o perioadă grea pentru România cu Mary McAleese, preşedinta Irlandei între 1997 şi 2001. Am cunoscut-o la Dublin, în 1996, când preşedinta Irlandei era o altă doamnă remarcabilă prin statutul intelectual şi moral, Mary Richardson. În decembrie 1996, când am fost invitat la Consiliul European de la Dublin, Mary McAleese era profesor de Drept la Trinity College din Dublin, după ce fusese prorector al Queen’s University din Belfast. Împărtăşeam o formaţie juridică şi o carieră academică asemănătoare. Mary McAleese, născută la Belfast, cunoscuse direct conflictele sângeroase dintre irlandezii catolici şi protestanţi şi cele dintre irlandezi şi englezi. Ea a fost interesată de modul în care pot realiza o reconciliere românii care au reuşit să se elibereze de comunism printr-o revoluţie soldată, în numai câteva zile din 1989, cu mii de morţi, mii de răniţi şi mii de persoane torturate, şi cum pot ei realiza în acelaşi timp o reconciliere cu maghiarii din interior şi din ţara vecină după secole de confruntări sângeroase.

În 1997 mi-a trimis cartea ei „Reconciled Being. Love in Chaos” (Despre împăcare. Iubirea în haos) însoţită de o caldă dedicaţie. Ne-am văzut apoi la mai multe conferinţe europene. Ultima dată ne-am întâlnit la Aman, în 8 februarie 1999, când majoritatea şefilor de stat din lume a participat la funeraliile regelui Hussein al Iordaniei. La finalul acestora, noul rege haşemit Abdallah a avut întrevederi cu trei şefi de stat: preşedintele Siriei, Al-Assad, preşedintele Irlandei, Mary McAleese şi preşedintele României, care eram atunci. Aşteptând toţi trei într-o sală foarte mare terminarea ceremoniei de prezentare a condoleanţelor, am avut mai mult timp pentru a discuta în linişte cu preşedinta Irlandei. Discuţia noastră a pornit tot de la problema reconcilierii. În cartea pe care mi-o trimisese îşi punea aceeaşi întrebare pe care şi-o pusese şi teologul francez: Putem fi oare prieteni cu Dumnezeu, dacă nu suntem prieteni între noi? Pentru a ilustra posibilitatea „Ridicării din eşec” ea a invocat săptămâna dintre Florii şi Vinerea Mare la Ierusalim. I-am povestit că atunci când s-a comunicat rezultatul votului în alegerile prezidenţiale din 1996 şi o mulţime entuziastă s-a adunat în Piaţa Universităţii din Bucureşti am fost chemat să ies în balconul facultăţii. În timp ce părintele Galeriu, aflat alături de mine, rostea „Tatăl Nostru” şi mă pregăteam să răspund ovaţiilor entuziaste ale tinerilor, mi-am reamintit de aceleaşi zile dintre Florii şi Vinerea Mare. M-am gândit că entuziasmul este un material perisabil şi m-am întrebat câţi vor fi capabili să urmeze idealurile pentru care trebuie să lupţi tu însuţi şi nu iluziile pentru al căror eşec îi învinuieşti pe ceilalţi.

La Ierusalim, şase zile după Florii, valul înalt de speranţă şi fericire care măturase orice urmă de îndoială din minţile discipolilor se spărsese la fel de fulgerător pe cât se înălţase, aruncându-i în disperare şi panică. Ei, care se simţiseră atât de importanţi în Duminica Floriilor, deveniseră după numai cinci zile înfrânţi, mici, insignifianţi. Deşi încă nu o ştiau, se aflau însă pe marginea celei mai mari revelaţii a istoriei. Erau pe punctul să descopere că dacă speranţa există totuşi, ea este cu totul diferită de acel gen de speranţă facilă pe care o trăiseră în ziua de Florii. Pentru un scurt moment crezuseră că învăţătura lui Hristos poate fi trăită fără un efort mai mare decât acela de a face cu mâna unei mulţimi fericite. Acum ştiau că vor trebui să urmeze învăţătura Domnului în împrejurări din cele mai grele. Haosul urât al lumii din jurul lor era chiar locul lor de muncă. Eşecul era aşternutul lor. Victoria creştinismului avea să devină târziu după martirajul lor. Dar tocmai datorită acestuia.

Pentru ca reconcilierea după războaie şi conflicte să fie posibilă trebuie ca liderii să fie capabili să găsească un mod nou de a privi situaţii considerate fără ieşire şi un nou limbaj pentru a convinge. Dar reconcilierea implică şi o asumare a schimbării de către cât mai multe persoane pentru propria lor linişte sufletească.

Întrebarea care se pune este de unde începem fiecare dintre noi această călătorie interioară care ne concentrează atenţia asupra iubirii şi nu a urii, asupra înţelegerii şi nu a dezbinării, această orientare spirituală care poate lega fragmentele dificile ale vieţii noastre transformându-ne într-o fiinţă împăcată cu sine? Răspunsul este: să începem de acolo de unde ne aflăm. Fiecare este chemat să înţeleagă semnificaţia vieţii sale şi să înţeleagă, mai presus de orice, ce loc îi acordă lui Dumnezeu în sufletul său. Acolo unde oamenii sunt profund înstrăinaţi unii faţă de alţii ei sunt înstrăinaţi şi faţă de Dumnezeu. Schimbarea trainică este aceea care porneşte dinăuntrul fiecăruia dintre noi.

Dramatismul locului în care ne aflăm, rănile şi ura prezente acolo ne pot induce un sentiment de neajutorare, dar - ne spune Mary Mc Aleese - indiferent unde s-ar afla acel loc, acesta este într-un fel propria noastră grădină Ghetsimani. De la prima citire a Bibliei în adolescenţă m-a impresionat acest moment din Noul Testament. La începutul anilor ̉90, am avut ocazia să mă reculeg pe Muntele Măslinilor. Mulţi teologi, filosofi, scriitori (printre care Boris Pasternak, Vasile Voiculescu, Nichita Stănescu) sau muzicieni au reflectat adânc la momentul rugăciunii din Grădina Ghetsimani, dar cea mai profundă transpunere am găsit-o într-o pictură.

Cu doi ani în urmă am avut ocazia la Budapesta să vizitez expoziţia retrospectivă Van Gogh. Pentru prima dată, am putut să stau timp îndelungat în faţa originalului tabloului lui Van Gogh „Muntele Măslinilor”. Cunoşteam povestea încercării comune de a reprezenta textul biblic a celor trei prieteni Vincent Van Gogh, Paul Gauguin şi Émile Bernard. Spre deosebire de lucrările celorlalţi doi pictori, în tabloul lui Van Gogh, Isus nu apare. Vedem numai trunchiurile contorsionate ale măslinilor şi un cer greu de culoare. Van Gogh a înţeles că prezenţa fizică a lui Isus nu este necesară pentru că, de fapt, Isus trăieşte atât timp cât îl simţim profund în noi. De aceea cred că orice schimbare adevărată începe în sufletul nostru prin asumarea suferinţei şi nu doar prin contemplarea ei.

Pentru că Grupul de rugăciune din Parlamentul României este ecumenic, deschis creştinilor, evreilor şi musulmanilor deopotrivă, închei cu o ultimă mărturie personală. În urmă cu trei ani, regele Juan Carlos al Spaniei şi regele Arabiei Saudite m-au invitat la Madrid pentru a participa la o mare întâlnire interconfesională, probabil cea mai mare după întâlnirea Oameni şi religii care a avut loc în mai 1998 la Bucureşti. Mi s-a făcut onoarea unui discurs în deschidere şi a unei intervenţii la închiderea acestei mari conferinţe, la care au participat lideri religioşi, teologi şi reprezentanţi ai mediului academic din toate confesiunile monoteiste. În discursul inaugural m-am referit la includerea culturii şi ştiinţei arabe în dezbaterea filosofică şi ştiinţifică europeană, încă din perioada Evului Mediu, ceea ce creează un fundament spiritual solid pentru cooperarea prezentă şi viitoare a celor două religii în Europa. În intervenţia finală m-am concentrat asupra unui deziderat fundamental pentru întreaga lume globalizată: o pace durabilă.

Urmând tradiţiile gândirii secularizate, cele mai multe asociaţii şi fundaţii internaţionale dedicate acestui obiectiv, inclusiv UNESCO şi ONU, încearcă să găsească, pentru promovarea păcii şi înţelegerii în lume, cel mai mic numitor comun în jurul căruia putem să cădem de acord.

Convingerea mea este că trebuie să ne propunem mult mai mult. Dacă vrem să realizăm o pace şi o înţelegere adevărată între oameni trebuie să ne contrentrăm nu asupra celui mai mic numitor comun ci trebuie să ne raportăm la cel mai înalt numitor comun, la Dumnezeu, care ne inspiră pe toţi, indiferent de numele pe care i-l dăm în limba sau în credinţa noastră.


 

[1] Discurs la Mic Dejun cu Rugăciune, Palatul Parlamentului, 9 decembrie 2010 

[2] Matei 21, 12; Luca 19, 45