CRIZA ECONOMICĂ MONDIALĂ - ŞANSA UNUI NOU DIALOG[1]


 

 

 O criză este întotdeauna, ne învaţă istoria, şansa unei schimbări. Actuala criză financiară mondială este o şansa istorică pentru un nou proiect politic. Un proiect politic a cărui anvergură trebuie să fie pe măsura amploarei pe care această criză o are şi a efectelor ei pe plan mondial. Ce ar trebui schimbat? Sistemul. Care sistem? Sistemul care a reprezentat şansa libertatăţii progresului şi prosperităţii în ultimele trei secole: modelul economic şi politic occidental. De ce acum? Pentru că, dacă în ultimele decenii au fost vizibile doar efectele negative exterioare ale societăţii de consum asupra mediului natural şi uman, acum este pusă în discuţie însăşi inima sistemului  - domeniul financiar-bancar, cel care îi asigură resursele pentru o bună funcţionare.

Cauza imediată a eşecului care afectează lumea globalizată este aceeaşi cu cea care a generat sfârşitul tuturor imperiilor din istorie: aroganţa. Aroganţa sistemului financiar-bancar neocapitalist se dovedeste a fi la fel de periculoasă cum a fost aroganţa statului omnipotent şi omniprezent care a dărâmat sistemul comunist. Recenta criză lasă să se vadă, însă, şi ceva însă mai profund: ruptura dintre actulalul sistem politic şi economic globalizat şi modelul cultural care l-a definit la începuturile sale.

Ruptura dintre economia reală şi cea speculativă pe de o parte şi dintre administraţia birocratizată şi cetăţeni, pe de altă parte, a afectat un element esenţial atât  pentru democraţie cât şi pentru economia de piaţă: încrederea cetăţenilor.

Pentru a o recâştiga încrederea cetăţenilor este nevoie de mai mult decât o reluare a dialogului social. Este nevoie de un nou model cultural pentru că nici un proiect politic nou nu poate avea succes dacă nu este precedat şi fondat pe un model cultural, bazat pe valori  morale, singurele care pot crea o solidarizare a energiilor pozitive ale societăţii. Pentru a gândi un nou model cultural e nevoie să facem apel la istorie pentru a înţelege mai bine prezentul pe care îl trăim.

Joi, 14 iunie, anul 1325 după Cristos, a doua zi a Rajab 725 după Hejjira, un tânăr de 21 de ani, Abu Abdullah Muhammad Ibn Battuta, părăsea Tangerul. 30 de ani mai târziu, după ce străbătuse nu mai puţin de 75.000 de mile, s-a întors în Fez, Maroc şi a scris o carte, Faimoasele călătorii ale lui Ibn Battuta. Povestirile sale ne dezvăluie rolul important al marinarilor şi negustorilor arabi pe mările europene şi asiatice, de la Marea Mediterană la Marea Roşie şi Marea Arabiei şi, mai departe, la Oceanul Indian şi la mările Chinei. Memoriile lui despre Marea Neagră şi Imperiul Bizantin sunt o importantă sursă istorică a Renaşterii timpurii din ţara mea, România, unde Drumul Mătăsii, care lega China de Spania, se intersecta cu Drumul Ambrei, care cobora din Scandinavia spre Grecia.

Vremea lui Ibn Battuta a fost una în care călătoriile, comerţul, învăţământul şi credinţa coexistau într-un spaţiu al dialogului şi al civilizaţiilor convergente. O vreme când, în porturile şi bazarurile Lumii Antice, negustorii arabi făceau comerţ, în bună pace şi înţelegere, cu blănuri scumpe finlandeze, cu grâne, miere şi bovine din România şi Bulgaria, iar vasele bizantine, veneţiene şi genoveze transportau în Mediterană şi Marea Neagră ţesături din Flandra şi piper din Orientul Îndepărtat.

Pentru lumea de azi, oamenii epocilor medievale par îndepărtaţi şi nefamiliari. Consider totuşi că avem multe de învăţat de la înaintaşii noştri pentru că acela a fost timpul primei economii globale şi al primului comerţ global. Economia globală mediteraneeană era o lume a bogăţiei, a frumuseţii şi a schimburilor fertile interculturale. Era o lume în care teoria ciocnirii civilizaţiilor Huntington era contrazisă de realitate.

Lumea de azi a progresat pe plan tehnologic, economic, politic şi social. Dar ea se confrunta încă cu o serie de paradoxuri: subdezvoltarea nu exclude înarmarea, democraţia, nu lichidează corupţia, economia de piaţă, nu reuşeşte să evite dezastrele ecologice şi şomajul. După 50 de ani de la adoptarea ei, Declaraţia universală a drepturilor omului este sistematic sfidată, fie sub pretexte ideologice, fie sub povara endemica a sărăciei.

Ar fi nepotrivit să omitem din această sumară analiză ceea ce s-ar putea numi globalizarea viciului. Crima organizată, traficul de droguri, de arme, substanţe radioactive sau organe umane, prostituţia infantilă, pedofilia, economia subterană, frauda fiscală şi emigraţia forţată sunt cele mai frapante, dar nici pe departe singurele aspecte ale unui rău mondial în faţa căruia guvernele, forţele de ordine sau, după caz, organizaţiile umanitare, se declară adesea neputincioase.

Trecutul ne învaţă că nici un tip de civilizaţie afirmat în istorie nu a dispărut pur şi simplu, asemenea miticei Atlantida. Sursa dezordinilor amintite ţine mai degrabă de timp, decât de spaţiu. Pe o planetă mereu mai mică, se înfruntă durate colective profund eterogene. Lumea occidentală a păşit în aşa-numita epocă postmodernă şi postindustrială. Pe de altă parte, numeroase societăţi actuale îşi sprijină existenţa pe o mentalitate premodernă.

Politica şi economia au reuşit să organizeze spaţiul, dar nu şi timpul planetei. Fenomenul mi se pare pe deplin explicabil ştiind că spaţiul rămâne domeniul de predilecţie în care acţionează protagoniştii vieţii politice şi economice. Prin acorduri, guvernele pot învecina ţări aflate la enorme distanţe geografice. La rândul lor, actorii economiei mondiale pot construi infrastructuri care asigură orice tip de legătură între comunităţile umane. Se relativizează astfel distanţele fizice, dar nu şi decalajele de percepţie asupra timpului.

Dacă diversitatea percepţiilor asupra timpului ar antrena numai diferenţierea idealurilor noastre intime, nimeni nu ar avea obiecţii. Din păcate însă, de aici se bifurcă nu numai dezideratele personale, ci şi atitudinile comunitare, exprimate prin opţiuni politice ofensive. Neînţelegeri de toate naturile apar astăzi mai ales pentru că diferitele ramuri ale lumii trăiesc înauntrul unor istorii paralele. Marea provocare a mileniului următor pare a fi legată de întrebarea: ce putem face pentru ca toţi locuitorii planetei să devină cu adevărat contemporani?

Din păcate, oricâte intervenţii am face, problemele rămân. Ici-colo bolnavii se vindecă, dar maladiile persistă. De aceea, tot mai multe voci pledează astăzi pentru adoptarea altor reguli de acţiune. O asemenea schimbare a accentului dinspre abordarea umanitară a efectelor către îndepărtarea cauzelor impune colaborarea tuturor energiilor creative. Avem nevoie de o gândire neconvenţională, de o reformă a instituţiilor internaţionale şi a sistemelor de educaţie, de cunoaştere şi apropiere între marile comunităţi religioase, de adoptarea unor noi instrumente juridice de combatere a intoleranţei şi a terorismului, de reducerea decalajelor economice, de utilizarea raţională a progresului tehnologic, dar, mai ales, de inventarea unui nou mod de acţiune nebirocratic, just şi eficient.

Dezvoltarea accelerată a relaţiei tehnologie – economie a zguduit sfârşitul secolului XX anunţând două şocuri: globalizarea şi explozia cunoaşterii. Ambele au amplificat cu brutalitate incertitudinea. Crizele de adaptare nu sunt noi în evoluţia societăţii umane, numai că în prezent se desfăşoară mult mai rapid şi pe spaţii mai mari.

Schimbarea rapidă este un proces general care sporeşte incertitudinea persoanei umane pe tot cuprinsul satului planetar. În opinia mea, politica, aşa cum este ea concepută şi practicată în prezent, nu este încă pregătită să gestioneze enormele sfidări ce stau în faţa noastră în noul secol şi mileniu.

Gestiunea incertitudinii se poate face doar într-o societate deschisă. Din confruntarea cu marile mize poate izvorî un comportament care răspunde provocărilor  realităţii cu respectul principiilor.

Ca oameni obisnuiţi să răspundă întrebărilor şi provocărilor, este firesc şi obligatoriu să ne întrebăm: Ce globalizăm? Numai pieţele? Numai economia? Putem privi popoarele numai ca mase de producători sau de consumatori? Raspunsul meu este, categoric, nu. Societatea postindustrială informaţională va aduce noi valori în centrul educaţiei şi ele vor genera progresul şi bunăstarea prin creativitate, imaginaţie şi, mai ales, prin cultură.

Cultura presupune existenţa unui dialog în care fiecare are ceva de învăţat.

Azi trăim într-o lume deschisă, într-o lume a comunicării şi a unei interacţiuni permanente, într-o lume a cărei mişcare perpetuă nu poate fi stăvilită. Într-o astfel de lume, societăţile închise nu au nicio şansă de supravieţuire. În acelaşi timp, mondializarea nu poate fi asimilată unor simple schimburi economice, omologării – prin dinamica pieţei libere – a unor bunuri materiale, a produselor celor mai competitive. Dincolo de acestea, globalizarea reprezintă consacrarea unor valori, a unor bunuri simbolice, ea înseamnă cunoaştere şi - de ce nu? – apropiere şi înţelegere.

Pentru aceasta trebuie să ne schimbăm radical modul de a gândi depăşind conceptul vechi de toleranţă liberală care, păstrând idealul consensului raţional asupra celui mai bun mod de viaţă, manifestă doar înţelegere pentru un dezacord rezonabil. Transformările accelerate din lumea contemporană ne cer, în mod imperativ, să ne angajăm într-un proces de regândire a societăţii globale, a relaţiilor dintre noi, dar mai ales a politicului şi a sensului acţiunii politice. Sfera politicului nu poate fi concepută ca un spaţiu aparte, rupt de realitatea cotidiană, aflat undeva pe graniţa moralităţii, guvernat de reguli ezoterice, înţelese doar de iniţiaţi, un spaţiu monopolizat de cercuri închise, inaccesibil majorităţii, separat sau chiar opus acesteia. Politica prezentului nu mai poate fi un mod de a organiza raporturile dintre prieteni şi duşmani ci, dimpotrivă, ea trebuie să fie înţeleasă ca cel mai bun mod de a fi împreună, ca un ansamblu de practici ce nu mai este menit să separe, ci să unească în jurul unui proiect comun toate componentele majore ale societăţii.

Legile care guvernează statele noastre se întemeiază pe prezumţia de nevinovăţie. În acelaşi spirit ar trebui să adoptăm un cod comun de conduită între popoare întemeiat pe prezumţia de bunăvoinţă. .

Principala sfidare a prezentului este, după părerea mea, consolidarea democraţiei prin progresul economiei de piaţă. Nici libertatea pieţei, nici libertatea cetăţenilor nu pot fi independente una faţă de cealaltă. Amândouă au nevoie de o voinţă politică puternică pentru o politică de reformă îndrăzneaţă şi imaginativă. Acesta este însă singurul mod de a răspunde provocărilor unui secol incert deoarece, după cum prea bine ştim, democraţia poate să nu fie o garanţie suficientă pentru o ordine mondială raţională şi echitabilă. Socotesc că proclamatul triumf global al democraţiei la sfârşitul Razboiului Rece nu poate fi interpretat ca un sfârşit al istoriei, ca o instalare a umanităţii într-o eră în care nicio valoare nu mai poate fi nouă, nu mai poate fi născocită. Dimpotrivă, democraţia în acest început de veac şi de mileniu nu poate fi decât triumful libertăţii de a inventa, ingenios şi creativ, noi forme şi noi mijloace de dezvoltare a identităţii fiecăruia dintre noi.

 


[1] Discurs prezentat în sesiunea Sagacious Statesman from the Baltic Sea to the Balkans and to Central Asia