CASA EUROPEANĂ[*]

 

 

A fi sau a nu fi

La Teatrul Naţional din Bucureşti, în cadrul unui program cultural european, o trupă a teatrului Lliure din Barcelona a prezentat, piesa Casa Europeană: Prologul unui Hamlet fară cuvinte. Pe scenă, la început nevăzute, se luminează şi se întunecă rând pe rând diferitele încăperi ale unei case cu etaj şi mansardă,  devenită de acum standard pentru clasa medie din Europa: cu bucătăria, livingul, dormitorul, baia, biblioteca, balconul şi mica ei gradiniţă. Actorii îmbrăcaţi într-o vestimentaţie comună şi ea pentru europeanul anilor 2000, fac gesturile trăirii vieţii zilnice sau eterne: micul dejun, mersul la toaletă şi duşul (de adevărat), sexul (mimat), certurile şi împăcările, prietenia, trădarea, fericirea, nefericirea, iubirea şi moartea. Actorii nu joacă pe scândura scenei ci se mişcă într-o casă căreia îi lipseşte doar peretele dinspre stradă şi par să ignore restul lumii. Spectatorii care au umplut până la refuz Sala Mare a Naţionalului s-au văzut transformaţi astfel într-un fel de voyeur-işti, (postură cu care televiziunea şi internetul i-au obişnuit fără să-şi dea seama) iar după un timp încep chiar să-şi exprime spontan aprobarea sau dezaprobarea.

La televizorul cu plasmă din living fantoma din piesa lui Shakespeare vorbeşte fără s-o auzim dar nici Gertrude, Hamlet, Ofelia, Polonius, Rosencrantz, Laertes, Claudio sau Horatio nu au nevoie să rostească  cuvinte pentru a fi identificaţi. Îi recunoaştem uşor, sub veşmintele lor moderne, pentru că relaţiile dintre ele  urmează firul întâmplărilor binecunoscutei drame. Încercând să înlocuiască rostirea versului shakespearean cu limbajul trupurilor, dilema rămâne aceeaşi: a fi sau a nu fi. Mie spectacolul mi-a amintit de opinia lui Brodel, după care civilizaţia are cel puţin două etaje, de unde şi tentaţia multor autori de a stabili distincţii între cele două noţiuni, cultură şi civilizaţie, astfel ca unul să exprime demnitatea spiritualului iar celălalt trivialitatea materialului.

Modelului de civilizaţie românesc ne arată că nu există o dilemă reală în opţiunea dintre identitatea culturală naţională şi identitatea culturală europeană ele fiind complementare şi nu adversare. Această complementaritate îşi are rădăcinile la începutul secolului XIX, când corifeii Şcolii Ardelene elaborează o doctrină conform căreia poporul român, despărţit în graniţele Valahiei, Moldovei şi Transilvaniei îşi poate găsi o identitate comună, diferită de cele din jur şi în acelaşi timp europeană prin latinitate şi  prin grafia latină. Acest model a devenit, prin eforturile generaţiei de intelectuali şi oameni politici vizionari de la 1848 din Moldova şi Valahia, o politică de stat. Astfel, putem spune că modelul statului-naţiune românesc s-a constituit de la începuturi dintr-o matrice civilizaţională europeană. Construcţia patriotismului şi naţionalismului românesc s-a bazat mai întâi pe educaţie şi apoi pe formule instituţionale şi administrative. Reforma statală a fost posibilă pentru că cele două mari partide politice care au marcat istoria politică a românilor-conservatorii şi liberalii- au îmbrăţişat deopotrivă proiectul educaţional şi cultural, diferenţele privind numai căile şi viteza europenizării sau anumite preferinţe pentru influenţa germano-engleză- conservatorii sau franceză- liberalii. Această opţiune europeană timpurie a permis României să devină, după obţinerea independenţei, un model regional de dezvoltare instituţională dar şi de iradiere lingvistică, ceea ce a făcut din limba română un vehicul de cultură şi civilizaţie şi o limbă cu statut de comunicare regională în sud-estul Europei. Proiectul european al României a relevat, ca un efect colateral, şi existenţa unor importante comunităţi aromâne din Balcani care se recunoşteau prin filiaţia lingvistică şi pentru educaţia cărora statul român va disponibiliza un important ajutor financiar şi diplomatic. Parcurgând cronologia evenimentelor politice legate de integrarea europeană a României şi rememorând propria mea exeperienţă, mi-am dat seama că tocmai soliditatea proiectului cultural european iniţiat de elitele intelectuale româneşti la începutul secolului al XIX-lea şi construirea pe această bază a proiectului identitar românesc a reuşit în dificila perioadă de tranziţie după revoluţia din 1989 să pună într-o paranteză istorică atât comunismul anilor 1945-1960 obedient naţionalismului Rusiei sovietice cât şi naţional-comunismul din perioada 1964-1989 subordonat cultului personalităţii dictatorului Ceauşescu. În plan cultural, exagerările protocronismului interbelic sau a celui din perioada ceauşistă i-au făcut pe promotorii acestuia să rămână marginali în spectrul culturii române faţă de promotorii ideii europene, ceea ce a uşurat după prăbuşirea regimului comunist reintrarea culturii române pe marea scenă europeană. Nu pot să nu reamintesc aici afirmarea, definirea, apărarea şi popularizarea în cercuri intelectuale largi, după 1989, a „ideii europene” în tripla sa dimensiune cultural-literară, ideologică şi politică dintr-o perspectivă românescă de câţiva cărturari printre care un loc de frunte îl ocupă profesorul Adrian Marino.

 

Cultură şi civilizaţie

Odată cu dezvoltarea rapidă a Uniunii Europene ca un proiect predominant politic şi economic, împărţirea între euro-entuziaşti şi euro-sceptici este adesea formală, fiind generată de considerente politice, economice, sociale sau emoţionale în lipsa unei cunoaşteri a bazelor culturale ale proiectului Uniunii Europene şi în condiţiile în care analizele de civilizaţie suferă o fracţionare de nedorit. Crizele economice şi politice ne reamintesc avertismentul lui Robert Schuman din 1963: „Înainte de a deveni o alianţă militară sau economică, Europa trebuie să fie o identitate culturală în cel mai complet sens al termenului”.

Structura civilizaţională a Europei poate fi analizată sistematic doar în funcţie de modelele teritoriale – mediteranian, pontic, baltic şi continental; de structurile confesionale – catolică, protestantă, ortodoxă precum şi de spaţiile lingvistice – latin, anglo-saxon, slav. Sintezele acestora exprimă diferenţele lor specifice, dar şi uimitoare afinităţi.

 

O cultură a recunoaşterii

Suntem convocaţi să răspundem la două întrebări. Prima: ce fel de Europă construim, una a interferenţei civilizaţiilor sau a supremaţiei civilizaţiilor? Şi ce-a de-a doua, nu mai puţin relevantă: unde sunt graniţele civilizaţionale ale Uniunii Europene? Găsirea unui răspuns prompt la aceste întrebări este una din marile provocări intelectuale ale secolului XXI. Dezvoltarea proiectului politic, economic şi militar actual al Uniunii Europene nu va mai putea continua mult timp fără un model cultural solid, coerent şi mai ales cât mai larg acceptat. În acest sens cred că trebuie mers mai departe decât ar sugera simpla tranziţie de la ciocnirea civilizaţiilor la dialogul civilizaţiilor. Este necesară o cultură a recunoaşterii care înseamnă  mai mult decât un dialog între culturi şi anume un dialog interior şi o terapie spirituală prin recunoaşterea valorii celuilalt şi a limitelor proprii.

Ne aflăm în faţa unei invitaţii deschise adresate elitelor intelectuale româneşti pentru a face din România un model al interferenţei civilizaţionale dar şi pentru a se implica într-o dezbatere fundamentală asupra viitorului Europei şi al lumii în care generaţiile viitoare vor trăi. Cei care vor răspunde acestei invitaţii se vor angaja nu numai într-un demers cultural dar mai ales într-un act de demnitate naţională.