Incertitudinea: o provocare permanentă pentru cultura şi ştiinţa modernităţii

 

 

Primul deceniu al unui nou secol şi mileniu stă să se încheie şi nimic nu ne face să vedem în mult invocata barieră a anului 2000 altceva decât un simplu reper calendaristic. Nici o deschidere sau închidere cu rezonanţă în câmpul culturii, artei sau ştiinţei nu s-a petrecut şi nici nu pare a se anunţa în curând, atât timp cât societatea cunoaşterii rămâne doar un construct teoretic pentru uzul birocraţiei Uniunii Europene.

În istoria “ideii de modernitate”, cel mai important eveniment pare a fi - cum prevedea Matei Călinescu - desinonimizarea termenilor modern şi contemporan. Modernitatea şi postmodernitatea, indiferent dacă sunt văzute în opoziţie sau în continuitate, capătă însă acum o încărcătură fenomenologică definitorie pentru secolul XX şi începutul secolului XXI. Iată de ce alegerea tematicii Congresului ARIA mi se pare inspirată.

Mentalitatea modernă s-a dorit mereu indiferentă faţă de istorie, dar istoria nu se arată indiferentă faţă de ea.

Sfârşitul secolului XX a fost zguduit de o nouă relaţie tehnologie – economie care a creat două şocuri: globalizarea şi explozia cunoaşterii. Ambele au amplificat cu brutalitate incertitudinea. Cei care am trăit timp de o jumătate de secol „în logica războiului rece” percepem poate mai clar lipsa de logică a ameninţărilor contemporane: proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul internaţional, criza energetică sau criza economică globală, fenomene greu de controlat care sporesc incertitudinea care planează asupra secolului XXI. Robert Cooper[1] avertizează că “lumea riscă să fie deturnată din nou de anarhie şi tehnologie în secolul în care tocmai am intrat. Cei doi mari distrugători ai istoriei s-ar putea susţine reciproc. Şi există suficient potenţial rămas din secolele precedente sub formă naţională, ideologică sau religioasă, în aşa fel încât să apară iar contextul necesar distrugerii”.

Traversarea barierei convenţionale a unui nou mileniu sub semnul unei acutizări a incertitudinii ne aminteşte că incertitudinea a fost semnul sub care mentalitatea modernă a renunţat, la începutul secolului XX, sub impactul dezvoltării tehnico-ştiinţifice şi al primului război mondial, la fundamentele creatoare de certitudini pe care se clădise timp de două milenii cultura şi civilizaţia europeană.

Logica aristotelică,  geometria euclidiană, estetica antropocentrică şi simetria în plastică şi arhitectură, drama, metafizica, dreptul roman, morala creştină au creat reprezentări ale ordinei care organizează haosul, asigurând un spaţiu al argumentării şi al dialogului raţional.

Renaşterea italiană, raţionalismul cartezian, filozofia germană, fizica newtoniană, iluminismul şi evoluţionismul darwinist, muzica barocă, arhitectura neoclasică au dat noi dimensiuni valorilor civilizaţiei europene. Este la fel de adevărat că, timp de 2000 de ani, modelul de civilizaţie europeană nu a stăvilit războaiele şi revoluţiile, injustiţia şi crimele, dar a permis construcţia unor sisteme politico-sociale care au asigurat progresul omenirii pentru o perioadă îndelungată a istoriei sale.

Binomul certitudine - incertitudine a traversat istoria exprimând natura contradictorie a omului şi frământările sale. Sistemele totalitare au exagerat valoarea certitudinii. Dictatorii au obţinut puterea promiţând siguranţa şi s-au menţinut la putere în numele ordinii iar revoluţiile au izbucnit acolo unde imobilismul devenea insuportabil pentru nevoia omului de schimbare.

Incertitudinea nu poate fi eliminată, nici stăpânită, după cum nu trebuie nici demonizată. De dorit este să fie acceptabil administrată dar pentru asta trebuie mai întâi bine înţeleasă.

Ce s-a întâmplat cu incertitudinea de-a lungul istoriei umane? Cum ne va influenţa ea viaţa în viitor? Iată întrebări cu care ştiinta, economia, politica şi educaţia au fost obligate să se confrunte şi sunt presate să răspundă cât mai repede.

Aceasta m-a făcut să mă aplec asupra relaţiei dintre “modernitate- postmodernitate” şi incertitudine.      

Ce este incertitudinea? Incertitudinea este înainte de toate idee. Ea se naşte din mirare şi din curiozitatea în faţa a ceea ce nu putem cunoaşte şi experimenta în mod mai mult sau mai puţin direct. Este sinonimă cu îndoiala sau este mai mult decât atât? Indică nesiguranţa în faţa unei probleme sau imposibilitatea depăşirii acesteia? Este atitudinea generatoare a scepticismului sau doar o manifestare firească a minţii umane? Sunt doar câteva întrebări printre multe altele, prin care se încearcă definirea unui fapt în esenţă indefinibil pentru simplul motiv că manifestă o acută lipsă a genului proxim şi o dezvoltare uimitor de rapidă a diferenţelor specifice. 

 

Din această dilemă a luat naştere o aplicare pe cât de surprinzătoare, pe atât de expansivă: valorificarea morală a incertitudinii[2].  Prima dilemă o reprezintă propria fiinţă şi existenţă. Cine sunt eu, de unde am venit? Nedumerirea este atât de mare pentru că   de-a lungul vremii omul nu a putut descifra decât bucăţi ale unui mare puzzle, însă nu a reuşit niciodată să obţină o realizare completă a acestuia. Întrebările fireşti sunt: cine sunt eu ca persoană? Ce mă defineşte cu adevărat? Un medic va oferi o descriere anatomică a omului, fizicianul îl va analiza din perspectiva acţiunilor sale şi al relaţionării cu celelalte realităţi, biologul va miza pe locul privilegiat pe care omul îl ocupă în lumea animală, însă toţi la un loc vor oferi un răspuns parţial la ceea ce este omul, nu la cine este el. Incertitudinea creşte odată cu constatarea locului pe care persoana umană îl ocupă în lume. Dacă omul nu poate fi definit în structura sa intimă, pot oare defini lumea care îl cuprinde? Întrebarea este firească, dat fiind faptul că lumea care cuprinde în sine taina umană devine prin aceasta ea însăşi părtaşă la această taină. O taină nu se defineşte, ci se simte, se trăieşte, se asumă. Pot cunoaşte doar o parte a acestei taine, aspectele care mă includ în mod direct, însă nu pot cunoaşte totul despre această relaţie. „Deschid cartea: cartea geme./ Caut vremea: nu e vreme./ Aş cânta: nu cânt şi sunt/ Parc-aş fi şi nu mai sunt. / Gândul meu al cui gând este?/ În ce gând, în ce poveste,/ Îmi aduc aminte, poate,/ Că făcui parte din toate?” mărturiseşte Tudor Arghezi într-o poezie numită chiar „Incertitudine”.

Impulsul de a plasa incertitudinea la baza modernismului şi postmodernismului a venit paradoxal nu din sfera filosofiei sau metafizicii, ci din lumea ştiinţei. Acest fapt a determinat abordarea problemei în cheia metodologiei utilizate de către cercetarea ştiinţifică. Noul mod de a filozofa asupra omului s-a născut în strânsă legătură cu studiul ştiinţelor exacte, mai ales cu cel al matematicii şi fizicii. Ca urmare, atitudinea fundamentală severă şi responsabilă a cercetătorului ştiinţific a devenit idealul şi pentru cercetătorul în filosofie, în timp ce atitudinea filosofului de odinioară se aseamănă cu cea a poetului. Această nouă atitudine transformă nu numai stilul de gândire, ci şi stabilirea obiectivelor; nu se mai caută la nivel individual, ridicarea unui întreg edificiu filosofic, într-o tentativă temerară, ci fiecare examinează un aspect al fenomenului în cadrul unui domeniu specific. Dilema incertitudinii devine astfel o problemă matematică, o ecuaţie determinată de relaţia dintre condiţiile constatate şi posibilităţile de rezolvare. Stabilirea unei constante anume nu implică neapărat obţinerea unei soluţii corecte, ci aflarea unei variante valide de aplicabilitate. Foarte multă vreme demersul ştiinţific a fost unul preponderent cumulativ, orientat pe adunarea de informaţii şi date ale realităţii, structurate pe anumite clase, în funcţie de domeniile de cercetare. Omul de ştiinţă a colecţionat toate aceste informaţii, structurându-le aproape exclusiv din perspectiva toleranţei lor de demonstrabilitate. Un astfel de demers s-a orientat în două direcţii independente şi, din nefericire, incompatibile: realitatea unui fapt, a unei mişcări, a unei reacţii, a unui fenomen este validată de demonstraţiile aplicate acesteia; orice fenomen incompatibil cu demonstraţia este exclus din sfera ştiinţei şi, implicit, din sfera adevărului. Sistemul argumentativ fundamentat pe demonstraţia esenţialmente ştiinţifică s-a bucurat de o lungă perioadă de glorie.

La începutul secolului XX, monumentala Principia Mathematica a lui Bertrand Russel şi Alfred North Whitehead propunea ca singură metodă de decriptare a adevărului demonstraţia şi definiţia. După puţin timp însă, Kurt Gödel, unul dintre membrii marcanţi ai Cercului de la Viena, avea să utilizeze acest principiu „universal” tocmai pentru a arăta că „demonstrabilitatea este o noţiune mai slabă decât adevărul, indiferent de care sistem axiomatic este vorba” sau, altfel spus, „nu tot ceea ce este adevărat poate fi demostrat”. Încă o dată, incertitudinea îşi arăta capacitatea extraordinară de supravieţuire în faţa unei lumi ştiinţifice decisă să o elimine întru totul. Este surprinzător însă faptul că tocmai această bătălie câştigată a transformat realitatea incertitudinii în mijloc de investigaţie asupra realităţii. Este suficient să amintim doar teoria incertitudinii, dezvoltată de Werner Heisenberg, Erwin Schrodinger şi Paul Dirac. Principiul de incertitudine a însemnat sfârşitul teoriei determinismului şi a visului oamenilor de a găsi un model al universului complet determinist, deoarece nu putem prezice exact evenimentele viitoare dacă nu putem măsura precis starea actuală a Universului. Noua teorie s-a bucurat de un succes nebănuit, devenind fundamentul mecanicii cuantice. În acelaşi timp, a generat şi o serie de critici, mai ales datorită modului de a gestiona, ştiinţific vorbind, realitatea incertitudinii. Nu întâmplător, Albert Einstein a respins ideea unui univers guvernat de întâmplare, afirmând că „Dumnezeu nu joacă zaruri”.

În câmpul literaturii, artei, muzicii, arhitecturii, deschiderea a fost pe cât de violentă şi provocatoare pe atât de fecundă. Avangarda, cu toate carenţele ei, a generat o explozie de creativitate care a arătat o altă faţă a omului.

Este momentul ca să amintim că în construirea modernităţii occidentale, reprezentanţii spiritualităţii româneşti au jucat un rol decisiv prin Tristan Tzara şi Marcel Iancu, iniţiatorii mişcării Dada, Eugen Ionescu pentru teatrul absurd, Brâncuşi pentru sculptura modernă, Mircea Eliade în filosofia religiilor, George Enescu cu monumentalul Oedip în muzica modernă, în ştiinţă: Odobleja, autorul Psihologiei consonantiste cu rol important în apariţia ştiinţei cibernetice, Gogu Constantinescu, inventatorul sonicităţii, Nicolae Paulescu, descoperitorul hormonului antidiabetic elaborat de pancreas, numit mai târziu insulină, Georgescu Roengen, părintele teoriei bioeconomice, autorul operei fundamentale „Legea entropiei şi progresul economic”, laureatul premiului Nobel, George Palade, pentru biologia micromoleculară, ca să nu amintesc decât câteva nume care se regăsesc în toate lucrările de sinteză dedicate culturii şi ştiinţei secolului XX.

Disputele din sfera matematicii, fizicii, logicii, literaturii şi artei nu au rămas fără ecouri în etica societăţii moderne şi postmoderne. Noua viziune asupra lumii, scindarea radicală dintre imanent şi transcendent, mergând chiar până la excluderea totală a acestuia din urmă au impus o serie de atitudini provocatoare prin chiar natura lor. Legea întâmplării a devenit pentru foarte mulţi principiul propriei existenţe, transformând o realitate matematică într-un relativism existenţial. În spatele incertitudinii conceptualizate şi-a făcut simţită din ce în ce mai mult prezenţa, depersonalizarea, transformarea omului într-un simplu individ din cadrul unei specii, asupra lui putându-se efectua orice experiment ştiinţific, fără implicaţii morale. Descifrarea codului genetic uman a dus la dezvoltarea fără precedent a ingineriei genetice, cu implicaţii greu de intuit. Idei precum cea a controlului social asistat, a selecţiei genetice şi a eugeníei sunt pe cale să-şi descopere aplicabilitatea concretă, însă scăparea lor de sub control poate avea efecte devastatoare. Omul a devenit tot mai nesigur, în ciuda evoluţiei sale, locul său fiind luat de către maşină, ea însăşi dominată de incertitudine. Mai mult decât atât, societatea umană a luat forma maşinii, devenind, în fapt, o mega maşină în care tehnocraţia ocupă poziţia conducătoare. Această maşinărie universală produce omului un profund sentiment de inferioritate, de „ruşine prometeică”. Dacă existenţa umană nu este perfect alcătuită, nu este calculabilă până în cel mai mic detaliu; omul decade la stadiul de simplu servitor al lumii maşinii. Potrivit lui Günter Anders, unul dintre filosofii proemineţi ai secolului XX, „de când Dumnezeu este mort, de când nu mai există nimeni în afara lumii care să ştie ceva despre această lume, lumea însăşi a devenit anonimă. Astfel, ea seamănă cu o insulă în ocean, niciodată descoperită, nemenţionată de nimeni niciodată. Nu ne ajută la nimic faptul că insula noastră este înţesată de băştinaşi, deoarece noi, băştinaşii, care cunoaştem insula, suntem cu toţii anonimi unii cu alţii”[3]. Imaginea oferită de filosoful german seamănă foarte mult cu aceea pe care Hollywoodul a prezentat-o în filmul Apocalypse Now. Paradoxal, păstrarea incertitudinii devine principala responsabilitate a omului contemporan, tocmai pentru a evita soluţionarea apocaliptică a unei astfel de stări. Incertitudinea devine necesitate, constatarea unei realităţi se transformă într-un veritabil modus vivendi, care lasă cale deschisă şi pentru noi interpretări.

Postmodernitatea pare să reflecteze intens asupra acestei probleme. Structura ei este una esenţial incertă prin simplul fapt că criteriul generator îl reprezintă tocmai lipsa oricărui criteriu. Critica modernităţii, afişată cu obstinaţie, nu face decât să confirme extraordinara capacitate generativă a nesiguranţei ontologice. Principiul incertitudinii a devenit fundament nu doar pentru mecanica cuantică, ci pentru întreaga structură a societăţii umane. Pentru prima dată în istoria umanităţii, omul postmodern poate să plieze acest principiu asupra propriilor sale orizonturi sau, altfel spus, a ales să pună sub semnul întrebării şi al îndoielii propriile-i perspective. Un astfel de demers a dus, implicit, la crearea unei profunde crize de identitate prin simplul fapt că omul nu conştientizează decât propria-i existenţă autistă. Totul se desfăşoară în planul unei orizontalităţi terne, lipsită de moştenirea trecutului şi de perspectiva viitorului, singura realitate  reprezentând-o prezentul dominat de un autism aproape funciar. Societatea mizează întru totul pe presupusa eficienţă a noii ordini a incertitudinii însă scapă din vedere că această abordare nu face distincţia între ceea ce este şi ceea ce nu este cu adevărat valabil şi viabil.

Dacă incertitudinea şi-a primit conceptualizarea în ştiinţă şi filosofie, arta a fost cea care i-a conturat chipul sau, mai bine zis, chipurile cu care se înfăţişează în faţa umanităţii. Fie că vorbim despre literatură, pictură, muzică, sculptură, arhitectură, dans sau cinematografie, incertitudinea pare să fie subiectul preferat al artiştilor acestui secol. Un rol fundamental în alegerea unei teme atât de inedite îl reprezintă transformarea percepţiei modernităţii şi postmodernităţii în ceea ce priveşte ideea de artă şi de frumos. Dacă pentru antichitate frumosul avea în primul rând conotaţii etice, pentru modernitate el a devenit concept fundamental al esteticii pentru ca, în cele din urmă să fie înlocuit chiar cu negarea lui. În esenţă, negarea frumosului poate produce arta, înţeleasă ca manifestare plastică a unei anumite realităţi. Muzica şi pictura trec prin acelaşi con de incertitudine. Canoanele artistice au fost eliminate, lăsând locul inovaţiei. Uneori aceasta este însă dusă spre o extremă  în care lipsa talentului este ascunsă în spatele unei uimitoare tehnici de sonorizare şi a unei pretinse libertăţi de exprimare artistică. Codoban merge mai departe, acuzând generaţia post modernă că practică coruperea răului, nu refuzul lui, ca în cazul folosirii kitsch-ului împotriva kitsch-ului.

Un aspect mai puţin abordat al relaţiei dintre artă şi incertitudine îl reprezintă depăşirea graniţelor strict estetice şi fuzionarea cu domenii în aparenţă incompatibile cum este ştiinţa. În excelentul  film „Pi”, regizat de către Darren Aronofsky şi Sean Gullette, în 1998, personajul principal Max Cohen, un matematician talentat încearcă să-şi rezolve problemele cotidiene, inclusiv migrenele crunte de care suferă, prin intermediul numerelor. Într-o atmosferă obscură este pus în scenă un veritabil carusel matematic a cărui relevanţă ultimă nu este certitudinea, ci incertitudinea. Filmul nu are un happy end în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă oferă un posibil răspuns la marea dilemă a umanităţii: cine sunt şi ce este lumea în care trăiesc? Răspunsul celor doi regizori îl reprezintă neforţarea limitelor cunoaşterii. Te poţi bucura de existenţă, fără a răspunde la migrenele raţiunii, ci doar bucurându-te de realitatea imediată ce te înconjoară. Incertitudinea poate fi benefică câtă vreme aceasta nu este decât o constatare a relaţiilor din lumea ce te înconjoară. Acceptarea ei însă ca unică stare de fapt implică riscul alienării.  

Din perspectiva atât a ştiinţei cât şi a artei, incertitudinea poate căpăta o dublă valenţă: ea este fie catalizator al cercetării ştiinţifice şi al manifestării artistice, fie un real pericol în promovarea valorilor autentice. Dificultatea disocierii între aceste două perspective reprezintă marea provocare pentru societatea contemporană. Avem nevoie de incertitudine, ca răspuns la un prezent mult prea planificat, dar care sunt perspectivele acestei incertitudini ? Morţii anunţate a lui Dumnezeu îi va urma moartea Omului, captiv în cuşca contradicţiilor fără de sfârşit? Putem ieşi din criza identitară pe care condiţia postmodernă a amplificat-o ? Marcel Malanca descrie trei categorii ale modului în care omul trăieşte trecutul şi priveşte viitorul : „cei care privesc trecutul cu spatele spre viitor- fundamentaliştii, cei care privesc viitorul cu spatele spre trecut- postmoderniştii şi cei care au o vedere bidimensională a trecutului şi a viitorului, din care fac parte omul „valorificator”, cel care nu se neagă pe sine şi nu se aruncă în hazard”. O cale de a ieşi din această capcană este armonizarea gândirii cu propria experienţă de viaţă. Basarab Niculescu numeşte acţiunea bazată pe dreptul inalienabil al fiecărei fiinţe umane la o interacţiune armonioasă dintre viaţa sa intimă şi viaţa sa socială  transpolitică.

            În plan social, condiţia postmodernă aduce, după Gustav Le Bon, dizolvarea statului- naţiune în locul căruia apar „mulţimile psihologice” axate pe o singură problemă. Condiţia postmodernă la începutul secolului XXI este caracterizată de lipsa unităţii, identificarea diferenţelor şi proclamarea lor prin autonomie şi independenţa care au exacerbat dorinţa de putere. Pentru a ne regăsi propriul loc în lumea modernă este necesar să fie găsite noi legături sociale durabile. Ele vor putea fi descoperite prin căutarea punţilor dintre diferitele domenii ale cunoaşterii cât şi dintre diferitele fiinţe ce compun o colectivitate.

Diferenţa esenţială între sistemele politice este dată de modul în care acestea gestionează incertitudinea. Îşi asumă ele incertitudinea încercând să găsească soluţii prin dialog? Sau încearcă să elimine incertitudinea prin dictatul religiilor sau al ideologiilor?

Cultura democratică nu neagă incertitudinea. Ea ne ajută să punem întrebări şi să folosim dialogul pentru a susţine progresul uman. Instituţiile democratice sunt întemeiate pe ideea că nu există un adevăr absolut şi nici un unic răspuns la fiecare problemă.

Gestiunea incertitudinii ţine de însăşi esenţa vieţii într-o societate deschisă. Spre deosebire de comunism, care a demonizat-o, democraţia o poate transforma într-un factor de progres. Acest progres este definit de aspiraţia fiinţei umane către libertate, solidaritate, respect şi toleranţă. Ca să gestionăm incertitudini, doar dialogul, şi în nici un caz forţa, ne poate ajuta. Confruntaţi cu incertitudinile, vom observa că diversitatea reduce riscul mai degrabă decât omogenitatea. Apelul la puritate etnică sau religioasă creează riscuri majore, nu le reduce. Restabilirea unui relativ echilibru între incertitudine şi certitudine nu poate veni decât de la o educaţie deschisă, bazată pe valorile fundamentale ale umanităţii.

            O mare revoluţie în secolul XXI nu poate fi, crede Basarab Niculescu, decât o revoluţie a inteligenţei care să ne transforme viaţa individuală şi socială într-un act atât estetic cât şi etic. Postmodernismul a fragmentat cunoaşterea generând o criză identitară. Calea spre înţelegerea lumii actuale impune refacerea unităţii cunoaşterii. Oamenii de ştiinţă au avut înţelepciunea de a atrage atenţia că mecanica cuantică şi cea newtoniană se aplică la realităţi diferite şi nu se elimină reciproc. În domeniul artei, în ciuda manifestelor fulminante, operele de avangardă coexistă în muzee cu capodoperele clasice, punându-se reciproc în valoare. În ciuda aparenţei haotice, modernitatea poate conduce la apropierea culturilor. În plan social, postmodernismul a dus la progrese incontestabile în promovarea drepturilor minorităţilor rasiale, naţionale, etnice, sexuale. Am învăţat să respectăm diferenţa. Criza identitară cheamă la nevoia de unitate a fiinţei şi a lumii. Pentru a construi o strategie a speranţei, înainte de a ne întreba în ce lume dorim să trăim, să ne întrebăm cine suntem NOI? Cu cât mai mulţi vom împărtăşi valori comune şi vom accepta dezacorduri rezonabile cu atât şansele păcii şi progresului vor fi mai mari.

            Putem astfel spune: Secolul XXI va fi un secol al sintezei şi solidarităţii sau nu va mai fi deloc!


 

[1] Destrămarea naţiunilor. Ordine şi Haos în secolul XXI, Londra, 2003

[2] Putem găsi într-una din cugetările lui Blaise Pascal o anumită gradaţie ce trebuie atent urmărită pentru a înţelege nu atât dezvoltarea filosofică a ideii de incertitudine, ci mai ales a felului în care mintea umană înţelege să se raporteze la această realitate. Pascal nu se sfia să manifeste un scepticism radical cu o posibilă rezolvare doar spaţiul realităţii morţii inevitabile: Eu nu ştiu cine m-a adus pe lume, nici ce e lumea, nici ce sunt eu însumi; mă aflu într-o ignoranţă teribilă a tuturor lucrurilor; nu ştiu ce e corpul meu, ce sunt simţurile mele, ce este sufletul meu şi însăşi această parte a mea care gândeşte ceea ce spun, care meditează asupra oricărui lucru şi asupra ei însăşi, fără a se cunoaşte mai mult decât restul. (…) Tot ceea ce cunosc e că trebuie să mor în curând, dar ceea ce ignor mai mult este însăşi această moarte pe care n-o pot evita.

[3] Günter Anders, Die Antiquierheit des Menschen, vol. 1, München, 1983, pp. 102 sq.